Când a venit pe lume, copilul a plâns. Nu vom ști niciodată dacă de bucurie sau de teama necunoscutului. A fost obligat să renunțe la întunericul odihnitor din pântecele mamei. Afară, a fost întâmpinat de lumina orbitoare a sufletului ei. Pentru prima dată în viață a aflat ce este mângâierea cuvântului. Treptat, plânsul lui a început să prindă contururi noi, devenind scâncet, apoi surâs nealterat și, în cele din urmă bucuria de a descoperi imensitatea necunoscutului. Astfel, simplitatea este condamnată să-și caute înfățișări noi uitând de căldura întunericului care a ocrotit-o la începuturi. Din ceea ce a fost copilul a rămas cu un buchet de nostalgii. Prezentul lui este atât de vast încât uneori uită cu totul de scurgerea timpului. Cea mai înaltă formă de abstractizare a fericirii. Să trăiești astfel încât să uiți, fără teamă, de necruțătoarea scurgere a timpului. Mai bine mai târziu decât niciodată, să învățăm cum să fim stăpânii fericiți ai secundelor!