POLENUL VIEȚII

Câte s-au făcut
prin cuvânt
prin cuvânt se vor desface.
Tot așa cum
miezul încins al unei zile de august
se va zgribuli
la întâlnirea cu o ploaie nărăvașă de vară.
Iar când soarele
va miji din nou
iuțește pasul.
Câtă vreme 
toate apele 
curg obosite în matca lor
să nu lași gândul tău să doarmă
prea mult.
Polenul vieții
este precum vinul cel vechi.
Dacă nu-l bei la soroc
vei rătăci prea mult 
prin șanțurile deznădejdii.
De pe margine
gândurile nu te vor slăbi
îndemnându-te 
în fel și chip
să vezi lumea
prin ochii rațiunii tale.
Zăpăcindu-ți fărâma de credință
care și-a făcut cuib
neterminat
în inima ta.

MARE MEȘTER TIMPUL ȚESE…



Suflete,
rămâi o clipă.
Să asculți
cum zarea cântă.
Ca un fluier,
în surdina unei zbateri
de aripă.
 
Eu
am fost...
Și încă sunt
doar o umbră
pe planeta unde goana
după umbră
este rost.
 
Încotro
atât de iute?
Mângâie-i pe cei ce mâine
obosiți
se vor retrage
și în urma lor uitarea
lăstări-va neștiute.
 
De vei cuteza
sub stele
a privi-n oglinda firii,
te vei bucura
de fleacuri
și ai vrea să scapi
de ele.
 
Nunțile
de altădată!!!
Opreau timpul
și trei zile.
Mirele-și privea mireasa
rupt de sine și de lumea
aprioric formatată.
 
Iar mă văd
în casa plină.
De părinți
surori și frați.
Era ziua Învierii
celui care inventase
răului din om surdină.
 
Astăzi,
vechea sărbătoare...
Între ziduri dă lăstar.
Sufletul străin de sine
tot străin va fi când iese
speriat
în lumea mare.
 
Nu mai sunt
în noi repere.
Punțile s-au destrămat.
Când mă uit
atent la mine
mi-a rămas doar nostalgia
amintirilor stinghere.
 
Din culori
și din tăcere,
mare meșter,
timpul țese
nemurirea
unor clipe
excesiv de efemere.

TU SĂ FII PRECUM O FLOARE

Zise
Bunul Dumnezeu
către mine,
fost ateu,
spune,
ai pe suflet
vreun păcat
care să atârne greu?

I-am răspuns,
privind în zare
la întreaga lui
lucrare,
sunt nervos
și n-am răbdare
când ne ții o săptămână
fără nici un pic de soare.

Ar fi trebuit
să știu
că privirea ta ascunde
foamea omului de viu
dar și setea 
de odihnă
a acestuia-n pustiu.

Sunt imens, 
tăcut
și blând,
îți voi spune
care este
bucuria mea
ascunsă
în cochilie de gând.

Am avut 
răbdare
hăt,
ca un iaz în care
lacom
grohotișuri adunase
mersul lumii
îndărăt.

Tu să fii
precum o floare,
fie umbră
fie soare,
cât ești viu
iar când din tine
te vei smulge
să fii calm
să ai răbdare
ca o frunză
doborâtă
de o simplă adiere
pe cărare.

Epistola către oligofre….

Uneori, 
îmi vine să le zic
celor care 
au mintea ocupată,
până la refuz,
cu misiunea lor
providențială
în univers,
Măi,
oligofrenilor,
nuuuu,
stai jos dârlăule,
luați aminte,
așa îmi zicea învățătorul 
când era supărat pe mine,
de aceea,
nu se poate
să le zic așa ceva,
cine sunt eu
să mă pun de-a curmezișul
destinului lor,
halal zicere românească, 
pesemne inventată
de doi țărani,
la cârciumă,
de sanchi și de balama,
căci aveau ei băutură adevărată
în beci,
să le fie țărâna ușoară,
căci nu mai există
țărani cu meteahna abstractizării,
suntem cufundați
cu tot calabalâcul
în era tehnologiilor digitale,
omenirea are șansa de a întruchipa
ideea de conștiință colectivă,
așadar,
Măi oligofrenilor,
nuuuu,
este sub demnitatea mea
să gândesc așa ceva,
darămite să scriu 
pe șleau,
altă inovație 
a unor țărani cu meteahna abstractizării,
mă umplu de păcate,
ce rost are
de când mă știu
granița dintre oligofreni 
și restul lumii a fost neclară
nici în junglă
lucrurile nu stau mai bine
unii babuini sunt inteligenți 
și impunători
alții sunt piperniciți
și săraci cu duhul,
nuuuu,
nu este vorba de înțelesul dat în biblie
de cugetarea Mântuitorului,
fericiți cei săraci cu duhul,
de parcă fericirea ar exista cu adevărat,
măcar sub forma unui bolovan
care rezistă la intemperii,
alt cuvânt,
zgrunțuros,
nu prea se asortează cu așteptările mele
față de mine însumi,
cine m-a pus 
să trag la jugul abstractizării,
săraca maică-mea
chiar dacă a avut ceva bănuieli,
uneori,
a tot sperat
că o să ies într-o bună zi la liman
și o să strig,
Măi oligofrenilor,
v-am adus mâncare
din pomul cunoașterii,
acolo unde începutul și sfârșitul
sunt fără însemnătate,
singurul lucru care contează
în viață
este
sfiala omului
în fața necunoscutului,
nu mai intrați cu bocancii plini de noroi
în sufletele noastre 
obosite
de maimuțărelile voastre,
unii oameni au simț enorm și văz monstruos,
săracul Caragiale
a murit încredințat 
că apogeul ridicolului omenesc,
nu orișicum,
ci la scară planetară,
a fost atins în vremea lui,
mă rog,
ce atâta filozofie,
cum să avem diversitate
fără oligofrenii 
care s-au rătăcit în politică?!

TOATE TREC

Am urcat
pe scara vieții
și-am zburat
precum sticleții.

Am cântat
în miez de zi
și la ora 
dimineții.

De-ajungeam
aiurea-n cosmos
îi tăiam moțul 
tristeții.

Mi-ar fi fost 
cântul mai iute
decât șuierul 
săgeții.

Iată merg din nou 
pe dealuri
nu mai recunosc 
scaieții.

Pe răzoare
toți salcâmii
dau în floare
bombănind
ca precupeții.

Stau destul
printre cuvinte
să le văd
cum fac mătănii
la icoana frumuseții. 

Toate trec
și-n urmă praful
se așterne
peste gânduri
și astupă 
scara vieții.

VEȘNICIA TE AȘTEAPTĂ

De-oi muri
aș vrea 
să fiu
îngropat
într-un pustiu

Ici și colo
câte-un cactus
și un scorpion
diliu

Eu
să ies
afară noaptea
duh sărac
și străveziu
căutând pe boltă
drumul 
către 
Cel ce-i veșnic viu

Fără mofturi
și palate
rușinându-mă
de umbra
numeroaselor păcate

Mici sau mari
la fel de nule
când le trecem 
prin lumina
spuselor adevărate

Mi-a ieșit 
în cale însuși
Dumnezeu 
într-un târziu

Și mi-a spus
privind în zare
lasă soarele să treacă
cu privirea lui prin tine
ai fost viu pe jumătate
aici ești 
de-a pururi viu

Acum poți
să zbori oriunde
ești doar gând
într-un pustiu

Dacă vrei
rămâi cu mine
veșnicia
te așteaptă
s-o cutreieri

Rupt de clipă
și tumultul ei zglobiu.

Portretul lui Gheorghe Moise zis și Haplea

Bombănind
metecăind
Gheorghe Moise
zis și Haplea
se apropia
din vale
părea sincer afumat
avea pasul
cam săltat
asimetric
căci trecuse
într-o doară
pe la mat
cu mustața
ruginită
de la țuică
și fumat

Totuși
era falnic
Gheorghe Moise
ca bărbat

S-a oprit
zâmbind
pe buza
șanțului de ploi stricat
se uita
tăcut
spre mine
cum se uită
Sfântul Petru
la copii care joacă
țurcă
țurcă
și iar țurcă
în suhat

Cum te cheamă
măi creștine?
Dracu-n praznic
țurlai-zvurlai
cine știe
am uitat

Tu ești ăla care cântă
serenade
cu cimpoiul
zărilor
pe înserat?

Bre Nea Gheorghe
ai respectul meu
de-a pururi
dar n-am timp
de trăncăneală
sunt
cu voia dumitale
ocupat

Mda
se vede
stai la soare
încordarea cugetării
se întinde
pe obrazul tău
bronzat

Bre Nea Gheorghe
ia un loc
și zi mai bine
ce anume te aduse
dintre văi
la noi în sat

Mă aduse
măi copile
dorul de-a simți
o clipă
bucuria de-a-nțelege
fericirea
printre muște
apăsat

Se prea poate
eu aici
precum se vede
din nămolul plictiselii
construiesc castele-n care
muștele se-aștern la sfat

...Aș mai sta
dar nu se cade
ditai omul
să se lase
de un țânc
împresurat?!

OMUL SIMPLU

I se spune
om simplu
pentru că 
nu râvnește la cuceriri
imposibile
și
realmente inutile.

Nu este interesat
de structura atomului
sau 
de războaiele de cucerire
a altor tărâmuri.

Privește cu îngăduință
deficitul de înțelepciune
al celor care se 
cred mari
în realitate fiind
niște 
interesante rebuturi.

Se însuflețește
în timp ce privește
cumpăna unei fântâni.

Ca și când ar fi
un simbol
trecător
al eternității.

Eternitatea
al cărei foșnet
mângâie sufletul
omului simplu
dimineața devreme
și în amurg
când pe ulița strâmtă
clipa adoarme
pierită.

Dincolo de simplitate
este pustiul neliniștilor 
de tot felul.

Însuși timpul
își schimbă înfățișarea
când își târăște
indiferența
prin pustiul fără orizont
al neliniștilor
de tot felul.

APELE NU MAI VOR SĂ CURGĂ LA VALE…

Atunci când privesc în zare,
îmi deschid ferestrele sufletului.
Gândurile negre
care și-au făcut cuib
pe acoperișul plăpând al prezentului
o zbughesc,
ca niște ciori.
Croncănind indiferente,
către alte lumi.
În care 
uitarea învățăturilor simple
a transformat ceea ce era viu
și temeinic
într-o poveste.
Cu personaje
care au înghețat
în memoria
de dincolo de închipuirea
zbuciumului nefiresc al
universului.
Apele nu mai vor să curgă la vale.
Viermele egoismului
mi-a ros temeliile veșniciei virtuale.
Zice-se că trăim într-o vreme
în care omul se retrage în el însuși.
Fugind de accidentele 
de care nu se pot feri
la nesfârșit
cei ce iubesc
cu blândețe
natura.
Spun toate acestea
intrigat
de propria mea slăbiciune
în fața cuvintelor.
Când eram la început de drum
pe ulița mea
din câmpiile verzi ale vieții 
fiecare cuvânt era o metaforă 
grea.
Acum
am sentimentul
că încrederea mea în puterea cuvintelor
a fost surpată.
Strădania lor de a spune adevărul 
despre om
este ridiculizată 
de rătăcirea dezinvoltă
a celor care
le folosesc
tăvălite savant 
în sirop de minciună.

PATRIARHUL

El,
patriarhul Moise,
m-a învățat arta tăcerii.
Varianta ei asurzitoare.
Asortată,
discret,
cu un surâs 
spânzurat de lespedea buzelor.

El,
scruta orizontul
legănându-și visele 
în aparenta învolburare a politrucilor.
Umbre neînțelese îi traversau chipul.
Săracii de ei,
umblă pe uliți 
ca și când ar fi înțeles
ce este nemurirea.

El,
renunțase 
la întrebările fundamentale.
Oare, 
de unde vin?
Și mai ales, 
încotro mă duc?
Devenise 
o particulă aflată în suspensie.

El,
înota ca un pește
în oceanul amintirilor.
În apele monoton-curgătoare 
ale timpului.
În sporovăiala 
aparent fără noimă 
a păsărilor călătoare.
Proaspăt sosite
din poienile amorțite 
ale depărtărilor.
Purtând în ciocurile lor trandafirii
crenguțe de măslin,
virtuale.

El,
îmi spunea, cu o mișcare 
neterminată a capului,
intră în casă,
să ne uităm unii la alții,
ca niște babuini 
al căror lăcaș
este încă ascuns
de marșul închipuit al omenirii
către civilizație.

VINO-ȚI TINERE ÎN FIRE…

Vine vremea 
să privim
colb de uliță 
și stele
asfințit de țintirim
cu surâs 
fără perdele
veac sucit
cine mai știe
apele 
din vechea matcă
dacă nu vor fi pierit
și în locul lor
prigoana 
degradării
a rodit
nu mai sunt
poteci pe care
primăveri scăldate-n soare
alergam
lipsit de aripi
și credeam că lumea-ntreagă
a ajuns nemuritoare
unde zbori
strigau salcâmii
proaspăt năpustiți de floare
peste sălcii și izvoare
sunt un rege
care simte
universul cum îi trage
clipele de sub picioare
Doamne
de eram privighetoare
aș fi plâns
de parcă-n mine
rapsodia resemnării
avea glas de fată mare
și cânta 
trecând voioasă
peste țarini și răzoare
vino-ți tinere
în fire
viața omului rămâne
o himeră
care are
nostalgii de nemurire
paralele cu dorința
lui de-a fi
stăpân pe clipa
rumenă
înșelătoare.





ABIA ATUNCI A PLÂNS

Bunicul imi zicea
fiind bolnav
căzut la pat
de-aș mai putea să văd odată
soarele dansând pe maluri
și o ploaie care spală
omenirea de păcat...

Eu
adolescent în criză serioasă
de cuvinte 
i-am înțeles durerea
l-am privit în ochii 
plini de lacrimi răvășite
și pentru-o clipă
pur și simplu m-am blocat.

Într-un târziu
mânat de-o forță neștiută
l-am luat în brațe
și-n ureche i-am șoptit
transfigurat
mereu mi-ai spus 
că omul este doar o umbră
a celui care l-a creat.

Te rog
aștept un zâmbet 
în această clipă
de la tine
eu
care-am mers pe urma ta
adesea
de când se lumina de ziuă
și până când amurgul
așternea tăcerea peste sat.

Abia atunci
a plâns
uitând de sine
și de setea lui 
de-a fi din nou bărbat
a adormit
ușor
de amintirea unor gânduri
încă ferme
luminat.

Mor cuvinte…

Bâldâbâc 
și huștiuluc
aruncam în lac cochilii
de gasteropode albe
culese de Moș Tăgârță
zis și Nae Bașbuzuc
de pe pajiștea
perfectă
a lui nea Avram 
frizerul
cel cu prispa rezemată
de tăcerea unui nuc.

Pârghie
și mangealâc
lemn de fag cioplit cu barda
de bunicul
mare meșter 
din ținutul Carcalâc
și tăiat la clopsic
iarna
ca să-i facă
Doamnei Neaga
scară pentru podul casei
și la prispă parmalâc.

Acaret
și balabustă
își luase 
Stan flăcăul
pe furiș
un fel de șustă
să nu râdă
pe la colțuri 
gura lumii
c-așa-i omul
curios ca o mangustă.

Hacana
și mandravelă
cu mârțoaga lui 
gătită
trece pe la porți
țiganul
să ne-arate 
gramofonul
învârtind la manivelă.

Caloian
și paparudă
a secat 
fântâna-n ceruri
au ieșit la vaduri șerpii
vlăguită,
printre pietre
curge gârla
prin nisip și iarbă crudă.

Aferim
și besactea
puradeii lui Nea Stere
dorm 
sub salcia pletoasă
iar zlătarul 
la șosea
face tuciuri
spoi-tingiri și mii de planuri
cum să-și dreagă 
coviltirul stând la umbră
cu muierea lui 
smolită
ca o gură de cișmea.

Dandana
și balamuc
a murit în zori
femeia
lui nea Miclea
zis Ciubuc
bate clopotul în dungă
aferim și huștiuluc
mor cuvinte
mor și oameni
nu rezistă mult 
laleaua
rătăcită sub un nuc.