Câte s-au făcut prin cuvânt prin cuvânt se vor desface. Tot așa cum miezul încins al unei zile de august se va zgribuli la întâlnirea cu o ploaie nărăvașă de vară. Iar când soarele va miji din nou iuțește pasul. Câtă vreme toate apele curg obosite în matca lor să nu lași gândul tău să doarmă prea mult. Polenul vieții este precum vinul cel vechi. Dacă nu-l bei la soroc vei rătăci prea mult prin șanțurile deznădejdii. De pe margine gândurile nu te vor slăbi îndemnându-te în fel și chip să vezi lumea prin ochii rațiunii tale. Zăpăcindu-ți fărâma de credință care și-a făcut cuib neterminat în inima ta.
Lună: aprilie 2021
MARE MEȘTER TIMPUL ȚESE…
Suflete, rămâi o clipă. Să asculți cum zarea cântă. Ca un fluier, în surdina unei zbateri de aripă. Eu am fost... Și încă sunt doar o umbră pe planeta unde goana după umbră este rost. Încotro atât de iute? Mângâie-i pe cei ce mâine obosiți se vor retrage și în urma lor uitarea lăstări-va neștiute. De vei cuteza sub stele a privi-n oglinda firii, te vei bucura de fleacuri și ai vrea să scapi de ele. Nunțile de altădată!!! Opreau timpul și trei zile. Mirele-și privea mireasa rupt de sine și de lumea aprioric formatată. Iar mă văd în casa plină. De părinți surori și frați. Era ziua Învierii celui care inventase răului din om surdină. Astăzi, vechea sărbătoare... Între ziduri dă lăstar. Sufletul străin de sine tot străin va fi când iese speriat în lumea mare. Nu mai sunt în noi repere. Punțile s-au destrămat. Când mă uit atent la mine mi-a rămas doar nostalgia amintirilor stinghere. Din culori și din tăcere, mare meșter, timpul țese nemurirea unor clipe excesiv de efemere.
NU E VORBA…
Și-am zis verde foaie lată lumea asta fermecată n-o vedem decât odată. Nu e vorba doar de mine ci de Cel ce a gândit-o și de omenirea toată. Și nu-i vorba de o sumă de priveliști într-o viață calculată, ci de clipa când din suflet tu ți-ai smuls egolatria și în locul ei iubirea și-a făcut privirea roată.
TU SĂ FII PRECUM O FLOARE
Zise Bunul Dumnezeu către mine, fost ateu, spune, ai pe suflet vreun păcat care să atârne greu? I-am răspuns, privind în zare la întreaga lui lucrare, sunt nervos și n-am răbdare când ne ții o săptămână fără nici un pic de soare. Ar fi trebuit să știu că privirea ta ascunde foamea omului de viu dar și setea de odihnă a acestuia-n pustiu. Sunt imens, tăcut și blând, îți voi spune care este bucuria mea ascunsă în cochilie de gând. Am avut răbdare hăt, ca un iaz în care lacom grohotișuri adunase mersul lumii îndărăt. Tu să fii precum o floare, fie umbră fie soare, cât ești viu iar când din tine te vei smulge să fii calm să ai răbdare ca o frunză doborâtă de o simplă adiere pe cărare.
Epistola către oligofre….
Uneori, îmi vine să le zic celor care au mintea ocupată, până la refuz, cu misiunea lor providențială în univers, Măi, oligofrenilor, nuuuu, stai jos dârlăule, luați aminte, așa îmi zicea învățătorul când era supărat pe mine, de aceea, nu se poate să le zic așa ceva, cine sunt eu să mă pun de-a curmezișul destinului lor, halal zicere românească, pesemne inventată de doi țărani, la cârciumă, de sanchi și de balama, căci aveau ei băutură adevărată în beci, să le fie țărâna ușoară, căci nu mai există țărani cu meteahna abstractizării, suntem cufundați cu tot calabalâcul în era tehnologiilor digitale, omenirea are șansa de a întruchipa ideea de conștiință colectivă, așadar, Măi oligofrenilor, nuuuu, este sub demnitatea mea să gândesc așa ceva, darămite să scriu pe șleau, altă inovație a unor țărani cu meteahna abstractizării, mă umplu de păcate, ce rost are de când mă știu granița dintre oligofreni și restul lumii a fost neclară nici în junglă lucrurile nu stau mai bine unii babuini sunt inteligenți și impunători alții sunt piperniciți și săraci cu duhul, nuuuu, nu este vorba de înțelesul dat în biblie de cugetarea Mântuitorului, fericiți cei săraci cu duhul, de parcă fericirea ar exista cu adevărat, măcar sub forma unui bolovan care rezistă la intemperii, alt cuvânt, zgrunțuros, nu prea se asortează cu așteptările mele față de mine însumi, cine m-a pus să trag la jugul abstractizării, săraca maică-mea chiar dacă a avut ceva bănuieli, uneori, a tot sperat că o să ies într-o bună zi la liman și o să strig, Măi oligofrenilor, v-am adus mâncare din pomul cunoașterii, acolo unde începutul și sfârșitul sunt fără însemnătate, singurul lucru care contează în viață este sfiala omului în fața necunoscutului, nu mai intrați cu bocancii plini de noroi în sufletele noastre obosite de maimuțărelile voastre, unii oameni au simț enorm și văz monstruos, săracul Caragiale a murit încredințat că apogeul ridicolului omenesc, nu orișicum, ci la scară planetară, a fost atins în vremea lui, mă rog, ce atâta filozofie, cum să avem diversitate fără oligofrenii care s-au rătăcit în politică?!
TOATE TREC
Am urcat pe scara vieții și-am zburat precum sticleții. Am cântat în miez de zi și la ora dimineții. De-ajungeam aiurea-n cosmos îi tăiam moțul tristeții. Mi-ar fi fost cântul mai iute decât șuierul săgeții. Iată merg din nou pe dealuri nu mai recunosc scaieții. Pe răzoare toți salcâmii dau în floare bombănind ca precupeții. Stau destul printre cuvinte să le văd cum fac mătănii la icoana frumuseții. Toate trec și-n urmă praful se așterne peste gânduri și astupă scara vieții.
VEȘNICIA TE AȘTEAPTĂ
De-oi muri aș vrea să fiu îngropat într-un pustiu Ici și colo câte-un cactus și un scorpion diliu Eu să ies afară noaptea duh sărac și străveziu căutând pe boltă drumul către Cel ce-i veșnic viu Fără mofturi și palate rușinându-mă de umbra numeroaselor păcate Mici sau mari la fel de nule când le trecem prin lumina spuselor adevărate Mi-a ieșit în cale însuși Dumnezeu într-un târziu Și mi-a spus privind în zare lasă soarele să treacă cu privirea lui prin tine ai fost viu pe jumătate aici ești de-a pururi viu Acum poți să zbori oriunde ești doar gând într-un pustiu Dacă vrei rămâi cu mine veșnicia te așteaptă s-o cutreieri Rupt de clipă și tumultul ei zglobiu.
Portretul lui Gheorghe Moise zis și Haplea
Bombănind metecăind Gheorghe Moise zis și Haplea se apropia din vale părea sincer afumat avea pasul cam săltat asimetric căci trecuse într-o doară pe la mat cu mustața ruginită de la țuică și fumat Totuși era falnic Gheorghe Moise ca bărbat S-a oprit zâmbind pe buza șanțului de ploi stricat se uita tăcut spre mine cum se uită Sfântul Petru la copii care joacă țurcă țurcă și iar țurcă în suhat Cum te cheamă măi creștine? Dracu-n praznic țurlai-zvurlai cine știe am uitat Tu ești ăla care cântă serenade cu cimpoiul zărilor pe înserat? Bre Nea Gheorghe ai respectul meu de-a pururi dar n-am timp de trăncăneală sunt cu voia dumitale ocupat Mda se vede stai la soare încordarea cugetării se întinde pe obrazul tău bronzat Bre Nea Gheorghe ia un loc și zi mai bine ce anume te aduse dintre văi la noi în sat Mă aduse măi copile dorul de-a simți o clipă bucuria de-a-nțelege fericirea printre muște apăsat Se prea poate eu aici precum se vede din nămolul plictiselii construiesc castele-n care muștele se-aștern la sfat ...Aș mai sta dar nu se cade ditai omul să se lase de un țânc împresurat?!
OMUL SIMPLU
I se spune om simplu pentru că nu râvnește la cuceriri imposibile și realmente inutile. Nu este interesat de structura atomului sau de războaiele de cucerire a altor tărâmuri. Privește cu îngăduință deficitul de înțelepciune al celor care se cred mari în realitate fiind niște interesante rebuturi. Se însuflețește în timp ce privește cumpăna unei fântâni. Ca și când ar fi un simbol trecător al eternității. Eternitatea al cărei foșnet mângâie sufletul omului simplu dimineața devreme și în amurg când pe ulița strâmtă clipa adoarme pierită. Dincolo de simplitate este pustiul neliniștilor de tot felul. Însuși timpul își schimbă înfățișarea când își târăște indiferența prin pustiul fără orizont al neliniștilor de tot felul.
APELE NU MAI VOR SĂ CURGĂ LA VALE…
Atunci când privesc în zare, îmi deschid ferestrele sufletului. Gândurile negre care și-au făcut cuib pe acoperișul plăpând al prezentului o zbughesc, ca niște ciori. Croncănind indiferente, către alte lumi. În care uitarea învățăturilor simple a transformat ceea ce era viu și temeinic într-o poveste. Cu personaje care au înghețat în memoria de dincolo de închipuirea zbuciumului nefiresc al universului. Apele nu mai vor să curgă la vale. Viermele egoismului mi-a ros temeliile veșniciei virtuale. Zice-se că trăim într-o vreme în care omul se retrage în el însuși. Fugind de accidentele de care nu se pot feri la nesfârșit cei ce iubesc cu blândețe natura. Spun toate acestea intrigat de propria mea slăbiciune în fața cuvintelor. Când eram la început de drum pe ulița mea din câmpiile verzi ale vieții fiecare cuvânt era o metaforă grea. Acum am sentimentul că încrederea mea în puterea cuvintelor a fost surpată. Strădania lor de a spune adevărul despre om este ridiculizată de rătăcirea dezinvoltă a celor care le folosesc tăvălite savant în sirop de minciună.
PATRIARHUL
El, patriarhul Moise, m-a învățat arta tăcerii. Varianta ei asurzitoare. Asortată, discret, cu un surâs spânzurat de lespedea buzelor. El, scruta orizontul legănându-și visele în aparenta învolburare a politrucilor. Umbre neînțelese îi traversau chipul. Săracii de ei, umblă pe uliți ca și când ar fi înțeles ce este nemurirea. El, renunțase la întrebările fundamentale. Oare, de unde vin? Și mai ales, încotro mă duc? Devenise o particulă aflată în suspensie. El, înota ca un pește în oceanul amintirilor. În apele monoton-curgătoare ale timpului. În sporovăiala aparent fără noimă a păsărilor călătoare. Proaspăt sosite din poienile amorțite ale depărtărilor. Purtând în ciocurile lor trandafirii crenguțe de măslin, virtuale. El, îmi spunea, cu o mișcare neterminată a capului, intră în casă, să ne uităm unii la alții, ca niște babuini al căror lăcaș este încă ascuns de marșul închipuit al omenirii către civilizație.
VINO-ȚI TINERE ÎN FIRE…
Vine vremea să privim colb de uliță și stele asfințit de țintirim cu surâs fără perdele veac sucit cine mai știe apele din vechea matcă dacă nu vor fi pierit și în locul lor prigoana degradării a rodit nu mai sunt poteci pe care primăveri scăldate-n soare alergam lipsit de aripi și credeam că lumea-ntreagă a ajuns nemuritoare unde zbori strigau salcâmii proaspăt năpustiți de floare peste sălcii și izvoare sunt un rege care simte universul cum îi trage clipele de sub picioare Doamne de eram privighetoare aș fi plâns de parcă-n mine rapsodia resemnării avea glas de fată mare și cânta trecând voioasă peste țarini și răzoare vino-ți tinere în fire viața omului rămâne o himeră care are nostalgii de nemurire paralele cu dorința lui de-a fi stăpân pe clipa rumenă înșelătoare.
ABIA ATUNCI A PLÂNS
Bunicul imi zicea fiind bolnav căzut la pat de-aș mai putea să văd odată soarele dansând pe maluri și o ploaie care spală omenirea de păcat... Eu adolescent în criză serioasă de cuvinte i-am înțeles durerea l-am privit în ochii plini de lacrimi răvășite și pentru-o clipă pur și simplu m-am blocat. Într-un târziu mânat de-o forță neștiută l-am luat în brațe și-n ureche i-am șoptit transfigurat mereu mi-ai spus că omul este doar o umbră a celui care l-a creat. Te rog aștept un zâmbet în această clipă de la tine eu care-am mers pe urma ta adesea de când se lumina de ziuă și până când amurgul așternea tăcerea peste sat. Abia atunci a plâns uitând de sine și de setea lui de-a fi din nou bărbat a adormit ușor de amintirea unor gânduri încă ferme luminat.
Mor cuvinte…
Bâldâbâc și huștiuluc aruncam în lac cochilii de gasteropode albe culese de Moș Tăgârță zis și Nae Bașbuzuc de pe pajiștea perfectă a lui nea Avram frizerul cel cu prispa rezemată de tăcerea unui nuc. Pârghie și mangealâc lemn de fag cioplit cu barda de bunicul mare meșter din ținutul Carcalâc și tăiat la clopsic iarna ca să-i facă Doamnei Neaga scară pentru podul casei și la prispă parmalâc. Acaret și balabustă își luase Stan flăcăul pe furiș un fel de șustă să nu râdă pe la colțuri gura lumii c-așa-i omul curios ca o mangustă. Hacana și mandravelă cu mârțoaga lui gătită trece pe la porți țiganul să ne-arate gramofonul învârtind la manivelă. Caloian și paparudă a secat fântâna-n ceruri au ieșit la vaduri șerpii vlăguită, printre pietre curge gârla prin nisip și iarbă crudă. Aferim și besactea puradeii lui Nea Stere dorm sub salcia pletoasă iar zlătarul la șosea face tuciuri spoi-tingiri și mii de planuri cum să-și dreagă coviltirul stând la umbră cu muierea lui smolită ca o gură de cișmea. Dandana și balamuc a murit în zori femeia lui nea Miclea zis Ciubuc bate clopotul în dungă aferim și huștiuluc mor cuvinte mor și oameni nu rezistă mult laleaua rătăcită sub un nuc.