Veseli-m-as dar nu stiu…

Veseli-m-as

dar nu stiu

daca sufletul mi-e viu.

Caci

pe dealuri si valcele

nu mai este

praf de stele.

Si pe ulita tacuta

trec doar gandurile mele.

Sarbatorile murira

si le-am ingropat in malul

unor viituri rebele.

Insusi Dumnezeu

se mira

cand ne vede

plini de ganduri

inchinandu-ne la rele.

Lasa-ti duhul

sa te care

printre chiotele clipei

si surasul tau sa umple

infinitul dintre ele.

Veseli-m-as

dar nu stiu

daca sufletul mi-e viu.

Au murit tineri

Parintii mei

la inceput frumosi

puternici

neinfricati

mai apoi

obositi

incurcati in itele vietii

imputinati la trup

nu-mi amintesc ce forma aveau ridurile lor

pentru ca au murit tineri

si odata cu ei a murit lumea

pe care

au inaltat-o cu mainile lor

chiuind

bocind

lovind cu asprimea palmelor

in bolta inchipuirilor lui Dumnezeu

strivind cu pasii lor batatoriti

timpul care isi uitase rostul

fugind din calea apelor dezlantuite

de ploile de altadata

ploi zdravene

dar curate

in urma carora ciupercile rasareau

si fluturii se zbenguiau

ca niste copii

pentru care sanii mamelor lor

erau inceputul

si sfarsitul universului.

Ce rămâne după ce vei pleca?…

Mai nimic.
Poate, 
o parte din gândurile bune, 
plămădite de sufletul tău.
Un gol, în care 
uitarea va da năvală nebănuit de iute.
În sufletele altor oameni, 
niște amintiri,
care se vor zdrențui la prima zăpadă, 
încât nimeni nu le va mai recunoaște chipul.
O vorbă frumoasă.
Un zâmbet neînțeles.
Un regret cât o viață.
Bucuria, 
rămasă fără cuib, 
a copilului care încerca să zboare 
odată cu fluturii.
Chipurile inghițite de malaxoarele necruțătoare ale timpului.
Clipa în care ai fost aproape de Dumnezeu, 
dar l-ai trădat 
pentru o iluzie pe care, 
până la urmă, nu ai înțeles-o.