Si te du in larg de zare

Nu mai sunt carari

pe care

pasii mei sa treaca sprinteni

din fantana grea a clipei

in a vesniciei boare.

Au murit prea multe

stele

si s-au strans in cimitire

la odihna volen-nolens

toate neamurile mele.

Nu mai am vapai

in mine

si nici aripi sa ma poarte

dintr-un gand cu ramuri triste

pe un tarm fara suspine.

In zadar simtiri

si cuget

m-au purtat prin alte spatii

unde timpul se pravale

in cascada lui

cu tunet.

Scrie, lasa clipa

sa se duca

cum se duc nisipuri fine

din pustiuri de Sahara

in gradina mea

nauca.

Si te du in  larg

de zare

cum se duc in prag de toamna

peste mari si tari anume

pasarile calatoare.

I-a lasat Dumnezeu omului dealurile…

26 Mai 2019.

Ce departe am ajuns!

Departe in raport cu ce

imi vine sa intreb nu stiu pe cine?

Mintea omului seamana cu un ou

in care exista doar albus si galbenus.

Cum sa faci din acest amestec

ingredientul care ar putea sa te apropie

de adevarul

de dincolo de curcubeul legamantului?!

I-a lasat Dumnezeu omului dealurile

pentru ca acesta sa invete

ce se afla dincolo de lungul nasului.

Dar,

omul se incapataneaza sa se uite

in punctul lui fix,

fara sa aiba o farama de indoiala asupra

frumusetii acestuia.

Mare belea pe crestetul omului

credinta lui in adevarul subiectiv,

trambitat fara sfiala

in ciuda indemnurilor

inteleptilor de pretutindeni si dintodeauna:

Fie-va mila de prosti!

Judecatorii lor nu sunt din aceasta lume.

Frunza stejarului,

obosita,

s-a desprins din imbratisarea timpului

si

in timp ce isi da ultima suflare

a inteles

ca zborul catre limitele universului

este mai important

decat punerea neconditionata

in  slujba fotosintezei

si a megalomaniei care salasuieste

in intimitatea punctului.

Tatalui meu…

De ziua lui

dadea salcamul

pe dealurile blande-n floare.

Se ofilea margaritarul

si-n mine se ciocnea tristetea

de veselia trecatoare.

De-as fi putut,

tot universul

l-as fi lasat in parasire

pentru ca eu sa pot ramane

captiv in tine,

sarbatoare.

Dar,

iata-ma

privind in mine,

cuvinte am

dar mi-au murit salcamii

si-n locul lor tristetea-si face

salas pe-o lacrima de soare.

Sagetam orizontul

Aerul

se furisa zambind

in sufletul meu.

In mutenia zarilor

era timp din belsug.

Auzeam primavara

urnindu-si sevele

in trunchiuri si muguri de salcie.

Berzele

umblau ca niste copii uitati de parinti

pe razoarele eternitatii.

Dincolo de barierea necunoscutului

simteam ca exista un drum

care ma duce

in cele din urma

nicaieri.

Pasii

ma purtau obositi

la granita dintre pamantul strain

si putinele mele cuvinte.

Amurgul

injgheba cuib singuratatii

in sufletul meu.

Comete si ingeri

semanau miracolul vietii

in pulberea amortita a clipei.

Invatam nemurirea si zborul

umbland prin noroaiele vremii

tacut.

Sagetam orizontul,

fatala eroare sa cred doar in ziua de maine

cand sufletul trage mereu

spre al sau

relativ inceput.

Uitand…

Doar o realitate trista.

Nu stiu daca ati vazut o ciocanitoare

cautand insecte la inceput de primavara.

Daca da,

ati inteles ca omul nu trebuie sa fie

asemenea unei cartite

care aduna morcovii din gradina

in galeriile ei subterane.

Nu poate fi simplitate

si fericire

acolo unde gandul nu conteneste

sa se ingrijeasca de lucruri si de inchipuiri.

Uitand de frumusetea diminetilor insorite.

Uitand de magia inserarilor

pe o prispa scaldata in parfumul orizontului.

Uitand de zborul netulburat al vulturilor

pe deasupra canioanelor intortocheate

ale istoriei.

Piscurile stralucitoare ale eternitatii…

Nu mai stiu incotro merg.

Apele au ramas fara maluri.

Imi doresc sa am puterea

de a urca pe muntele indurarii

si sa ma uit cu aceeasi privire incapatoare

la cel ce aude si nu vrea

dar si la surdul care se bucura

de efectele tamaduitoare ale tacerii.

Ar trebui sa-mi golesc sufletul

de asa-zisele mele motive de amaraciune

si sa invat sa ma uit la cuvinte cu ingaduinta.

Cum ar putea ele sa incapa

suferinta dinainte de inviere

darmite piscurile stralucitoare ale eternitatii!?

Surâsul mamei

Îmi amintesc

surâsul mamei,

obosit,

când ne-adunam

la asfinţit

pe prispa casei

să ne umplem

privirile de infinit.

Iar mai târziu

priveam

puzderia de stele

şi luna,

ca o zână tristă,

târându-şi umbra

printre ele.

Pe uliţi

carele treceau,

cântând din talere,

voioase,

de câte ori se poticneau

în gropile maiestuoase.

Eram cuprins de încântare.

Murise timpul

pentru-o clipă

pe prispa noastră efemeră

şi-n zarea ce părea clădită

din scânteieri nemuritoare.

Îmi amintesc

surâsul mamei,

umbrit de teama de uitare

dar

încă viu

şi plin de seve

din care ochii mei

luară

neliniştea,

din ea să-şi facă

irepetabilă lucrare.