Rugaciunea celui care nu mai poate

Doamne,

cel ce stai ascuns in labirintul infinitului,

ajuta-ma

sa ma smulg din intunericul renuntarii.

Ma simt

ca o fantana care a secat

desi era la umbra padurii.

Zambetul meu este

mai degraba o forma usoara de scancet.

Amintiriea vremurilor in care aveam putine ganduri

ma apasa.

Nu mai am timp sa invat

sa ma uit la mine cu detasare.

Atunci cand

chiar si nimicul mi se pare a fi impotriva-mi

nu mai stiu daca sa te chem

sau sa plec pur si simplu

catre marginile nestatornice ale orizontului.

Sa n-auzi cum plange cerul

Lasa-ti gandul

sa zambeasca

cat mai este gaz

in lampa

serilor,

dumnezeiasca.

Fost-am ras

acum sunt plansul.

Fost-am multi

acum sunt insul.

Prispa dorului,

uitata,

a murit

sau poate doarme

printre ierburi

suparata.

Scoala-te

ma-ndeamna norii

si-amintirile ce zboara

a neliniste

prin clipa

polimorfa si hoinara.

Si sa lasi sa-ti umble pasii

cand la deal

si cand la vale

daca vrei

sa uiti de clipa

si povara dumisale.

Uiuiu

si ce-as mai zice

un cuvant zurliu

s-auda

insusi Domnul,

sa se-ndure

de prostia mea sa rada.

Omule,

rasuna satul

de singuratatea-n care

iti eliberezi oftatul.

Trage plapuma pe tine

sa n-auzi cum plange cerul

sa nu vezi cum trece luna

si nu-s ochi

sa o mangaie

cu nevoia lor de spatii,

ultra,

mega

si afine.