Pentru a zbura am nevoie de un număr redus de cuvinte mamă tată adevăr surâs tristețe orizont la care se adaugă valsul imprevizibil al necunoscutului întâlnit la început sub formă de minereu multicolor opac sau pur și simplu invizibil separat de rugina acumulată pe culoarele eternității obligat să ia forma unor concepte bietul necunoscut ajuns în fața oglinzilor adevărului absolut purtând supus măștile improvizate ale conceptelor nu se mai recunoaște de aceea apar marile turbulențe în univers în rest oamenii sunt fericiți uneori vorbesc despre Dumnezeu timpul trece viitorul nu mai prezintă cine știe ce interes iar umbrele trecutului apasă insistent aripile gândului mereu deschise către o formă alambicată de infinit.
Lună: martie 2021
RUGĂCIUNE
Trezindu-se brusc în lumina zilei ce lumină un fel de rai pentru el sau pentru ea a făcut ochii mari deși erau mici și aveau încă forma întunericului intrauterin la ce bun să-i ții deschiși dacă mama are grijă de hrana și de somnul tău uneori îți cântă alteori se jelește impersonal făcând trandafirii și codobaturile să plângă măi copile ține minte ce se întâmplă acum cu tine nu te mai zvârcoli fără rost las-o pentru o clipă în brațele somnului se va trezi singură din visul în care era pe altă planetă și văzându-te va spune aici eram doarme somn limpede pruncul meu nu-mi lipsește nimic mulțumesc părinților mei încă vii neînsemnată cum sunt am adus pe lume acest duh în miniatură ferească-se de mine cât mai mult clipa când voi pleca pe drumul acela apăsător doar pentru că este pietruit cu diamante înfășurate în necunoscut!
ADIEREA TINEREȚII
La oborul lui Marin oile spre seară vin. Toate plâng când urcă dealul căci le cântă Nicolae cu cimpoiul și cavalul! Nu e om ca Nicolae cântă zările înmoaie. Și de-i musai el înjură parc-ar coborî din ceruri îngerii pe bătătură. Doamne de s-ar îndura Ăl de Sus de turma mea! Să-mi trimită ajutoare dinspre răsărit de soare! Și-o muiere muncitoare, de dincolo de izvoare! Dimineața când se scoală să fugim voiși prin rouă lepădându-ne de boală iar când bezna umple satul să vorbim cu luna nouă. La o zi de sărbătoare să jucăm desculți în vie până soarele ajunge la popasul de chindie. Adierea tinereții să nu moară niciodată. Nicolae și Maria. Două inimi care zboară peste lumea lor uitată.
AȘ FI TRIST DAR NU SE POATE
Află dar că timpul trece prin plămânul lumii rece. El nu este născocire ce miroase a poveste. Stau pe-o laviță-n cerdac și văd chipuri apărute din alt veac. Gârboviți sau lumânare parcă sunt atrași de zare! Domnilor priviți cum clipa a dat mugur unde moartea și-a întins cândva aripa. Aș fi trist dar nu se poate timpul trece și surâsul moare de singurătate. Multe gânduri fără rost se-adunară și-mi albiră zile tainice de post. Nu era nimic sub soare să nu-mi taie o potecă către clipa trecătoare. Vai de mine și de voi viața este o plimbare către viața de apoi?!
AMINTIRI DIN RAI
Am trecut pe lângă rai eram țânc sărac și mut nici călugăr și nici crai nu am fost și nici n-am vrut. Undeva adânc în mai ce frumoși erau salcâmii plini de flori și de albine un adevărat alai de miresme care urcă înspre cer în serpentine. În fundal părinții mei mă uitam uimit la ei se mișcau ca niște oameni care sunt și robi și zei. Undeva pierdut în zare zdroncănit de mori și care mai un chiot mai o vorbă despre cum la o adică trece timpul și nu doare. Aș fi vrut să am putere să opresc din mers volantul care scoate răsăritul când mai vesel când mai trist din apusuri efemere.
Mai ia la urmă…
Mai ia și tu un deal în spate și du-l aiurea la câmpie să vadă cei ce simt în pripă cum printre firele de iarbă răsar idile parfumate. Mai ia pe umăr o fântână cu ghizduri grele și tocite și când ajungi cu ea pe lună să nu te temi și nu uita îl ai pe Dumnezeu mereu în mână. Mai ia cu tine un apus în care cântă pitpalacul rămâi cu el ca interpus pe calea către dimineața cu rouă limpede sub vraja poveștilor ce ți s-au spus. Mai ia la urmă o privighetoare și-un crâng de tei anume pentru ea cu trilul ei călătoria ta spre soare va fi un vis în care te vei regăsi cu un preaplin de încântare.
Paradisul improvizat al universului
Am început să vorbesc cam mult am uitat cât de igenic este să vreau să ascult având doar privirea liberă să zburde pe chipurile nepereche ale oamenilor și pe cocoașele blânde ale poienilor parcă le aud chemându-mă nătăflețule vino să dormi în parfum de coada șoricelului habar nu ai cum pot lucra pentru tine invizibilele forțe care țin lumea în mișcare te-ai ramolit visezi tot mai puțin ești dependent de amintiri prezentul ce să mai vorbim de prezent a rămas fără stâlpii credințelor de altădată niciodată perfecte dar fără ele încotro vor să ne ducă mega oportuniștii universului acesta geopolitic germinat de țărâna obosită a acestui mileniu heteroclit să ne oprim așadar din împroșcarea omenirii cu vorbe fără început și fără sfârșit nu știu de ce mi-am amintit liniștea și de ce nu temerile pe care poate că le are vulturul când zboară fără busolă după siestă ca și când ar vrea să-mi spună eu după fiecare luptă cu necunoscutul mă las purtat de mângâierea vântului și acela este momentul în care îmi amintesc de vorbele dintâi ale Creatorului toți sunteți una și una sunteți toți în paradisul improvizat al universului.
CIOARA
Auzi, Doamne, cum răsună gândul meu umblând pe lună? Întrebam, nu dam cu parul. Stau ca prostul pe un scaun și-mi înec în vorbe goale neputința și amarul. Multă vreme m-am visat demiurg de spiță rară, de aceea, clar să fie, am plecat de bunăvoie dintr-un sat. Nu am vrut-o explicit, dar plecatul meu aiurea m-a umplut de nostalgia altui fel de asfințit. Să mai pot, nespovedit, să primesc un fulg de nea în căușul minții mele iar pe stâlpul fânăriei să aud un croncănit. Ce i-o fi trecut prin minte, biata cioară se oprise, cu luare de aminte, să mă vadă de aproape zgribulit. Am uitat ce-am vrut să spun. S-a dus vremea, cam prea iute. Nu am fost destul de bun. Ce-ai crezut, îmi zise cioara, cercetând substanța zării, că te paște nemurirea chinuindu-te să afli de ce latră câinii seara?
Geamgiul
Senin întins și cenușiu dar îl simțeam că este viu Avea surâsul castaniu și pas săltat de bidiviu Vedea în vise căprioare cu ochi în care timpul moare Adesea mare cusurgiu el adormea noaptea târziu Trecea cu pasul pirpiriu spre universul lui chefliu Un pisc scobit încet în zare de teama lui de resemnare Părea căuș cam ruginiu la o fântână-ntr-un pustiu Veneau drumeți în pas zglobiu să bea din el argintul viu Dar a venit o ploaie mare și a rămas din el o floare Gherghini și urme de pustiu pe urma lui de moftangiu A dispărut diamantiu în ceața altui veac sălciu Eu îl aștept să-și târe pașii pe ulița copilăriei ce l-a-ntâlnit pe un geamgiu.
Cum adoarme-n zări văpaia
În șareta ei glumeață printre plopii resemnării a trecut o dimineață avea părul lung bălai și în păr șuvoi de raze adierea lor de rai m-a făcut să dau uitării toată zarva rătăcirii gândului în slujba zării felurite ipostaze îmi hurducă ochi și vise mult deșert puține oaze m-am oprit la poarta firii respirând ce se mai poate și bând zațul nemuririi cu parfum de stele stinse între mine și Cuvântul ce adesea plânsu-mi-se sunt nimic și sunt de toate subjugat de hărmălaia miliardelor de șoapte te-ai trezit să-ți ari pământul ai venit bătrân acasă lepădând-ți legământul de-a ajunge-n Himalaia să privești măcar o clipă cum adoarme-n zări văpaia...
Visul
Mai acum o săptămână am visat că sunt pe Lună eram obosit se pare de distanța mult prea mare dintre satul meu cu dealuri și străina ce veghează ale adormirii maluri prin nisipul cam prea fin pentru ochiul meu senin îmi târam picioarele foarte iute soarele din nisip țâșneau de toate aur ceasuri mărci selecte uneori și diamante eram singur și în zare doar o ceață și un fel de vânt ce toarce din fuiorul ei răcoare mare întâmplare mare nu știam de ce mă doare rațiunea când nisipul colcăia de chihlimbare ea săraca studiase înaintea mea contextul și-a dedus că nu se poate invoca din nou pretextul că am fost răpit în fine ziua în amiaza mare de pe ulița în care eram singur dojenindu-mi mintea ce dorea să zboare ca urmare ajunsesem zdrențuit în acest tărâm pierit am ajuns dar n-ar strica dacă totuși aș afla cum de ce și mai ales sunt aievea eu pe Lună sau m-am rătăcit de matcă de prea mult consum de stres deodată om cu chipul luminat și fără glas apăru plutind din ceață se opri privind prin mine și-mi transmise telepatic c-a venit cu gânduri bune și cu poftă de taifas căci în centrul de putere unde timpul nu există toți s-au ferecat în case super mega unduioase și privesc dormind gâlceava gândurilor năzuroase ce cutreieră pământul însuși Dumnezeu săracul îmi dăduse întâlnire să mă-ntrebe cum îmi merge cu Măria Sa Cuvântul a căzut cerul pe mine am simțit că mă evapor asurzit de avalanșa de interogări divine ei ia spune cum mai merge evoluția pe Terra tot războaie tot hoție tot minciună și suspine eu v-am învățat de bine Însuși Fiul Meu pe cruce s-a rugat plângând de Mine să amân apocalipsa până când sătul de Sine omul pocăi-su-mi-sa te-am chemat îmi vine greu ce folos că-s Dumnezeu să te-ntreb de ce-ai plecat către locuri reci și false fără să mă fi-ntrebat după tine mulți pieiră când văzură cum se schimbă toate rosturile-n sat știu Atotputernice dar ce pot să fac tot omul se visează împărat sunt mai slab decât mi-e voia și mai iute ca muștarul când mă zgândără nevoia toată lumea Te-a uitat nimeni nu se mai închină la intrarea sau ieșirea dintr-un sat toți sunt singuri au palate dar izvorul bucuriei pentru fiecare clipă le-a secat Adevărul greu de dus unde l-a dorit Iisus eu aș vrea dar nu mai pot nu există zi în care să nu am o supărare deși știu că toate-s date omului să se întoarcă cu smerenia mai tare la ieșirea din strâmtoare dacă tot ne-am întâlnit vreau să-ți spun ce dor îmi este de puterea mea de-a trece printre clipe nesmintit și să știi că eu pe Tine benevol nu Te-am hulit măi copile nu există rai niciunde dacă omul nu se-ntreabă când se uită în oglindă cum de încă n-am murit!
Umbra
Cine știe ce visează cel mai singur om din lume în chilia lui pe care nici păienjeni n-o curtează. Pat din scândură de brad cât să stai în el pe fugă cu tavanul alb în pantă visele adevărate se lovesc de el și cad. Soba mică muruită arde lemnul și-l descântă lemn adus în timpul verii în spinarea ta tăcută și topit cu resemnare sub a sărăciei plită. Pe peretele cu soba o icoană s-a ivit îmbrăcată în tristețea zâmbetului celui care o dezmiardă când se roagă pentru clipa care încă n-a venit. Ușa mică și-o fereastră cât să vezi prin ea apusul lungi sunt zilele de vară și amiezile în care soarele topește-n tine amintiri din vremea-n care îți dădeai cu presupusul. Nevăzut, cel mult o umbră pentru cei ce te-au rănit eu vedeam în tine cerul zâna zorilor și gândul care nu mai știe drumul către cel ce l-a rostit.
Oare cineva acolo?…
Vii și porumbiști stinghere o cărare șerpuită parcă sunt din alte ere plină de absența zării e privirea lui tăcută să-l întreb de unde vine mi-e târșală tot nisipul din Sahara a intrat în el și-n mine ne privim ca niște dealuri defrișate de suspine fir-ar verdele să fie veșniciei temelie căci uscat surâsul moare când pornește la plimbare eu i-am spus în gând bădie cât mai suntem nu se știe dar privirea lui intensă m-a făcut să tac tăcere polimorfică imensă măi nu știu de ce sunt oare martor la atâta ură când ideea cea mai pură are rădăcini în soare iată apa cum își taie drum în formă de copaie prin pământul care rabdă lacrimi zarvă rugăciune când primește-n el cuvântul n-are sens ajuns pe creasta evoluției știută el să fie prost și leneș ca o plută da nu-i glumă vișinul a dat în floare oare cineva acolo a făcut o resetare?
Timpul
Poate că timpul este reper absolut pentru cei care aleargă, mereu, după umbra lucrurilor fără însemnătate. Nu și pentru cei care trec, într-o singură zi, de la portanța pe care le-o dau unduirile parfumate ale răsăritului la plumbul adus de deznădejde în oasele lor, mereu la granița dintre vis și realitate. Ușor ca fulgul este timpul copilăriei. Neîndurător ca trăsnetul este plumbul amintirilor de care ne ciocnim în vis. Amintiri despre locuri în care ne rătăcim amăgindu-ne că suntem acasă. Amintiri despre căderea miraculoasă a trupului nostru în gol, aterizând lin pe pajiștile cenușii ale necunoscutului. Tot ceea ce îl face pe om fericit se află în el. Trebuie doar să deschidă ochii și să lase pulberea fină a eternității să dea rod, de o clipă, în sufletul lui chinuit de întrebări.
Reziliența
În livadă, cărăbușul cu polen își dă arcușul. Gardurile, ponosite, râd în soare dezmorțite. Cu urechea mea, ciulită, aud muguri cum palpită. Ev întins de primăvară se așterne peste țară?! Sau visez ca altădată cum strivesc în pumni o șoaptă. Șoapta razelor de soare, totu-i viu, nimic nu moare? Ca o apă curgătoare mă grăbesc, deși nu pare. Larg și plin la temelie, timpul vieții se subție. Când mă uit acum la stele văd și bezna dintre ele. Multe am de învățat despre morile din sat. Am pierdut îndemânarea de a sta cu înserarea. Să ascult cum sună-n zare talere de roți de care. Și cum trag cu țâfna vieții în amurgul sur băieții. Iar în sunet de cimpoaie orizontul se îndoaie. Să se culce a plecat la o margine de sat. Unde, singură, se știe are noaptea o chilie. Toți sunt vii și omenia e la sfat cu veșnicia? Sau mai nou reziliența și-a pierdut audiența?!