Fericirea omului, intre a fi si a avea

Ar trebui ca sufletul meu sa se bucure de sosirea primaverii. Corvezile la care am consimtit, din trufie, din prostie, din obisnuinta sau din milă, rod, clipa de clipa, temelia pe care as putea inalta imn bucuriei. Bucuria de a fi, independent de placerea de a avea. Revenind la mai vechea poveste a ecuaţiei fericirii, se pare ca “a fi” este un adversar incomod pentru “a avea”. Toate supararile noastre sunt simple extensii ale conflictului dintre a fi si a avea. „A fi” are nevoie de spatii fara frontiere. „A avea” are nevoie de falsa intimitate pe care ti-o dau proprietatile, dobandite sau mostenite, inerent marginite din punct de vedere al continutului si al formei. Adevarata hrana a sufletului este libertatea de a zbura, asemenea vulturilor, pe deasupra marilor splendori ale creaţiei. Intoarcerea la cuib nu trebuie sa fie motiv de sfada, ci prilej de impartasire a senzatiilor incercate in zborul, neingradit, pe deasupra canioanelor eternitatii. Zborul in doi, ca si cand ai fi unul, iata expresia maximala a fericirii pentru conditia umana. Turpitudinile cotidiene, pe care ne inaltam cotetele, invers proportionale cu lipsa de intelepciune, omoara sistematic in noi bucuria de a fi. Sufletul exista pentru a fi. Trupul este o goana nesfarsita dupa a avea cat mai mult. Trupul ar trebui sa fie cel mai onest prieten al sufletului. Discordia dintre cele doua parti ale omului va disparea in ziua in care vom invata sa facem din fiecare zi o sarbatoare, in care celebram izbânzile noastre, neînsemnate dar necontenite , in lupta cu noi insine. Mi-e dor de putinele zile in care am uitat de mine insumi si m-am simţit, cu adevarat, o parte importanta a universului.

De sarbatori…

De sarbatori

chiar si ceata era altfel

avea mister

si un fel de mirare se injgheba in sufletul meu

atunci cand ceata se pravalea in chiciura

nu va mai spun

placerea de a privi metamorfozele aburului

din atmosfera era ca o platosa

prin care nu trecea frigul

mai trogloditilor

mai mergeti si pe la casele voastre

ca m-am saturat de harmalaia voastra

auzeam din cand in cand

interpelarile lui Raducan Constantinescu

stafidit sufleteste

dupa ce reforma agrara l-a deposedat

de bogatia lui principala

pamantul

intamplare care se pare ca il macina in interior

fara intrerupere

asa de cufundat in sine parea

chiar si atunci cand pornea in susul satului

pentru implinirea vointei nestramutate a zeilor

care zei fratele meu

noi am fost parasiti de al de sus

in vremurile imemoriale

cand am ales fantanile cu cumpana

in locul inteligentei si pragmatismului

adica am ales sa traim ca o colonie de prigorii

in care agitatia nu reuseste sa fie niciodata

intelepciune colectiva

astfel ca surparea rosturilor

nu are efecte comparabile cu marile incendii sau inundatii

totul pare a fi in slujba opririi scurgerii timpului

de aceea ninsorile erau atat de calme

si le primeam cu chiote inabusite

nu care cumva sa se afle in colonie de bucuria mea

fara temei dupa parerea batranilor satului

cum sa va spun eu mai exact de atat

istoria nu fusese alungata cu totul

din curtile neoranduite ale oamenilor

iar sangele anotimpurilor

pulsa neauzit in melancolia care punea stapanire

pe ulita satului

de sarbatori.

Oamenii nu mai au rabdare

Doamne,

recunosc,

am fost invins de vorbele mele.

Am ramas prea mult in urma lor.

Oamenii nu mai au rabdare

sa se uite in ochii mei.

„Tu ai spus cuvantul acesta?”- ma va intreba

Dumnezeu

la judecata de apoi.

„Da, imensitatea voastra, eu l-am zis

pentru ca eram slab si nu mai vedeam stelele

ca altadata.

L-am slobozit catre marginile universului,

stiind ca

nici o farama din eternitatea ta nu se va clinti.

Dar, cei care au uitat care le este locul

au strigat la mine:

„Cine te crezi tu

sa ne spui noua altceva decat suntem pregatiti

sa auzim?”