Omul cu mârțoaga emancipată

Rămas fără picioare

în timpul războiului

avea sufletul

unui om întreg

umbla cu o mârțoagă

emancipată

se oprea în dreptul casei noastre

la umbra mărului

în care eram mereu cocoțat

își scotea cioturile

din obielele în care erau înfășurate

era vesel

și avea chef de vorbă

îi aduceam un castron

cu bostan cu lapte

mânca fericit și vorbea despre

întâmplări care mi se părea

că nu puteau fi adevărate

se odihnea puțin

apoi încăleca

pe mârțoaga emancipată

spunându-mi

când mă întorc o să-ți aduc

un bulz din flori de porumb

tăvălite în zahăr

cum n-ai mai văzut niciodată

nepoate

apoi dispărea

înghițit de curbele

croite de întâmplare

în vatra blândă

și dezordonată

a satului

rămâneam trist

pe marginea șanțului

timpul curgea nemilos

nivelând îndârjit

ale satului zgomote mari

și-ale zărilor șoapte.

Monolog

Doamne,
eu
am venit
să văd 
ce mă așteaptă
dacă
voi fi socotit
vrednic
să intru, 
zâmbind,
pe poarta aceasta.

Știu,
sunt plin de păcate,
pentru mine
există hotar
între amănunte
și adevărurile esențiale,
de aceea
sunt mereu încordat
și uit
de unde vin,
cu ce mă ocup
și chiar
încotro merg.

Îmi plac vulturii,
Doamne.
Adevărați filozofi
care cunosc diferența
dintre cele mărunte
și
ideea de univers.

Nimeni
nu-i bate la cap
în timp ce fac rotocoale
înalte
pe cer,
îți spun eu, 
dacă nu știi,
acestea sunt silogismele lor
recurente.
N-am crezut
că vulturii
sunt preocupați
de înalta cunoaștere.

Doamne,
am început să cred
că nu are cum să încapă
în sufletul meu
toată lumina
gândului tău.

Măcar
de-aș putea să învăț
cum se poate muri
la streașina clipelor reci,
în care aș vrea 
să te-ntreb
de ce nu mai vii,
să arunci o privire
în ograda părinților mei,
în amurg,
să te mângâie cântec de greier
pe care dansează
tăcuți 
și crispați lilieci.

Nici o clipă

Cârtița
pe sub pământ
fără ochi
fără cuvânt
sprintenă
strălucitoare
ce minune
ea nu vede 
doar ascultă
adierile de vânt
ea nu stie
ce înseamnă
bună dimineața soare
în livadă
pe răcoare
încă doarme duhul zării
dar curând se va produce
în grădina amorțită
iarăși
tainica schimbare
și va da cireșu-n floare
vaca Domnului
învie
toate curg
înspre uitare
iar cu ochiul trist 
al clipei
savurăm acest amestec
de am vrea
și nu se știe
uiuiu
n-am să mai spun
zice lumea că-s nebun
nici nu beau
nici nu fumez
cred că-ncep să hibernez
dar nu orice hibernare
va fi una structurată
introducerea
cuprinsul
și-o lehamite 
mușcată
de privirea fermecată
a acelor care zilnic
se adună
iar pe uliți
...dar picioarele li-s grele
gardurile-s prăvălite
bojdeucile picară
asta-i lumea
nici o clipă
nu ne este
adăpost 
în care duhul
să învețe cum să piară.

Interogare

Domnul fie lăudat
pentru tot
ce nu ne-a dat
anotimpuri nesfârșite
patimi grele
bani de-a valma
și-ntuneric fără hat

Vrăbiile
prin zăvoaie
se-adunară iar
la sfat

Iar pisicile
perverse
în online se hotărâră
să se-ntreacă-n mieunat
iterând pe teme simple
căutând un unghi din care
de dileme au scăpat

Numai omul
plin de sine
cugetând la veșnicie
stând cu nasul în ceasloave
moțăind nelegănat
a-nțeles că viața este
lucru tare complicat

Dacă ninge
dacă plouă
tu așteaptă răsăritul
și când vine
râzi ca prostul
care-ajunse peste bivoli
super
mega
împărat

Am pe suflet
multe scame
unele s-au diluat
altele sunt mai pregnante
dă-le-n trăznet
și-n bulboana
unde zeii s-au scăldat

Ce fac eu
îmi plâng de milă
cer pomană de la Tine
sau îmi duc
zâmbind
povara
de a fi o nebuloasă
în complexitatea lumii
dificil
de explicat?





 

Raiul

Iarăși

mă întorc la voi

zile gri

cu mult noroi

aveam casă

și lumina

nu se dezlipea de noi.

Îmbrăcați

pe apucate

în nămeții mari cât casa

vedeam lumi și cazemate.

Viscolul

mușca pământul

sobele torceau uitate.

Aveam aripi

primăvara

când cu-atâtea flori

livada

mă făcea să cred că raiul

va cuprinde toată țara.

Dumnezeu

veghea la toate

moțăind pe jumătate

liberul avânt din mine

să-ndrăznească a pricepe

veselie și suspine

într-un rai în care viața

duce totuși

către moarte.

Aș putea să spun

că raiul

este o grădină-n care

ce-i ce râd

le au pe toate.

Iar acei

ce se-nfioară

când trec carele la moară

și când latră câini la stele

văd și simt cum trece timpul

prin același punct al zării

pentru-a nu știu câta oară.

Cuvântul

Cuvântul
trebuie lăsat
să iasă singur
pe-nserat
în ulița de vis
a zării
din care
timpul a plecat.

Și plânsul lui
în simfonii
să se adune
cu veșniciile la sfat.

Privighetoarea
trebuie
să-i fie dascăl
și să-l învețe
cum se poate
zidi speranța
din oftat.

Arcușul
inimii să rabde
răcoarea nopților 
de vară
prin care trece
obosit cuvântul
de licurici și greieri
ascultat.

Lăsați cuvântului
deschisă
o poartă ca să ducă până-n stele
povestea celor
care l-au purtat
prin pulberea vreunei uliți
a unui colț
de veac uitat.

Auzul meu de Mozart

M-am cam încurcat în ițe
tot țesând
aiurea țoale
Am uitat de răsărituri
și apusuri
hibernale
Nu mai vede nimeni fluturi
doar emoticoane
goale
Stau tăcut în carantine
super
intelectuale
S-a tocit ceva în mine
roata vieții se învârte
cam agale
Și când îmi înalț privirea
către tine
Doamne-i jale
Te-aș striga dar peste mine
sunt
prea multe angarale
Stau cu zâmbetul pe buze
curg ideile din mine
abisale
Minunată este clipa
cu parfum de veșnicie
în containerele sale
Ce vă tot hliziți la stele
dangăte de nemurire se aud 
din nou în vale
Sau... auzul meu de Mozart
dă rateuri
infernale?!


Am să plec cu fruntea plină…

Trec milenii

trec și clipe

oameni triști

și oameni veseli

cu osârdie visează

altă lume să-nfiripe

dealurile

altădată

sfetnici buni și muți ca zeii

zi și noapte se întreabă

de ce nimeni nu le calcă

neclintirea niciodată

eram mic

și infinitul

își tăia prin mine cale

când prea iute

când agale

tulburându-mi răsăritul

aș fi vrut

și n-am știut

să păstrez adânc în mine

zilele în care râuri

de impresii își săpară

matcă-n duhul meu tăcut

am să plec

cu fruntea plină

de emoția în care

aripile minții mele

cu putere au bătut.