In cautarea timpului pierdut. Scena 1.

Bunicul meu dinspre tata stia sa sfideze timpul. Nu l-am vazut niciodata alergand. Potoliti-va din zbenguiala, mai, zanganitilor la cap, il auzeam boscorodind atunci cand dreptele randuieli ale gospodariei lui erau calcate in picioare de nepoti. Bunicul a avut trei copii, un baiat si doua fete. Fata cea mica, Aurica, a murit de meningita, la putin timp dupa ce se casatorise. Dupa cum arata in cele doua fotografii care i-au pastrat chipul, cred ca era un suflet cu o sensibilitate deosebita. Avea ochi negri, in care se putea citi usurinta cu care purtatoarea lor oscila intre veselie si tristete. Mi-ar fi placut sa o intalnesc aievea, nu doar in poze. Intre mine si ea era o asemanare pe care am simtit-o de cate ori m-am oprit in fata tabloului care ii imortalizase chipul.

Nimic din ceea ce face omul nu dureaza o vesnicie. Cu toate acestea, una dintre dorintele neadormite ale omului este speranta de a beneficia de un dram de posteritate. Pentru implinirea acestei sperante nici o incercare nu este prea mult pentru sufletul chinuit al omului. Un om poate lasa in urma lui o casa. Nu peste mult timp casa se va transforma in tarana sau alta forma de scufundare a lucrurilor in uitare. Un om poate lasa in urma lui o clipa de neuitat. Asemenea clipei pe care mi-a oferit-o bunicul dinspre mama, in timp ce, alaturi de el, exersam scufundarea in eternitate, uitand de zgomotul lipsit de armonie pe care il imprastia pe ulitele satului nepotolita si insolita lucrare a omului. Clipa luase infatisarea bunicului. Bunicul devenise mut. Dar mutenia lui umplea toata valea pe care acea neuitata zi de vara mi-o lasase in stapanire. Un om poate lasa in urma lui un gand, a carui intrupare sfideaza toata pasiunea omului pentru materialitate. Viata omului este o calatorie printre evenimente si lucruri reale dar tavalite in giganticul malaxor al devenirii universale. Gandul omului poate sfida insasi devenirea universala daca si-a gasit intruparea potrivita.

Sunt si nu-s un punct in zare

Va veni o zi in care

fi-voi parte din uitare

si doar gandurile mele

vor mai respira tacerea

ce se-aude cum ii poarta

pe parintii mei spre stele.

Singur plang la ceas de seara

cand lumina-i tot mai rara

si se lasa peste case

oboseala care-si taie

drum necunoscut prin carnea

ce se-nfasura pe oase.

Sunt si nu-s un punct in zare

rad si plang caci totul pare

doar o gluma oarecare.

Mare taina sa vrei cerul

si pamantul sa te lege

si de maini si de picioare,

nelasandu-te sa pipai

vesnicia care este

o gradina fara margini

intr-un veac fara hotare.