Cand am plecat
din satul meu,
mai mult copil
decat vreun zmeu,
inlantuit
in panza vietii
de vremurile in schimbare,
cand ma-ntorceam
eram ca fulgul
si plumb aveam in glezna slaba
cand dadeam semne de plecare.
Luati de ape
nestiute,
de mine
cel ce-am fost mereu,
s-au dus parintii,
mi s-a dus si-un frate
iar portile copilariei
s-au pravalit
de-atata greu.
Nu-i cer destul
sa-mi stinga jale.
Nu-i Dumnezeu
sa-i spun agale
ce dor imi este de salcamii
in care florile
cantau trufase
in diminetile
cu zambet moale.
Deunazi,
cand venea primavara,
prin livezi
misunau carabusii,
coleoptere
cu aripi externe
in care chitina luceste mocnit.
Acum,
florile asculta,
nemangaiate,
muzica trista a diminetilor,
caci lumea insectelor,
de altadata,
s-a ispravit.
Atractia
orizontului renascut,
in introspectia calpa
a omului
s-a ratacit.
Entropia
a smuls din gorganele vechi
fiorul
pe care tot insul
il poarta in sine
zidit.
Ma multumeam cu putin
multe erau de vazut si inteles
dincolo de sfiala mea
ii lasam pe cei intelepti sa urce treptele
alunecoase ale cuvintelor
caci era urias talentul lor de a zeflemisi
promisiunile orizontului
ce cauta mai copilul asta al tau aici printre noi
in loc sa mearga sa joace turca
pe maidanele satului
nu stiu bre
poate l-a facut Dumnezeu cu niste piulite lipsa
halal sa va fie
oameni batrani barfiti ca muierile
care s-au adunat in gradina preotului la prasit
si se minuneaza de lejeritatea cu care
preacuviosul injura gastele
in asfintit
lumea zice ca sunt mut
adevarul este ca sunt hipersensibil si
toate clipele ma surprind cu aerul lor heteroclit
multe sunt de vazut si de auzit
in aceasta asezare in care
de o suta de ani
nimeni nu a mai murit
…am uitat ce vroiam sa va mai spun
de aceea ma duc pe dealuri
sa ascult murmurul departarilor
si vaicareala carelor
care se intorc de la padure
in zgomot de talere
croite din castile de otel
pierdute de nemti
in retragerea lor din fata razboinicilor
pravoslavnici
de la rasarit.
V-as ura
de tinerete
dac-as fi vreun soi de vraci
care umbla prin copaci
dand sperante si binete
puilor de varcolaci.
Dar
a nu stiu cata oara
te aud suind agale
timpul taie-n mine cale
si la umbra lui imi zboara
gandul catre Dumitale.
Ce n-as da
sa pot intoarce
vremurile ce s-au dus
precum soarele-n apus
si descult, printre baltoace
sa ma pierd in jos si-n sus.
Si
sa fiu
in rai cu soare
si cu fete zambitoare
la taifas cu cei ce stiu
cate fete omul are.
Stiu
ca sunt
pe zi ce trece
ca o umbra care trece
peste zambetul carunt
care, poate, va sa plece.
Incotro
si pentru care
intelesuri, n-are rost
sa-ntrebam vre-un sef de post
timpul curge la-ntamplare
doar in mintea noastra pare
ca ar curge
ba-n amonte
ba-n avaluri
de secunda-n care-am fost.
Ma vad,
cat mai departe de zbuciumul imbacsit al cetatii,
undeva unde omul nu se mai vede
din cauza infinitului frumos articulat al reliefului.
Frumusetea infinitului este greu de rontait
cu neuronii care s-au instruit pe sponci,
ar zice omul simplu si lipsit de ifose de la tara.
S-au catarat detinatorii neuronilor in fruntea bucatelor.
Mascarici in foi de varza.
Li se citeste in cuvinte subtirimea gandului.
Si neobrazarea intinsa ca o apa murdara
peste plajele de altadata.
Nu deschideti gura
daca nu aveti ceva nou de spus.
Invatati lectia plina de invatamine a tacerii
pentru a descoperi lipsa de insemnatate a faptelor voastre.
Ce va tot acoperiti unii altora prostia fara limite?!
Ne considerati idioti de larg consum?
Eu, Domnule, as rade pana la lesin
de aerele vostre de demiurgi,
daca nu ar fi doar de plans
felul in care va impleticiti
pe maidanele slinoase ale politicului.
Ascundeti-va de ochii lumii!
Munciti!
Cugetati la temeritatea gandurilor voastre!
Eu nu am nevoie de voi
pentru a intelege care imi sunt lipsurile.