Doar un punct
pe harta lumii
si o clipa
in oceanul vesniciei,
omul trece prin lumina fara chip a bucuriei,
apoi singur se arunca
in noroaie si suspine
si cand soarele rasare
iar incepe sa viseze
la povestea care-si toarce
firul trist
in veselia
reintoarcerii la sine.
Nu mai este timp in stele.
Timp pe care sa-l aduca
nostalgia in cismele
si-n parfum de micsunele.
Doamne,
rupe-s-ar de mine
gandurile razletite.
Dor de mama,
dor de tata,
dor de frate
…si deasupra lor se-aduna
multe zile insorite
peste care noaptea vine…
duce-te-ai in vant peline
cu amarul tau ca fierea
si cu frunze zdrentuite!
Plang si rad
de nu mai stie
bunul Dumnezeu sa-mi tie
ochiul treaz in cautarea
unui dram de bucurie.
Ce sa fac?
Sunt viu?
Sau,
poate,
sunt un puf de papadie!