Undeva in august…

Am inceput calatoria mea

printre lucrurile esentiale

ma uitam piezis

la insistenta cu care primavara se intorcea

an de an

redefinind simplitatea

fara sa-i schimbe temeliile

visand mereu alte orizonturi

amagindu-ma ca ele nu ma vor inghiti

si ca voi gasi in mine puterea

de a reveni

acolo unde era centrul universului pentru mine

m-am ratacit in amanari marunte

dar multe

pana cand

intr-o zi am inteles ca sunt captiv

intre zidurile orizontului

si manat de tristete

m-am intors in locul unde

soarele mi se parea

stapanul absolut al tuturor frumusetilor

stiind deja ca

fara chipul neobosit si bland al tatalui

fara privirea incapatoare si trista a mamei

fara surasul misterios si vesel al fratelui

dar si fara curiozitatea

care m-a facut sa pornesc

catre promisiunile orizontului

vechile rosturi sunt atat de surpate

incat nu le mai pot trece cu vederea

stiu de la filozoful german Hegel

ca totul este o iluzie sofisticata

in jurul careia

ne tot invartim

mimand dialectica in intalnirile noastre

cu absolutul.

Bucuria fara sens de a avea

Am

ridicat valul gandurilor

meteahna fara leac

care mi-a ramas din vremea

in care povestile pareau

mai frumoase decat insailarile mele primitive

pe ulitele pline de suferinte

infasurate in surasul trist al vorbelor

la gura sobei

in timp ce mamele mestecau in vasele

binevoitoare cu mancarea saraca

ne adunam in sfarsit toti la aceeasi masa

cei mici cu cei mici

cei mari cu cei mari

si intre cele doua lumi

puntile cu doua benzi ale respectului

mi se parea prea mica

lumea in care m-am nascut

incercam sa vad

ce este dincolo de marginile orizontului

curiozitate pe care astazi nu o inteleg

pentru ca am aflat deja

ca lumea in care traiesc

nu pune pret pe amanunte

ele fiind fumul care iese pe narile clipelor

in timp ce Dumnezeu

doarme cu teasta rezemata

de marginile universului

fiind atent doar la marile echilibre

ce importanta au anotimpurile

ce inseamna amintirile din moment ce omul

este bantuit

de felul in care va arata ziua de maine

ce este aceasta lume

care amesteca lumina si intunericul

inchinandu-se

si rugandu-se departarilor

pana in ziua in care un cutremur va reseta

gandurile

obisnuintele

insasi ideea de fericire

redefinind modul in care omul oscileaza

intre libertatea sincera de a fi

si bucuria fara sens de a avea.

Sufletul speriat de singuratatea absolutului

Urasc cuvintele

care dormiteaza in teritoriul

plin de iluzii

al necunoscutului.

In zadar

am vrut sa adun

semnele infinitului

in ceea ce parea

singura cale a omului

de a  intelege

de unde si incotro.

Privind zarva nemediatizata

a unui musuroi de furnici

am ajuns liber

din nou

si privesc cu mila

scrasnetele care insotesc

secundele suparate

pentru ca in calea lor

s-a ridicat din nimic

zidul indiferentei mele.

Cantecul privighetoarei

sfasie ultimele incercari

ale secundelor

de a inalta peste tot

temnite noi sufletului

speriat de singuratatea absolutului.

Ai…?

Ai vazut vreodata

fulg de nea cum moare

pe obraz de mama

de copii uitata?

Ai simtit,

straine,

cum se duce lumea

alandala-n praznic

si cum moare clipa zilelor senine?

Ai vazut vreodata

om trecand la vale

indoit de sine

si de multe ganduri

egoiste, tulburi,

sufletului pata?

Ai simtit, straine,

obosit de arsiti

si de toate cele,

ajungand acasa,

cum se-nveseleste

inima in tine?

Permanentele inundatii…

A murit plansul

preotii infinitului

l-au infasurat in cenusiul necunoscutului

zicand

ca unii aflati

pe marginea lustruita a santului

mai nimic nu mai este ca inainte

cand albinele

se adunau ciorchine la streasina duzilor

inainte de a da viata altui stup

sfanta afurisenie

de ce mi-a ramas gandul agatat

de acele secunde

asemenea fulgerului

acum cei care colinda

betegi

ulitele de altadata

sunt veniti din galaxia internetului

cine stie ce se afla

dincolo de acest cuvant

aspirator de suflete

mai bine ma asez

surazand

in corabia invizibila a singuratatii

chiar daca aceasta a esuat

pe araratul satului meu

cu relief contorsionat

fi-mi-ar inchipuirile mintii de ras

caci aici

nu mai exista prigoriile

din moment ce timpul a inceput

sa curga ca o apa

care a inceput sa aiba

damblaua permanentelor inundatii.

Si te du in larg de zare

Nu mai sunt carari

pe care

pasii mei sa treaca sprinteni

din fantana grea a clipei

in a vesniciei boare.

Au murit prea multe

stele

si s-au strans in cimitire

la odihna volen-nolens

toate neamurile mele.

Nu mai am vapai

in mine

si nici aripi sa ma poarte

dintr-un gand cu ramuri triste

pe un tarm fara suspine.

In zadar simtiri

si cuget

m-au purtat prin alte spatii

unde timpul se pravale

in cascada lui

cu tunet.

Scrie, lasa clipa

sa se duca

cum se duc nisipuri fine

din pustiuri de Sahara

in gradina mea

nauca.

Si te du in  larg

de zare

cum se duc in prag de toamna

peste mari si tari anume

pasarile calatoare.

I-a lasat Dumnezeu omului dealurile…

26 Mai 2019.

Ce departe am ajuns!

Departe in raport cu ce

imi vine sa intreb nu stiu pe cine?

Mintea omului seamana cu un ou

in care exista doar albus si galbenus.

Cum sa faci din acest amestec

ingredientul care ar putea sa te apropie

de adevarul

de dincolo de curcubeul legamantului?!

I-a lasat Dumnezeu omului dealurile

pentru ca acesta sa invete

ce se afla dincolo de lungul nasului.

Dar,

omul se incapataneaza sa se uite

in punctul lui fix,

fara sa aiba o farama de indoiala asupra

frumusetii acestuia.

Mare belea pe crestetul omului

credinta lui in adevarul subiectiv,

trambitat fara sfiala

in ciuda indemnurilor

inteleptilor de pretutindeni si dintodeauna:

Fie-va mila de prosti!

Judecatorii lor nu sunt din aceasta lume.