Când a venit pe lume, copilul a plâns. Nu vom ști niciodată dacă de bucurie sau de teama necunoscutului. A fost obligat să renunțe la întunericul odihnitor din pântecele mamei. Afară, a fost întâmpinat de lumina orbitoare a sufletului ei. Pentru prima dată în viață a aflat ce este mângâierea cuvântului. Treptat, plânsul lui a început să prindă contururi noi, devenind scâncet, apoi surâs nealterat și, în cele din urmă bucuria de a descoperi imensitatea necunoscutului. Astfel, simplitatea este condamnată să-și caute înfățișări noi uitând de căldura întunericului care a ocrotit-o la începuturi. Din ceea ce a fost copilul a rămas cu un buchet de nostalgii. Prezentul lui este atât de vast încât uneori uită cu totul de scurgerea timpului. Cea mai înaltă formă de abstractizare a fericirii. Să trăiești astfel încât să uiți, fără teamă, de necruțătoarea scurgere a timpului. Mai bine mai târziu decât niciodată, să învățăm cum să fim stăpânii fericiți ai secundelor!
Ca o apă…
Ca o apă care duce
liniștea spre noi tărâmuri
a trecut copilăria
și acum la bătrânețe
a-nceput din nou să urce.
Doamne, aripi de mi-ai da
prin puhoaie și nămeți,
prin sânziene și scaieți
să mă lași să zbor
aș vrea.
În genunchi la poarta care
către lume mă-mbia
m-aș întoarce
să o mângâi
dar mi-e frică de tristețea
care-a dat lăstar din ea.
Instantaneu
Eu, numai eu știu cum se poate opri timpul. În calea lui se poate ridica zidul înalt al uitării. Din praful blând al ulițelor amestecat cu zarva neutră a pițigoilor. Din roua fermecată a dimineților care mângâie gleznele obosite ale mamelor. Din surâsul obosit al orizontului săgetat de țipătul exagerat al închipuirilor. Din amintirea fratelui meu așteptând, obosit, seara, pe marginea patului, ospățul încropit din nimic de îngerul lui păzitor... mult prea grăbit să-l cheme la sfatul ținut de sufletele care-au pornit spre înalturi...
Eu am fost stăpân o clipă
Mai că-mi vine să mă duc, înserarea s-o apuc, unde curg izvoarele și foșnesc mioarele când le place soarele. Iată, lumea-n care-am fost, Doamne, nu mai are rost, timpului să-i dea culoare, sufletului meu răcoare și tăriilor răbdare. Și nimic nu este omul rătăcit precum atomul, care doarme neștiut în pridvoarele de lut ale veacului trecut. Eu am fost stăpân o clipă. În zadar, căci fericirea în milenii se-nfiripă.
Putregaiul
Poate fi respectat un conducător care nu l-a citit pe Hegel? Indrăznesc să spun că da. Cărțile lui Hegel nu se ocupă de managementul energiilor unei țări, ele doar încearcă să ne explice cum ar trebui scrisă istoria spiritului, de toate mărimile și adâncimile posibile. Poate fi respectat un conducător care nu are cunoștințe de bază sau amănunțite despre managementul unei organizații? Indrăznesc să cred că da. Cu o condiție, însă, să aibă bunul simț de a se sfătui cu oameni care știu multe despre dificila problemă a managementului în genere. Poate fi respectat un conducător care confundă interesele lui personale cu niște repere ale bunului simț? Asta, NU! Bunul simț este soarele în jurul căruia trebuie să se învârtă, cu mult tact, interesul personal al conducătorului, ba chiar al omului în genere. Omul căruia orgoliul personal i-a strivit bunul simț elementar, este o priveliște jalnică. Dacă un astfel de om mai este și conducător, atunci el, în loc să fie un catalizator al energiilor celor păstoriți, este pur și simplu un mare obstacol. Un obstacol la temelia căruia stau o gândire limitată și un caracter îngust. Dacă astfel de conducători sunt cultivați, înseamnă că cineva le vrea răul celor conduși de ei. Dacă astfel de conducători nu sunt sancționați, înseamnă că cei conduși de ei sunt niște roboți, a căror conștiință s-a tulburat cu asupra de măsură. Și, uite cum, ajungem la Hegel, ale cărui povești despre spirit și conștiință i-ar putea resuscita pe cei aduși, prin lucrarea diabolică a vremurilor, în stadiul de roboți. Putregaiul se simte în largul lui în societățile care nu veghează la excelența conducătorilor. Ce să caute în fruntea unui stat un individ care nu a învățat nimic din greșelile înaintașilor, nu pricepe nimic din provocările prezentului și este absolut străin de felul în care trebuie să arate viitorul. Cea mai mare calitate a unui conducător se ascunde în felul în care înțelege viitorul celor pe care îi conduce. Vai de mine! Despre ce vorbim noi aici!? Conducătorii noștri au fost, sunt și tare mă tem, vor fi niște Mitici, penibili, inculți, hrăpăreți și…fundamental… lipsiți de bun simț.Veritabili cultivatori de putregai.
De-aș fi fost
Toamnă, frunza ta gălbuie s-a împrăștiat tăcută peste praful de pe uliți și pe miriștile triste dar și-n sufletul acelor ce sunt vii și anevoie către echilibru suie. De-aș fi fost un fulg în zare să nu văd să nu mă doară când pe chipul mamei mele timpul a oprit surâsul veșniciei să mai zboare. De-aș fi fost ecoul firii n-aș mai fi plecat în lume aș fi scrijelit în stele câteva cuvinte-n care să încapă de la sine toată spuma nemuririi.
Am avut și n-am știut
Lin își duce soarele spre apus fuioarele și-n plecarea lui domoală mângâie izvoarele. N-am avut cândva putere să cutreier însetat de răzoarele stinghere și de cerul înstelat. Am umblat ținând în mine chipul zilelor senine și cărările pe care zorile veneau sprințare. Am avut și n-am știut. Am plecat și râul vieții în lăuntru-mi a secat. Azi mă uit și văd doar ceața cum cuprinde dimineața ceea ce a fost un sat.
De ce oare?
Am rămas înzăpezit
în amintiri.
Am învățat între timp
câte ceva despre nemurire.
Locul nemuririi este
undeva în zare,
în viitor,
de ce,
oare,
nu mă pot smulge din amintiri?
Să nu mai aud cum trece
Poate, că mai sunt pe dealuri șoapte. Rătăcite, în cotloane vechi zidite! Și-n pământul ce mi-a mângîiat avântul. Mărăcine, mărăcine, nu mai stă cuvîntu-n mine. Bulgări de melancolie încă sunt pe deal la vie. Nucul frunza și-o foșnește de când soarele răsare până noaptea se lățește. Ascult singur prin pădure susur de izvoare blând. Doamne, tare mult aș vrea să adorm cu tine-n gând. Și mergând tiptil prin visu-mi s-o mai văd pe mama mea. Să nu mai aud cum trece în caleașca lui cea rece timpul meu mușcând din slava ce mi-a dat-o Dumnezeu.
N-a mai rămas…
Va trece timpul și într-o dimineață tu vei fi plecat eliberat de gândul de-a urca voios la stele și din strânsoarea adevărului trucat abia atunci în urma ta vedea-vom cum rămâne un zâmbet cum nu multora tăcerea zărilor le-a dat și înserările vor țese păienjenișuri noi la streașina uitării în timp ce greierii se ceartă de-amorul artei lângă zidul dărâmat n-a mai rămas din ploile de altădată cu care praful zile l-ai spălat o picătură ca dovadă că ai fost viu și-n zilele prea lungi de vară pe dealurile blânde ai cântat.
Oare cine sunt aceia?
Fir-ai deal și fir-ai vale, m-ați lăsat să plec în lume după fumul alb al zării și parfum de vorbe goale. Și m-am rătăcit în zare, nu am mai văzut cum cade frunza toamnei pe cărare. Bate vântul poarta mică, năpădită de uitare. Plânge prispa, obosită de atâta așteptare. Oare cine sunt aceia care trec, străini, prin ceața fericirii trecătoare?!
Oamenii fără noroc…
Sus pe deal, o căprioară privea soarele cum zboară, pe deasupra teilor și a scarabeilor. În poiană veselie, puful alb de păpădie a pornit la întâmplare după razele de soare. Parcă timpul sta pe loc, oamenii fără noroc trec pe uliță agale, parc-ar merge să le deie orizontul în ghioc.
În grădina Domnului proaspăt sosit
Nunta lui Nicolae al Margaretei înveselise colțul de sat în care visam în surdină să fiu împărat brazii împodobiți atârnau pe gardurile obosite porțile erau larg deschise către Dumnezeu lăutarii cântau ca niște nebuni puhoiului de oameni dezlănțuit până și tatăl meu o învârtea pe mama în centrul dansului oarecum stingherit Domnule cum s-a ajuns atât de departe mă întrebam privind încleștarea clipei cu iluzia omului simplu de a respira sămânță de infinit Aș fi vrut să plutesc pe deasupra acestor chipuri care știau să se bucure de timpul care le-a mai rămas până la asfințit m-am trezit deodată lângă prietenul meu întors din război fără picioare care văzându-mă s-a înveselit ia prâsle-o un bulz cu flori de porumb strânse buchet cu o pastă de zahăr și în miere de tei tăvălit privește-i parcă sunt din altă lume au uitat de sfinți au uitat de crîșmă au uitat de nopțile pline de umbre în care tinerețea celor de ieri a murit mă duc să aduc o mână de fân calului Dumitale aici năpustit ... astfel erau zilele mele atunci când eram în Grădina Domnului proaspăt sosit.
De unde vine miracolul clipei…
Nu există timp fără om, nici cuvânt fără Dumnezeu. I s-a dat pământului om pentru ca acesta să-i sporească frumusețea. I s-a spus omului, privește în jurul tău și vei înțelege care îți este locul. Dar, omul, de mii de ani a uitat ce este sfiala. Tot scormonind pământul în jurul lui, schilodindu-i crestele, asuprindu-i văile în care sălășuiesc uitate pietrele vechi și noile ape, omul a început să uite de unde vine miracolul clipei.
Pășește cu sfială…
Omule, planurile tale sunt oare mai importante decât echilibrul stelelor în univers? Cu mâinile tale nu poți atinge decât umbra infinitului. Doar sufletul tău descătușat îți poate fi călăuză în labirintul eternității. Ai venit să privești, să te bucuri, să ierți și să visezi că vei înțelege o parte din înțelepciunea universului. Nimeni nu te-a pus judecător peste slăbiciunile și nedreptățile vremurilor. Pășește cu sfială prin grădina plină de miracole a clipelor!
Mamă,
Prin pădure, ascultând susur de izvoare blând, rătăcindu-mă, aș vrea să adorm cu tine-n gând. Și în vis, cutreierând, zările împresurând, aș ajunge lângă tine să te văd cum stai pe prispă, bucurându-te plângând. Ai plecat, doar în tine suspinând, a-ndoială murmurând, și te-ai stins, ca o idee stelele reverberând.
De unde să știu eu
Nu știu de unde vin și nici încotro merg trăiesc înfășurat în aburul clipelor uneori răcnesc în mine însumi văzând cât de slab sunt în fața fleacurilor altora le spun oare ați înțeles cât de importante sunt marile idei și ce bine ar fi să construiți totul bazându-vă pe abilitatea lor de a deschide ferestrele necunoscutului deși acum nu mai sunt așa de pornit împotriva frontierelor necunoscutului încep să cred că adevărul este o închipuire a omului care aflându-se din întâmplare într-un anumit punct ar vrea să înțeleagă ce înseamnă să fii nemuritor dar să poată mușca din realitatea unui măr ionatan toamna când căruțele intră pe porțile gospodarului înverșunat doldora de struguri Doamne de unde să știu eu că trebuia să citesc mai atent acele pagini în care erau vii toți cei pe care îi găsisem când m-am născut sunt ani buni de când pe ulița copilăriei nu a mai trecut nici o căruța cântând din talerele dăruite ei de fierar sau cine știe plângând în amurg pentru că își dădea duhul încă o zi din calendarul plin de surprize al eternității.
Toate s-au dus de râpă
Covrigi calzi aduși la geam de o femeie cu obraji încinși de cuptorul acela preistoric înșirați pe sârmă ca niște mărgele le simțeam mirosul m-am zăpăcit cu totul am pus în palma bătătorită a femeii banii pe care îi mai aveam zicându-i Sărut mâinile Doamnă pentru covrigii aceștia atât de vii mult mai vii decât covrigii pe care i-am primit de Moș Ajun de la gospodinele pe care le-am urat ca un iureș a fost copilăria mea toate s-au dus de râpă în timp ce eu încercam să înțeleg rosturile adânci ale unui timp care plutea abătut pe deasupra lucrurilor care stau la temelia începutului.
Cum a ticluit Dumnezeu universul
Cazut pe ganduri
omul sarac
s-a ridicat iute
si a pornit mai departe
catre tinuturile
in care invatase ca sunt
paduri
vietuitoare
si scari catre inchipuiri nemaipomenite
oare pentru cine
se intreba el
ros de indoieli care ii blocau orizontul
un fel de praf invizibil
„Mai omule
opreste-te din mers
in curand
oamenii nu te vor mai cunoaste
si vei imbatrani
cu fruntea brazdata de apele singuratatii
fereste-te de praful invizibil
care se asterne peste amintiri
peste vise
si peste plantele
a caror simfonie stiai s-o asculti
ca nimeni altul
ma bucur ca te-am vazut
stiu ca ai renuntat la tine insuti
dupa ce ai ramas singur
in lumea ta
fara minciuni
fara excese
cu sfiala privind la fata apusului
luptator neluat in seama cum esti
nu am destule cuvinte
sa-ti spun povestea
de aceea
cand te privesc
as vrea sa inteleg
cum a ticluit Dumnezeu
universul
din amanunte
si din infinit”.
Cei de care ne legasem
La apus de tinerete
lumea nu mai are darul
de-a avea mai multe fete.
Pentru cei ce sunt in tema
e un semn ca adevarul
are alta-nfatisare .
Nu mai sunt nici bifurcatii
care fac din viata noastra
o statornica dilema.
Noptile in care luna
se umplea de dor de stele
ratacind precum nebuna,
nu mai sunt
caci se rarira
cei de care ne legasem
pentru-a fi in multe una.
Aici
Aici
nu este mana omului.
In zare se vad niste umbre
care amintesc,
vag,
de inghetarea timpului
odata cu parfumul
si culoarea lucrurilor.
Surasul intregului,
iata la ce trebuie sa va uitati voi
cei ce sunteti mereu nemultumiti
de unul,
de altul,
de insusi Dumnezeul care nu se arata
ca sa nu va tulbure intimitatea,
uneori gaunoasa,
alteori plina
de splendorile universului.
Sa nu fiti tristi,
nici o clipa!
Gandurile trebuie sa asculte,
odata cu voi,
susurul departarilor.
Ochii trebuie sa inteleaga,
odata cu voi,
ceea ce este nepieritor
in privirea celui ce s-a pierdut
in cotloanele infinitului.
Instantaneu
Era un om.
Avea o traista vesela pe umar.
Zambind strainilor in soapta,
urca poteca
pentru care ingerii si demonii se lupta
furandu-ne
din prea putina noastra soarta.
Ceva mai jos,
trecea,
un car impovarat cu fan,
pe langa el
doi oameni ce pareau in varsta
abia mai rasuflau
in panta
pe care timpul curge vara iute
si-n urma lui doar pietre fara suflet
mai raman.
Duhul altor vremuri
Salciile inmugurisera
iar merii inundasera livezile
cu miros de floare,
nemarginit.
Am deschis poarta ce dadea in curtea bunicilor,
si am trecut,
surazand,
pe langa acele repere
marunte
ale certitudinilor mele pamantesti.
Aveam in gand dealul
unde am visat mereu
sa ma intalnesc cu Dumnezeu.
Sa-i soptesc:
„Iata-ma,
sunt inca viu.
Sa nu te superi
daca am sa tac,
de parc-as fi o umbra in pustiu”.
Pe spinarea lenesa a ulitei
care ducea spre deal
paseam usor
ca un fulg
si de n-ar fi fost apasarea gandurilor
poate ca as fi zburat.
Ajuns acolo
unde mana omului
nu reusise
sa schilodeasca definitiv
opera Celui Preainalt si Mereu Nevazut,
aripile unui avant straniu,
de scolar fericit in banca lui tocita
si plina de amintiri,
m-au smuls
si m-au purtat pe deasupra livezilor ponosite.
Parca eram un carabus
in inima caruia timpul isi facuse cuib
uitand de goana fara sfarsit a celor din sat.
Satul
mangaiat de dangatul trist al clopotului
si de pacanitul neobosit al morilor
intru care Duhul altor vremuri
a binevoit.
Ce altceva putea sa iasa?!
Eram singur
la umbra nucului
in care Dumnezeu
traia cu iluzia
ca universul va ramane
in mare acelasi
el se uita la mine
zambind
apoi
privind in zare
vinovat
imi spuse
„Nici eu nu stiu
cum este mai bine
sa fii nemuritor
sau ratacit printre cele ce pier”
as vrea sa stiu
ca pretutindeni albul e alb
dar
tot punand laolalta gandurile mele
fara inceput si fara sfarsit
ce altceva putea sa iasa
decat
aceasta goana fara sfarsit
dupa nimicul
mancat de rugina timpului
dezlantuit.
Veseli-m-as dar nu stiu…
Veseli-m-as
dar nu stiu
daca sufletul mi-e viu.
Caci
pe dealuri si valcele
nu mai este
praf de stele.
Si pe ulita tacuta
trec doar gandurile mele.
Sarbatorile murira
si le-am ingropat in malul
unor viituri rebele.
Insusi Dumnezeu
se mira
cand ne vede
plini de ganduri
inchinandu-ne la rele.
Lasa-ti duhul
sa te care
printre chiotele clipei
si surasul tau sa umple
infinitul dintre ele.
Veseli-m-as
dar nu stiu
daca sufletul mi-e viu.
Au murit tineri
Parintii mei
la inceput frumosi
puternici
neinfricati
mai apoi
obositi
incurcati in itele vietii
imputinati la trup
nu-mi amintesc ce forma aveau ridurile lor
pentru ca au murit tineri
si odata cu ei a murit lumea
pe care
au inaltat-o cu mainile lor
chiuind
bocind
lovind cu asprimea palmelor
in bolta inchipuirilor lui Dumnezeu
strivind cu pasii lor batatoriti
timpul care isi uitase rostul
fugind din calea apelor dezlantuite
de ploile de altadata
ploi zdravene
dar curate
in urma carora ciupercile rasareau
si fluturii se zbenguiau
ca niste copii
pentru care sanii mamelor lor
erau inceputul
si sfarsitul universului.
Acolo este axa lumii
Cand au ramas in urma toate?
Te uiti pe geam
si ochii nu mai vad
destul de clar
departe.
Ai vrut sa zbori,
lasand in urma ta tristeti desarte.
Dar aripile mintii
s-au lovit
de adieri de infinit
si ale zarii mii de soapte.
Mai rupe nori
cat inca bratul poate.
Si nu uita,
acolo este axa lumii.
Si zi
si noapte.
Ce rămâne după ce vei pleca?…
Mai nimic. Poate, o parte din gândurile bune, plămădite de sufletul tău. Un gol, în care uitarea va da năvală nebănuit de iute. În sufletele altor oameni, niște amintiri, care se vor zdrențui la prima zăpadă, încât nimeni nu le va mai recunoaște chipul. O vorbă frumoasă. Un zâmbet neînțeles. Un regret cât o viață. Bucuria, rămasă fără cuib, a copilului care încerca să zboare odată cu fluturii. Chipurile inghițite de malaxoarele necruțătoare ale timpului. Clipa în care ai fost aproape de Dumnezeu, dar l-ai trădat pentru o iluzie pe care, până la urmă, nu ai înțeles-o.
Degradarea pusa in slujba intunericului
Copaci bolnavi,
dincolo de care nu se vede padurea.
Adormiti,
in afara timpului,
reverberand tristetea malurilor pravalite.
Odata cu ei,
au pierit
potecile din copilarie.
Au pierit
si cei care isi lasau singuratatea pasilor
pe nisipul lor,
plin de parfumuri si arome
neutre.
Temnita peregrinarilor
si blestemul orizonturilor necunoscute.
Oranduirile,
care nu stiu nimic despre sufletul celui care
surade trist,
la portile infinitului.
Neghiobii,
catarati pe crestele fericirii neamului.
Neam,
adormit
in cusca lui plina de nimicuri.
Sacrosante.
Omniprezente.
Acoperiri perfecte
pentru degradarea
pusa in slujba intunericului.
Desertul alb-negru al gandurilor
Nu te mai uita in sufletul tau.
Ceea ce cauti este in cuvantul liber,
care nu musca
din motaiala inertiei.
Verdele primaverii
este plapuma de care ai nevoie
pentru a uita
de zarva gandurilor.
Minunate or fi gandurile tale
dar ele nu au invatat sa-si tina echlibrul
pe crestele nepasatoare
ale schimbarii.
De ti s-ar pune in palma
toata intelepciunea lumii,
indoiala
ar gasi mereu loc
sa-si faca un cuib
in desertul alb-negru
al gandurilor.