Jocul

S-au amestecat cele puse de mana omului

cu semanaturile Domnului.

Este in firea ascunsa a universului

sa tinteasca spre o stare de echilibru.

Toata creatia sa va ramane martora a schimbarilor.

Si cel mic si cel mare vor avea un cuvant de spus,

in ziua de pe urma a inventarului.

Omul nu este cu mult mai presus de intelepciunea ramelor.

Astfel privind lucrurile,

totul este un vis,

tavalit,

uneori,

in colbul luminos al istoriei,

alteori,

in mlastinile puturoase ale orizontului,

sporind confuzia,

pulverizand reperele,

invitandu-l pur si simplu pe Creator

sa reseteze Jocul.

Cuvintele

Cuvintele lor,

răzleţite

de trupul tăcut al gândirii,

ascuns de privirea înceată

a firii.

Cuvintele lor,

au eclozat pe structura

speranţelor noastre.

Şi nu vor pieri

decât alungate

de dorul de zări

mai albastre.

Zărghitul

Măi,

zărghitule,

află de la mine,

că nu poţi face gaură-n cer

vânturând,

către stele,

cuvintele.

Şi nu mai sta

tot timpul

încruntat,

de parcă ţi-ar fi furat cineva

porcul

din bătătură

în ajunul Crăciunului.

La viaţa mea,

eu am făcut

două războaie.

Am văzut ce înseamnă să stai

pe buza prăpastiei,

departe de casa

în care ţi s-a arătat lumina zilei.

Tu,

Zărghitule,

ce te smiorcăi atât

de dorul sufletului tău pereche ?!

Pune-ţi aripile

şi du-te în întâmpinarea lui.

Când vei ajunge bătrân ca mine,

coaja cuvintelor

va fi pentru tine

doar o problemă de

interpretare

şi azimut.

Pădure fără nume

De ce te-am dat uitării

pădure fără nume?

Tu mă primeai

la umbra salcâmilor,

de strajă

hotarului

prin care

te-ai separat de lume.

Şi mă primeai

în teii

smintiţi

de-atâta floare.

Eram

desprins de veacuri,

privighetori cântându-mi

când beam

din apa rece

a vechilor izvoare.

Covorul tău de nuferi

ştia să poarte

umbra

pe raze moi

de soare.

Nu ştiu ce-a fost

cu mine,

de te-am lăsat

pe mâna

atâtor minţi străine?

Pădure fără nume,

as vrea să mor

în grija

tăcerii tale pline.

Simţind

în nări răcoarea

şi părăsit de gânduri,

să pot vorbi

cu cerbii

şi să mă-ncred 

în vulturi.

Nu ştiu ce-a fost

cu mine

când am plecat

cu gândul

de-a scotoci în zare

şi am ajuns

o umbră

ce se lăţeşte-n sine,

preaplină de uitare.

Parc-ar fi razboi in stele…

Soarele,

vapaie rece,

pe deasupra noastra trece.

Fara el

am fi in bezna,

simple nume ratacite

in eterul nemuririi,

scos de zei din alte bezne,

mai profunde,

sau,

protocolar buiece.

Pe gorganul

din zavoi

se-adunara pitigoi.

Soarele,

vapaie rece,

ii ajuta,

pentru-o clipa,

sa mai uite de nevoi.

Cine stie,

cate umbre,

peste ganduri si tarana,

veacurile vor petrece!?

Soarele,

vapaie rece,

merg la deal,

si mi se pare

ca se rup din mine nuferi

si se duc pe apa vietii,

lina si ametitoare,

n-are cine sa-i culeaga,

toti alearga,

pe razoare,

parc-ar fi razboi in stele

cu ecouri planetare.

Legamantul

Indurare, Doamne,

sunt prea slab pentru a tine

legamantul

facut intr-o zi de vara,

zi in care soarele mangaia,

echidistant,

toate proeminentele.

Am avut,

atunci,

sentimentul ca am ramas singur

in univers,

si imi dadea fiori

gandul ca istoria omului

ar putea sa aiba,

un nou inceput,

prin mine,

cantitate neglijabila

la scara infinitului.

Te-am invocat,

avand ca martori,

ciocarlii,

codobaturi,

popandai

si megalitii neluati in seama

de tacerea asurzitoare a piscului,

pe unde se spune ca tatarii au navalit.

Ce s-a intamplat dupa navala tatarilor,

nu se stie.

Piscul a ramas,

se parea,

pentru todeauna,

in stapanirea celor

care au avut vesnicia-n priviri

si,

obosind in razboaiele strambe cu timpul,

rand pe rand,

au murit.

Am umblat mult prin ceata cameleonica

a orizontului.

Mi-am inaltat,

adeseori,

privirea spre tine.

Mi se parea nedrept sa vad porumbeii zburand

catre inaltul cerului

in timp ce eu eram

sclavul gravitatiei.

Simteam imensitatea punctului tau de vedere

asupra frumosului,

adevarului

si echilibrelor de tot felul.

Ti-am cerut,

in gand,

sa-mi deschizi portile infinitului.

Nici macar odata

nu am avut

putere sa te chem in ajutor

ca un copil care isi marturiseste parintelui

suferinta si pacatul.

Stiam ca drumul pe care mergeam

este greu,

dar nu am avut putere sa te fac martor

al apasarilor gandului meu.

Mai tarziu,

am aflat ca David al izraelitilor

te-a facut martor,

pentru eternitate,

al gandului sau.

Stiu ca i-ai trecut cu vederea

slabiciunile

cat a fost viu.

Nu stiu, Doamne,

ce i-ai spus,

direct

sau prin interpusi,

cand a ajuns la poarta

bungaloului tau.

Nu te-am hulit.

Nu mi-a fost frica de tine.

Am vazut

cu ochii sufletului

larg deschisi

lucrarea ta.

Stiu ca sunt neinsemnat,

dar

gandul ca intr-o zi

ma vei privi in ochi

de la inaltimea zborului unui vultur

m-ar intari.

Si,

poate ca voi invata,

in sfarsit,

sa respir

fara sa uit legamantul.

Clipa si eternitatea

Nimic nou

sub soarele

de cele mai multe ori obosit

uneori nervos

aruncand suvoaie de plasma neutronica

in ceafa mea independenta

preocupata de punctele de inflexiune

ale orizontului temporal

clipa si eternitatea

nu reusesc sa evadez din temnita obisnuintelor

nu reusesc sa-mi intind aripile imaginatiei

astfel incat portanta lor sa ma ajute

sa inteleg noima peregrinarilor omului

prin desertul dintre cele doua puncte de inflexiune

ale orizontului

clipa si eternitatea.

Smarcurile improvizatiei

Fluida

asemenea vantului

trecerea mea prin univers

ramas fara vise

ascultand

plansul celor rataciti

definitiv

in smarcurile improvizatiei

nimic nu poate inlocui

senzatia de confort

pe care o degaja inundatia fleacurilor

viata mea nu mai are stabilopozi

fiecare scancet al universului

este o catastrofa

ma refugiez in desertul gandurilor mele

incolonat

golit de speranta

in contratimp cu adevarurile simple

prea multe nascocirile care ma aduc

in afara amintirilor

definitiv

nu am invatat sa mor

mi s-au terminat lacrimile

si nu am curaj sa imi pun intrebarea

ce fel de lume este aceasta in care

nu mai am timp sa privesc

in mine insumi?

Trebuia

Ulita,

din praful tau

mi-am luat avant

spre stele.

Temator,

printre cuvinte,

lunecam purtat de ganduri,

in sosoni,

fara pingele.

Timpul a trecut

si-mi pare

ca zadarnic omul fuge

dupa fluturi

pana moare.

Trebuia sa am putere

nemuririi

sa-i fiu straja

sa nu las chemarea zarii

sa ma surpe

cu-a ei vraja.