Nu mai stiu incotro merg.
Apele au ramas fara maluri.
Imi doresc sa am puterea
de a urca pe muntele indurarii
si sa ma uit cu aceeasi privire incapatoare
la cel ce aude si nu vrea
dar si la surdul care se bucura
de efectele tamaduitoare ale tacerii.
Ar trebui sa-mi golesc sufletul
de asa-zisele mele motive de amaraciune
si sa invat sa ma uit la cuvinte cu ingaduinta.
Cum ar putea ele sa incapa
suferinta dinainte de inviere
darmite piscurile stralucitoare ale eternitatii!?
Îmi amintesc
surâsul mamei,
obosit,
când ne-adunam
la asfinţit
pe prispa casei
să ne umplem
privirile de infinit.
Iar mai târziu
priveam
puzderia de stele
şi luna,
ca o zână tristă,
târându-şi umbra
printre ele.
Pe uliţi
carele treceau,
cântând din talere,
voioase,
de câte ori se poticneau
în gropile maiestuoase.
Eram cuprins de încântare.
Murise timpul
pentru-o clipă
pe prispa noastră efemeră
şi-n zarea ce părea clădită
din scânteieri nemuritoare.
Îmi amintesc
surâsul mamei,
umbrit de teama de uitare
dar
încă viu
şi plin de seve
din care ochii mei
luară
neliniştea,
din ea să-şi facă
irepetabilă lucrare.
Alta data
printre stele
alta lume
pentru care
eu am fost
un gand in calea
tatalui si mamei mele.
Timpul
se foia agale
lutul imi era prieten
si la greu
dar mai cu seama
cand visam
ca sunt sinteza
nemuririi dumisale.
Viscole
de basm
murira
chiciuri
s-au pierdut
in ceata
primaverile
bolnave
tot mai triste
revenira.
N-a trecut
un veac
prin mine
si din ce-am vazut
in stele
reci
si mute
cred ca omul
s-a indepartat
de sine.
Posomorata zi
pe dealuri
aud cum plange liliacul
si randunicile se roaga
sa mai apuce zi cu soare
de zbenguiala pe la stresini
uitand ce trist ne este veacul.
Abia acum
cand tineretea
s-a-mprastiat ca fumu-n zare
am inteles ca fericirea
in fiecare zi isi face
din cele simple si curate
un cuib din ganduri solitare.
Si uite cum
ramanem singuri
afara ploua si-i racoare
ne tot pandesc prin cranguri lupii
caci am uitat ca viata este
prin inviere sarbatoare.