Unde sunt cuvintele
in care se pot odihni
vechile amintiri
sau chiar povestea lumii,
ca un rau subteran
care curge
dincolo de bunavointa noastra,
slefuind
zaplazurile firii omului,
aspirant
la impacarea cu vesnicia.
Am fost
un cantec nerostit
sub cerul
impanzit cu stele.
In ziua-n care
am murit
n-a lacrimat
niciuna
dintre ele.
Am fost un punct
din mult visatul infinit
si n-am stiut
sa ma inalt
deasupra
gandurilor mele.
Acum
ma uit la eul meu
de toate sevele golit
si plang,
zambind,
singuratatii
lui Dumnezeu,
ce ne priveste
prin telescopul lui vrajit.
Doamne,
cel ce stai ascuns in labirintul infinitului,
ajuta-ma
sa ma smulg din intunericul renuntarii.
Ma simt
ca o fantana care a secat
desi era la umbra padurii.
Zambetul meu este
mai degraba o forma usoara de scancet.
Amintiriea vremurilor in care aveam putine ganduri
ma apasa.
Nu mai am timp sa invat
sa ma uit la mine cu detasare.
Atunci cand
chiar si nimicul mi se pare a fi impotriva-mi
nu mai stiu daca sa te chem
sau sa plec pur si simplu
catre marginile nestatornice ale orizontului.
Lasa-ti gandul
sa zambeasca
cat mai este gaz
in lampa
serilor,
dumnezeiasca.
Fost-am ras
acum sunt plansul.
Fost-am multi
acum sunt insul.
Prispa dorului,
uitata,
a murit
sau poate doarme
printre ierburi
suparata.
Scoala-te
ma-ndeamna norii
si-amintirile ce zboara
a neliniste
prin clipa
polimorfa si hoinara.
Si sa lasi sa-ti umble pasii
cand la deal
si cand la vale
daca vrei
sa uiti de clipa
si povara dumisale.
Uiuiu
si ce-as mai zice
un cuvant zurliu
s-auda
insusi Domnul,
sa se-ndure
de prostia mea sa rada.
Omule,
rasuna satul
de singuratatea-n care
iti eliberezi oftatul.
Trage plapuma pe tine
sa n-auzi cum plange cerul
sa nu vezi cum trece luna
si nu-s ochi
sa o mangaie
cu nevoia lor de spatii,
ultra,
mega
si afine.