N-a mai rămas…

Va trece timpul
și într-o dimineață 
tu vei fi plecat
eliberat
de gândul de-a urca 
voios la stele
și din strânsoarea adevărului trucat
abia atunci
în urma ta 
vedea-vom cum rămâne
un zâmbet cum nu multora
tăcerea zărilor le-a dat
și înserările
vor țese
păienjenișuri noi la streașina uitării
în timp ce greierii se ceartă
de-amorul artei
lângă zidul dărâmat
n-a mai rămas
din ploile de altădată
cu care praful zile l-ai spălat
o picătură
ca dovadă
că ai fost viu
și-n zilele prea lungi de vară
pe dealurile blânde
ai cântat.

  

Oare cine sunt aceia?

Fir-ai deal
și fir-ai vale,
m-ați lăsat
să plec
în lume
după fumul alb al zării
și parfum
de vorbe goale.
Și m-am rătăcit
în zare,
nu am mai văzut
cum cade
frunza toamnei pe cărare.
Bate vântul
poarta mică,
năpădită de uitare.
Plânge prispa,
obosită
de atâta așteptare.
Oare cine sunt aceia
care trec,
străini,
prin ceața
fericirii trecătoare?!

În grădina Domnului proaspăt sosit

Nunta lui Nicolae
al Margaretei
înveselise colțul de sat
în care visam
în surdină
să fiu împărat
brazii împodobiți
atârnau pe gardurile obosite
porțile erau larg deschise
către Dumnezeu
lăutarii cântau ca niște nebuni
puhoiului de oameni
dezlănțuit
până și tatăl meu
o învârtea pe mama
în centrul dansului
oarecum stingherit
Domnule
cum s-a ajuns atât de departe
mă întrebam
privind încleștarea
clipei cu iluzia omului simplu
de a respira sămânță
de infinit
Aș fi vrut să plutesc pe deasupra
acestor chipuri
care știau să se bucure de timpul care le-a mai rămas
până la asfințit
m-am trezit deodată 
lângă prietenul meu întors din război
fără picioare
care văzându-mă s-a înveselit
ia prâsle-o un bulz cu flori de porumb
strânse buchet cu o pastă de zahăr
și în miere de tei tăvălit
privește-i
parcă sunt din altă lume
au uitat de sfinți
au uitat de crîșmă
au uitat de nopțile pline de umbre
în care tinerețea celor de ieri
a murit
mă duc să aduc o mână de fân
calului Dumitale
aici năpustit
...
astfel erau zilele mele
atunci când eram
în Grădina Domnului
proaspăt sosit. 


De unde vine miracolul clipei…

Nu există timp fără om, 
nici cuvânt fără Dumnezeu.
I s-a dat pământului om
pentru ca acesta
să-i sporească frumusețea.
I s-a spus omului,
privește în jurul tău
și vei înțelege
care îți este locul.
Dar, omul,
de mii de ani
a uitat ce este sfiala.
Tot scormonind pământul în jurul lui,
schilodindu-i crestele,
asuprindu-i văile 
în care sălășuiesc uitate 
pietrele vechi
și noile ape,
omul a început să uite
de unde vine
miracolul clipei.

Pășește cu sfială…

Omule,
planurile tale
sunt oare
mai importante decât echilibrul stelelor
în univers?
Cu mâinile tale 
nu poți atinge
decât umbra infinitului.
Doar sufletul tău
descătușat
îți poate fi călăuză
în labirintul eternității.
Ai venit
să privești,
să te bucuri,
să ierți
și să visezi că vei înțelege
o parte din înțelepciunea universului.
Nimeni
nu te-a pus judecător
peste slăbiciunile
și nedreptățile vremurilor.
Pășește cu sfială
prin grădina plină de miracole
a clipelor!

Mamă,

Prin pădure,
ascultând
susur de izvoare blând,
rătăcindu-mă,
aș vrea
să adorm
cu tine-n gând.
Și în vis,
cutreierând,
zările împresurând,
aș ajunge
lângă tine
să te văd cum stai pe prispă,
bucurându-te
plângând.
Ai plecat,
doar în tine suspinând,
a-ndoială murmurând,
și te-ai stins,
ca o idee
stelele reverberând.


 

De unde să știu eu

Nu știu de unde vin
și nici încotro merg
trăiesc înfășurat în aburul clipelor
uneori răcnesc în mine însumi
văzând cât de slab sunt
în fața fleacurilor
altora le spun
oare ați înțeles
cât de importante sunt marile idei
și ce bine ar fi
să construiți totul 
bazându-vă pe abilitatea lor
de a deschide ferestrele necunoscutului
deși
acum nu mai sunt așa de pornit
împotriva frontierelor necunoscutului
încep să cred
că adevărul este o închipuire a omului
care
aflându-se din întâmplare
într-un anumit punct
ar vrea
să înțeleagă 
ce înseamnă să fii nemuritor
dar să poată mușca 
din realitatea unui măr ionatan
toamna
când căruțele intră 
pe porțile gospodarului înverșunat
doldora de struguri
Doamne
de unde să știu eu că trebuia să citesc
mai atent
acele pagini
în care erau vii
toți cei pe care îi găsisem când m-am născut
sunt ani buni de când pe ulița copilăriei
nu a mai trecut nici o căruța
cântând din talerele dăruite ei de fierar
sau cine știe plângând
în amurg
pentru că își dădea duhul
încă o zi din calendarul plin de surprize
al eternității.
 

Toate s-au dus de râpă

Covrigi calzi
aduși la geam de o femeie
cu obraji încinși
de cuptorul acela preistoric
înșirați pe sârmă ca niște mărgele
le simțeam mirosul
m-am zăpăcit cu totul
am pus în palma bătătorită a femeii
banii pe care îi mai aveam
zicându-i
Sărut mâinile Doamnă
pentru covrigii aceștia
atât de vii
mult mai vii
decât covrigii pe care i-am primit de Moș Ajun
de la gospodinele pe care le-am urat
ca un iureș a fost copilăria mea
toate s-au dus de râpă
în timp ce eu încercam să înțeleg
rosturile adânci ale unui timp
care plutea abătut
pe deasupra lucrurilor
care stau la temelia începutului.

Cum a ticluit Dumnezeu universul

Cazut pe ganduri

omul sarac

s-a ridicat iute

si a pornit mai departe

catre tinuturile

in care invatase ca sunt

paduri

vietuitoare

si scari catre inchipuiri nemaipomenite

oare pentru cine

se intreba el

ros de indoieli care ii blocau orizontul

un fel de praf invizibil

„Mai omule

opreste-te din mers

in curand

oamenii nu te vor mai cunoaste

si vei imbatrani

cu fruntea brazdata de apele singuratatii

fereste-te de praful invizibil

care se asterne peste amintiri

peste vise

si peste plantele

a caror simfonie stiai s-o asculti

ca nimeni altul

ma bucur ca te-am vazut

stiu ca ai renuntat la tine insuti

dupa ce ai ramas singur

in lumea ta

fara minciuni

fara excese

cu sfiala privind la fata apusului

luptator neluat in seama cum esti

nu am destule cuvinte

sa-ti spun povestea

de aceea

cand te privesc

as vrea sa inteleg

cum a ticluit Dumnezeu

universul

din amanunte

si din infinit”.

Aici

Aici
nu este mana omului.
In zare se vad niste umbre
care amintesc,
vag,
de inghetarea timpului
odata cu parfumul
si culoarea lucrurilor.
Surasul intregului,
iata la ce trebuie sa va uitati voi
cei ce sunteti mereu nemultumiti
de unul,
de altul,
de insusi Dumnezeul care nu se arata
ca sa nu va tulbure intimitatea,
uneori gaunoasa,
alteori plina
de splendorile universului.
Sa nu fiti tristi,
nici o clipa!
Gandurile trebuie sa asculte,
odata cu voi,
susurul departarilor.
Ochii trebuie sa inteleaga,
odata cu voi,
ceea ce este nepieritor
in privirea celui ce s-a pierdut
in cotloanele infinitului.

Instantaneu

Era un om.

Avea o traista vesela pe umar.

Zambind strainilor in soapta,

urca poteca

pentru care ingerii si demonii se lupta

furandu-ne

din prea putina noastra soarta.

Ceva mai jos,

trecea,

un car impovarat cu fan,

pe langa el

doi oameni ce pareau in varsta

abia mai rasuflau

in panta

pe care timpul curge vara iute

si-n urma lui doar pietre fara suflet

mai raman.