VEȘNICIA TE AȘTEAPTĂ

De-oi muri
aș vrea 
să fiu
îngropat
într-un pustiu

Ici și colo
câte-un cactus
și un scorpion
diliu

Eu
să ies
afară noaptea
duh sărac
și străveziu
căutând pe boltă
drumul 
către 
Cel ce-i veșnic viu

Fără mofturi
și palate
rușinându-mă
de umbra
numeroaselor păcate

Mici sau mari
la fel de nule
când le trecem 
prin lumina
spuselor adevărate

Mi-a ieșit 
în cale însuși
Dumnezeu 
într-un târziu

Și mi-a spus
privind în zare
lasă soarele să treacă
cu privirea lui prin tine
ai fost viu pe jumătate
aici ești 
de-a pururi viu

Acum poți
să zbori oriunde
ești doar gând
într-un pustiu

Dacă vrei
rămâi cu mine
veșnicia
te așteaptă
s-o cutreieri

Rupt de clipă
și tumultul ei zglobiu.

Portretul lui Gheorghe Moise zis și Haplea

Bombănind
metecăind
Gheorghe Moise
zis și Haplea
se apropia
din vale
părea sincer afumat
avea pasul
cam săltat
asimetric
căci trecuse
într-o doară
pe la mat
cu mustața
ruginită
de la țuică
și fumat

Totuși
era falnic
Gheorghe Moise
ca bărbat

S-a oprit
zâmbind
pe buza
șanțului de ploi stricat
se uita
tăcut
spre mine
cum se uită
Sfântul Petru
la copii care joacă
țurcă
țurcă
și iar țurcă
în suhat

Cum te cheamă
măi creștine?
Dracu-n praznic
țurlai-zvurlai
cine știe
am uitat

Tu ești ăla care cântă
serenade
cu cimpoiul
zărilor
pe înserat?

Bre Nea Gheorghe
ai respectul meu
de-a pururi
dar n-am timp
de trăncăneală
sunt
cu voia dumitale
ocupat

Mda
se vede
stai la soare
încordarea cugetării
se întinde
pe obrazul tău
bronzat

Bre Nea Gheorghe
ia un loc
și zi mai bine
ce anume te aduse
dintre văi
la noi în sat

Mă aduse
măi copile
dorul de-a simți
o clipă
bucuria de-a-nțelege
fericirea
printre muște
apăsat

Se prea poate
eu aici
precum se vede
din nămolul plictiselii
construiesc castele-n care
muștele se-aștern la sfat

...Aș mai sta
dar nu se cade
ditai omul
să se lase
de un țânc
împresurat?!

OMUL SIMPLU

I se spune
om simplu
pentru că 
nu râvnește la cuceriri
imposibile
și
realmente inutile.

Nu este interesat
de structura atomului
sau 
de războaiele de cucerire
a altor tărâmuri.

Privește cu îngăduință
deficitul de înțelepciune
al celor care se 
cred mari
în realitate fiind
niște 
interesante rebuturi.

Se însuflețește
în timp ce privește
cumpăna unei fântâni.

Ca și când ar fi
un simbol
trecător
al eternității.

Eternitatea
al cărei foșnet
mângâie sufletul
omului simplu
dimineața devreme
și în amurg
când pe ulița strâmtă
clipa adoarme
pierită.

Dincolo de simplitate
este pustiul neliniștilor 
de tot felul.

Însuși timpul
își schimbă înfățișarea
când își târăște
indiferența
prin pustiul fără orizont
al neliniștilor
de tot felul.

APELE NU MAI VOR SĂ CURGĂ LA VALE…

Atunci când privesc în zare,
îmi deschid ferestrele sufletului.
Gândurile negre
care și-au făcut cuib
pe acoperișul plăpând al prezentului
o zbughesc,
ca niște ciori.
Croncănind indiferente,
către alte lumi.
În care 
uitarea învățăturilor simple
a transformat ceea ce era viu
și temeinic
într-o poveste.
Cu personaje
care au înghețat
în memoria
de dincolo de închipuirea
zbuciumului nefiresc al
universului.
Apele nu mai vor să curgă la vale.
Viermele egoismului
mi-a ros temeliile veșniciei virtuale.
Zice-se că trăim într-o vreme
în care omul se retrage în el însuși.
Fugind de accidentele 
de care nu se pot feri
la nesfârșit
cei ce iubesc
cu blândețe
natura.
Spun toate acestea
intrigat
de propria mea slăbiciune
în fața cuvintelor.
Când eram la început de drum
pe ulița mea
din câmpiile verzi ale vieții 
fiecare cuvânt era o metaforă 
grea.
Acum
am sentimentul
că încrederea mea în puterea cuvintelor
a fost surpată.
Strădania lor de a spune adevărul 
despre om
este ridiculizată 
de rătăcirea dezinvoltă
a celor care
le folosesc
tăvălite savant 
în sirop de minciună.

PATRIARHUL

El,
patriarhul Moise,
m-a învățat arta tăcerii.
Varianta ei asurzitoare.
Asortată,
discret,
cu un surâs 
spânzurat de lespedea buzelor.

El,
scruta orizontul
legănându-și visele 
în aparenta învolburare a politrucilor.
Umbre neînțelese îi traversau chipul.
Săracii de ei,
umblă pe uliți 
ca și când ar fi înțeles
ce este nemurirea.

El,
renunțase 
la întrebările fundamentale.
Oare, 
de unde vin?
Și mai ales, 
încotro mă duc?
Devenise 
o particulă aflată în suspensie.

El,
înota ca un pește
în oceanul amintirilor.
În apele monoton-curgătoare 
ale timpului.
În sporovăiala 
aparent fără noimă 
a păsărilor călătoare.
Proaspăt sosite
din poienile amorțite 
ale depărtărilor.
Purtând în ciocurile lor trandafirii
crenguțe de măslin,
virtuale.

El,
îmi spunea, cu o mișcare 
neterminată a capului,
intră în casă,
să ne uităm unii la alții,
ca niște babuini 
al căror lăcaș
este încă ascuns
de marșul închipuit al omenirii
către civilizație.

VINO-ȚI TINERE ÎN FIRE…

Vine vremea 
să privim
colb de uliță 
și stele
asfințit de țintirim
cu surâs 
fără perdele
veac sucit
cine mai știe
apele 
din vechea matcă
dacă nu vor fi pierit
și în locul lor
prigoana 
degradării
a rodit
nu mai sunt
poteci pe care
primăveri scăldate-n soare
alergam
lipsit de aripi
și credeam că lumea-ntreagă
a ajuns nemuritoare
unde zbori
strigau salcâmii
proaspăt năpustiți de floare
peste sălcii și izvoare
sunt un rege
care simte
universul cum îi trage
clipele de sub picioare
Doamne
de eram privighetoare
aș fi plâns
de parcă-n mine
rapsodia resemnării
avea glas de fată mare
și cânta 
trecând voioasă
peste țarini și răzoare
vino-ți tinere
în fire
viața omului rămâne
o himeră
care are
nostalgii de nemurire
paralele cu dorința
lui de-a fi
stăpân pe clipa
rumenă
înșelătoare.





ABIA ATUNCI A PLÂNS

Bunicul imi zicea
fiind bolnav
căzut la pat
de-aș mai putea să văd odată
soarele dansând pe maluri
și o ploaie care spală
omenirea de păcat...

Eu
adolescent în criză serioasă
de cuvinte 
i-am înțeles durerea
l-am privit în ochii 
plini de lacrimi răvășite
și pentru-o clipă
pur și simplu m-am blocat.

Într-un târziu
mânat de-o forță neștiută
l-am luat în brațe
și-n ureche i-am șoptit
transfigurat
mereu mi-ai spus 
că omul este doar o umbră
a celui care l-a creat.

Te rog
aștept un zâmbet 
în această clipă
de la tine
eu
care-am mers pe urma ta
adesea
de când se lumina de ziuă
și până când amurgul
așternea tăcerea peste sat.

Abia atunci
a plâns
uitând de sine
și de setea lui 
de-a fi din nou bărbat
a adormit
ușor
de amintirea unor gânduri
încă ferme
luminat.

Mor cuvinte…

Bâldâbâc 
și huștiuluc
aruncam în lac cochilii
de gasteropode albe
culese de Moș Tăgârță
zis și Nae Bașbuzuc
de pe pajiștea
perfectă
a lui nea Avram 
frizerul
cel cu prispa rezemată
de tăcerea unui nuc.

Pârghie
și mangealâc
lemn de fag cioplit cu barda
de bunicul
mare meșter 
din ținutul Carcalâc
și tăiat la clopsic
iarna
ca să-i facă
Doamnei Neaga
scară pentru podul casei
și la prispă parmalâc.

Acaret
și balabustă
își luase 
Stan flăcăul
pe furiș
un fel de șustă
să nu râdă
pe la colțuri 
gura lumii
c-așa-i omul
curios ca o mangustă.

Hacana
și mandravelă
cu mârțoaga lui 
gătită
trece pe la porți
țiganul
să ne-arate 
gramofonul
învârtind la manivelă.

Caloian
și paparudă
a secat 
fântâna-n ceruri
au ieșit la vaduri șerpii
vlăguită,
printre pietre
curge gârla
prin nisip și iarbă crudă.

Aferim
și besactea
puradeii lui Nea Stere
dorm 
sub salcia pletoasă
iar zlătarul 
la șosea
face tuciuri
spoi-tingiri și mii de planuri
cum să-și dreagă 
coviltirul stând la umbră
cu muierea lui 
smolită
ca o gură de cișmea.

Dandana
și balamuc
a murit în zori
femeia
lui nea Miclea
zis Ciubuc
bate clopotul în dungă
aferim și huștiuluc
mor cuvinte
mor și oameni
nu rezistă mult 
laleaua
rătăcită sub un nuc.

VALSUL IMPREVIZIBIL AL NECUNOSCUTULUI

Pentru a zbura
am nevoie 
de un număr redus de cuvinte
mamă
tată
adevăr
surâs
tristețe
orizont
la care se adaugă
valsul imprevizibil al necunoscutului
întâlnit
la început
sub formă de minereu
multicolor
opac 
sau pur și simplu invizibil
separat de rugina
acumulată pe culoarele eternității
obligat să ia forma unor concepte
bietul necunoscut
ajuns 
în fața oglinzilor adevărului absolut
purtând 
supus 
măștile improvizate ale conceptelor
nu se mai recunoaște
de aceea apar marile turbulențe
în univers
în rest
oamenii sunt fericiți
uneori vorbesc despre Dumnezeu
timpul trece
viitorul nu mai prezintă cine știe ce interes
iar umbrele trecutului
apasă
insistent 
aripile gândului
mereu deschise
către o formă 
alambicată
de infinit.

RUGĂCIUNE

Trezindu-se
brusc 
în lumina zilei
ce lumină
un fel de rai
pentru el
sau pentru ea
a făcut ochii mari
deși erau mici 
și aveau încă forma întunericului 
intrauterin
la ce bun să-i ții deschiși
dacă mama are grijă 
de hrana
și de somnul tău
uneori îți cântă
alteori se jelește
impersonal
făcând trandafirii și codobaturile
să plângă
măi copile
ține minte 
ce se întâmplă acum cu tine
nu te mai zvârcoli
fără rost
las-o pentru o clipă
în brațele somnului
se va trezi singură din visul 
în care era pe altă planetă
și văzându-te
va spune
aici eram
doarme somn limpede pruncul meu
nu-mi lipsește nimic
mulțumesc părinților mei
încă vii
neînsemnată cum sunt
am adus pe lume acest duh
în miniatură
ferească-se de mine cât mai mult
clipa
când voi pleca
pe drumul acela apăsător
doar pentru că este pietruit
cu diamante înfășurate 
în necunoscut! 

ADIEREA TINEREȚII

La oborul lui Marin
oile 
spre seară vin.

Toate plâng
când urcă dealul
căci le cântă Nicolae
cu cimpoiul și cavalul!

Nu e om ca Nicolae
cântă
zările înmoaie.

Și de-i musai
el înjură
parc-ar coborî din ceruri
îngerii pe bătătură.

Doamne
de s-ar îndura
Ăl de Sus de turma mea!

Să-mi trimită ajutoare
dinspre răsărit de soare!

Și-o muiere
muncitoare,
de dincolo de izvoare!

Dimineața
când se scoală 
să fugim voiși prin rouă
lepădându-ne de boală
iar când bezna umple satul
să vorbim cu luna nouă.

La o zi de sărbătoare
să jucăm desculți în vie
până soarele ajunge
la popasul de chindie.

Adierea tinereții
să nu moară niciodată.

Nicolae și Maria.
Două inimi care zboară
peste lumea lor uitată. 

AȘ FI TRIST DAR NU SE POATE

Află dar că timpul trece
prin plămânul lumii
rece.
El nu este
născocire
ce miroase a poveste.
Stau pe-o laviță-n cerdac
și văd chipuri
apărute din alt veac.
Gârboviți sau lumânare
parcă
sunt atrași de zare!
Domnilor priviți cum clipa
a dat mugur unde moartea
și-a întins cândva aripa.
Aș fi trist dar nu se poate
timpul trece și surâsul
moare de singurătate.
Multe gânduri fără rost
se-adunară și-mi albiră
zile tainice de post.
Nu era nimic sub soare
să nu-mi taie o potecă
către clipa trecătoare.
Vai de mine și de voi
viața este o plimbare
către viața de apoi?!

AMINTIRI DIN RAI

Am trecut pe lângă rai
eram țânc
sărac și mut
nici călugăr
și nici crai
nu am fost 
și nici n-am vrut.

Undeva adânc în mai
ce frumoși erau salcâmii
plini de flori
și de albine
un adevărat alai
de miresme care urcă 
înspre cer în serpentine.

În fundal părinții mei
mă uitam
uimit
la ei
se mișcau ca niște oameni
care sunt 
și robi și zei.

Undeva pierdut în zare
zdroncănit
de mori și care
mai un chiot
mai o vorbă
despre cum la o adică
trece timpul și nu doare.

Aș fi vrut să am putere
să opresc
din mers 
volantul
care scoate răsăritul
când mai vesel când mai trist
din apusuri efemere.


Mai ia la urmă…

Mai ia și tu
un deal în spate
și du-l aiurea
la câmpie
să vadă cei ce simt
în pripă
cum printre firele de iarbă
răsar
idile parfumate.

Mai ia pe umăr
o fântână 
cu ghizduri
grele și tocite
și când ajungi cu ea
pe lună
să nu te temi
și nu uita
îl ai pe Dumnezeu 
mereu în mână.

Mai ia cu tine
un apus
în care cântă pitpalacul
rămâi cu el
ca interpus
pe calea către dimineața
cu rouă limpede
sub vraja
poveștilor ce ți s-au spus.

Mai ia la urmă
o privighetoare
și-un crâng de tei
anume pentru ea
cu trilul ei
călătoria ta spre soare
va fi un vis
în care te vei regăsi
cu un preaplin
de încântare.


 









 

Paradisul improvizat al universului

Am început să vorbesc 
cam mult
am uitat cât de igenic este 
să vreau să ascult
având doar privirea 
liberă să zburde 
pe chipurile nepereche
ale oamenilor
și pe cocoașele blânde 
ale poienilor
parcă le aud chemându-mă
nătăflețule 
vino să dormi
în parfum de coada șoricelului
habar nu ai
cum pot lucra pentru tine
invizibilele forțe
care țin lumea în mișcare
te-ai ramolit
visezi tot mai puțin
ești dependent de amintiri
prezentul
ce să mai vorbim de prezent
a rămas fără stâlpii credințelor de altădată
niciodată perfecte
dar fără ele
încotro vor să ne ducă
mega oportuniștii
universului acesta
geopolitic
germinat de țărâna obosită a acestui mileniu
heteroclit
să ne oprim așadar
din împroșcarea omenirii cu vorbe
fără început 
și fără sfârșit
nu știu de ce mi-am amintit 
liniștea 
și de ce nu temerile 
pe care poate că le are vulturul
când zboară fără busolă
după siestă
ca și când ar vrea să-mi spună
eu
după fiecare luptă 
cu necunoscutul
mă las purtat 
de mângâierea vântului
și acela este momentul în care
îmi amintesc 
de vorbele dintâi ale Creatorului
toți sunteți una
și una sunteți toți
în paradisul improvizat
al universului.