Oare cine sunt aceia?

Fir-ai deal
și fir-ai vale,
m-ați lăsat
să plec
în lume
după fumul alb al zării
și parfum
de vorbe goale.
Și m-am rătăcit
în zare,
nu am mai văzut
cum cade
frunza toamnei pe cărare.
Bate vântul
poarta mică,
năpădită de uitare.
Plânge prispa,
obosită
de atâta așteptare.
Oare cine sunt aceia
care trec,
străini,
prin ceața
fericirii trecătoare?!

3 comentarii la „Oare cine sunt aceia?”

  1. Dorine draga,
    Sunt aici si sunt bine. Am cam terminat treburile de toamna, incep pregatirile de iarna, asa cum facea tata si bunicul meu, caci doar taran sunt. In fiecare seara verific blogul tau si citesc si recitesc, ma minunez si raman pe ganduri intrbandu-ma: de unde atata har la omul acesta?
    Trupurile noastre imbatranesc, ca asa ne-a fost scris de la nastere, dar sufletul ne ramne tot ca la nastere. Doar scrierile tale vin din suflet si nu din trup!
    Si eu puteam sa raman la oras, dar am ales sa locuiesc aici la tara, este greu, multa munca fizica si mai putin confortabil ca la oras, dar aerul prospat, alimentatia traditional taraneasca, linistea si privelistile anotimpurilor compenseaza.
    Toate cele bune!
    Emil.

    1. Dragă Emile,
      Mă bucur pentru tine. În ciuda faptului că oamenii de la țară nu mai sunt ce au fost, dacă aș avea posibilitatea să aleg, fără să deranjez confortul celor de care sunt legat, mâine aș descinde în satul natal. Mare brânza nu cred că aș mai face, căci timpul și puterea s-au împuținat. Dar, vorba ta, m-aș zgâi la numeroasele fețe ale orizontului, la stele și aș încerca să înțeleg de ce s-au dus toate de râpă?
      Satul meu natal se numește Sărulești. Nu știu de ce mi-a rămas sufletul agățat de noroaiele de altădată de pe ulițele lui. Domnule, lumea putea să se termine oricând dincolo de dealurile pe care le-am colindat eu în copilărie și adolescență Cine știe în ce s-ar fi transformat nostalgia de astăzi?!

      Satul tău cum se numește?

      Să-ți deie Domnul sănătate!
      Am cunoscut blândețea sufletului tău. Și îmi amintesc surâzând de bâjbâielile noastre la o vârstă în care toate păreau mai vii decât acum la bătrânețe.

      Ne mai auzim.

      D.B.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *