Indurare, Doamne,
sunt prea slab pentru a tine
legamantul
facut intr-o zi de vara,
zi in care soarele mangaia,
echidistant,
toate proeminentele.
Am avut,
atunci,
sentimentul ca am ramas singur
in univers,
si imi dadea fiori
gandul ca istoria omului
ar putea sa aiba,
un nou inceput,
prin mine,
cantitate neglijabila
la scara infinitului.
Te-am invocat,
avand ca martori,
ciocarlii,
codobaturi,
popandai
si megalitii neluati in seama
de tacerea asurzitoare a piscului,
pe unde se spune ca tatarii au navalit.
Ce s-a intamplat dupa navala tatarilor,
nu se stie.
Piscul a ramas,
se parea,
pentru todeauna,
in stapanirea celor
care au avut vesnicia-n priviri
si,
obosind in razboaiele strambe cu timpul,
rand pe rand,
au murit.
Am umblat mult prin ceata cameleonica
a orizontului.
Mi-am inaltat,
adeseori,
privirea spre tine.
Mi se parea nedrept sa vad porumbeii zburand
catre inaltul cerului
in timp ce eu eram
sclavul gravitatiei.
Simteam imensitatea punctului tau de vedere
asupra frumosului,
adevarului
si echilibrelor de tot felul.
Ti-am cerut,
in gand,
sa-mi deschizi portile infinitului.
Nici macar odata
nu am avut
putere sa te chem in ajutor
ca un copil care isi marturiseste parintelui
suferinta si pacatul.
Stiam ca drumul pe care mergeam
este greu,
dar nu am avut putere sa te fac martor
al apasarilor gandului meu.
Mai tarziu,
am aflat ca David al izraelitilor
te-a facut martor,
pentru eternitate,
al gandului sau.
Stiu ca i-ai trecut cu vederea
slabiciunile
cat a fost viu.
Nu stiu, Doamne,
ce i-ai spus,
direct
sau prin interpusi,
cand a ajuns la poarta
bungaloului tau.
Nu te-am hulit.
Nu mi-a fost frica de tine.
Am vazut
cu ochii sufletului
larg deschisi
lucrarea ta.
Stiu ca sunt neinsemnat,
dar
gandul ca intr-o zi
ma vei privi in ochi
de la inaltimea zborului unui vultur
m-ar intari.
Si,
poate ca voi invata,
in sfarsit,
sa respir
fara sa uit legamantul.