Apa timpului pe dealuri…

N-as fi vrut s-aud cum clipa

plange ca si-a rupt aripa,

nici cand soarele rasare

nici cand ziua-n cranguri moare.

Apa timpului, pe dealuri,

sapa neclintita maluri

si privirea mea nu stie

unde-a fost cand simplitatea

mirosea a vesnicie

si cand miez tarziu de noapte

ma impresura cu soapte.

Doamne-ntoarce-te la mine

sa m-ajuti sa trec mai vesel

printre ganduri si suspine!

Am vrut sa desenez o clipa…

Privind

in zare

lumea pare bine intocmita.

Soare,

cer senin

drumuri adormite,

mai putin cel pe care merg

carele

la intalnirea cu moara.

Spac! Spac! Spac!

Se aude tusea neobosita a morii,

un fel de bucium

care ii spune lui Dumnezeu

ca nu au murit inca

toti oamenii.

Am plecat de acasa

spunandu-i tatalui meu

ca invatatorul

mi-a cerut sa desenez,

pentru ziua de maine,

o clipa

din viata dezordonata a satului.

Incercasem sa desenez clipa

ascultand forfota ulitei,

furisat pe un scaun

uitat de rudele mele

pe prispa.

Am inteles ca nu sunt pregatit

sa aud clipa

furisandu-si pasii pe ulita.

De aceea,

am urcat

marele deal

de dincolo de clipocitul sarat

al diminetii,

si cand am ajuns in varful lui

am inceput sa vad clipa.

Am inchis ochii

si

brusc

am inteles

ca zborul

este in puterea celor care au invatat

sa-si odihneasca gandul

in puf

si parfumuri de clipa.

Si iata simt ca liliecii…

Se ridica

din mine cantul

si-l astepta,

cuprins de teama,

in valea plangerii,

cuvantul.

Treceam

prin chiciura cuprinsa

de indoieli

si dor de soare

lucind pe bolta mintii

ninsa.

Eram

nimicul dupa care

alearga ingeri

sa-l intoarca

in matca lui nepieritoare.

…Pierdute zile

cu parfumuri rare

v-am insotit

uitand de mine…

si iata simt ca inserarea

nu-si mai trimite liliecii

sa iste

din neliniste o boare.