Când vine vorba de mamă rămân făra cuvinte nu-mi amintesc decât că a fost puternică în timp ce eu am fost mereu plin de îndoieli de tot felul grăbit să mă îngrijesc de gândurile mele fără însemnătate desigur vorbind despre mine își întreba consortul ce vrea de la viață copilul ăsta toată ziua umblă cu capsa pusă nu știu când stă cu mine în fierărie cred că își ține capsele ascunse zâmbea obosit tatăl meu spaima fiarelor de tot felul de vă veți întreba de ce era puternică mama mea trebuie să va spun că muncea ca un bărbat în fierărie la arat în pădure la tăiat și cărat lemne la cositul și la strânsul fânului toamna la tăiatul cocenilor și la recoltarea bostanilor dimineața când roua era aproape speriată de respirația brumei ... de trei ori pe zi la masă mama era slujitorul devotat al gurilor flămânde mă obișnuisem așa de mult cu prezența ei încât după prima zi de școală din viața mea am anunțat-o că nu mă mai duc pentru că nu-mi place învățătorul pentru că pierd prea mult timp cu lucruri fără însemnătate și pierd legătura cu universul curtea casa părintească ulița mereu prăfuită a satului întâmplările ce se petrec prin curțile bunicilor pur și simplu era vorba de o evidentă criză de timp du-te mă de aici cu prostiile tale mâine dimineață îți pui frumos ghiozdanul în spate și te duci la școală chiar dacă va trebui să te duc eu târându-te de mână ... ce vorbești acolo ziceam eu în gând crezi că am nevoie să fiu ținut de mână eu care zilnic port atâtea războaie cu infinitul?!... Nu prea se văd ochii mei și ai mamei mele în poză părem a fi doi oameni întregi încremeniți nemulțumiți liberi pentru o clipă de poverile care nu ne-au ocolit eu am rămas în timp ce ea s-a dus spunându-mi în acea ultimă noapte să ai grijă de toți ai tăi am mangâiat-o până când a adormit iar ceea ce urmează nici nu mai merită să fie pomenit. Niciodată mama mea nu a văzut în mine altceva decât un pui de țăran rătăcit. Toate însăilările mele literare i s-au părut ciudate drept pentru care citea mereu biblia ortodoxă la lumina singurătății după sosirea fiecărui asfințit.
Lună: ianuarie 2021
Ce fel de om eram eu…
În amintirea tatălui meu…
Călătorului îi stă bine cu drumul. Pandemiile vin astăzi și mâine vor pleca. Tehnologiile sunt mai rele decât orice virus. Locul lor era în cutia Pandorei. Până când omul va separa binele de rău. Până când omul va înțelege că nu este stăpânul pământului. Până când omul se va mulțumi cu ceea ce este curat și veșnic. Mimăm fericirea virtuală. Pentru că nu mai avem tăpșanele de altădată. Pentru că am ajuns să trecem unii pe lângă alții fără să ne spunem "Bună ziua nea Avrame ce mai face soața Dumitale Coana Voica?" Pentru că nu mai suntem atenți la țurțurii de ghiață la țopăitul codobaturei la susurul apelor dezghețate la căderea în uitare a filelor de calendar. Ce fel de om eram eu atunci când așteptam cu nerăbdare sosirea berzelor?
La izvoarele iubirii
Iar, din cer fulgii coboară, fiecare fulg o scară, ca și omul, de când lumea are propria povară. Unora, poate le pare că povara e prea mare, cad, se-ndreaptă de spinare, nu există variantă, trebuie să ai răbdare. Sau, să plângi curat în tine și să râzi pe dinafară, axiomele divine se vor înhăma senine să te poarte, într-o doară, la izvoarele iubirii care stau uitate-n Mine.
În timpul rămas
Au fost multe zilele
primite în dar
la loteria duhurilor
rechemate.
Le-am petrecut
oscilând între vuietul singurătății
și dansul fermecător
al privirilor
care nu au nimic de ascuns
în fața cuvintelor.
Iar în timpul rămas
mi-ar fi plăcut să am o colibă
a unchiului Tom
la marginea zării
de unde să văd
trecând
încă odată
prin fața ochilor mei
sufletele eliberate
ale celor
care au fost
odată cu mine
frumoșii vremurilor fără pereche
de altădată.
Omul cu mârțoaga emancipată
Rămas fără picioare
în timpul războiului
avea sufletul
unui om întreg
umbla cu o mârțoagă
emancipată
se oprea în dreptul casei noastre
la umbra mărului
în care eram mereu cocoțat
își scotea cioturile
din obielele în care erau înfășurate
era vesel
și avea chef de vorbă
îi aduceam un castron
cu bostan cu lapte
mânca fericit și vorbea despre
întâmplări care mi se părea
că nu puteau fi adevărate
se odihnea puțin
apoi încăleca
pe mârțoaga emancipată
spunându-mi
când mă întorc o să-ți aduc
un bulz din flori de porumb
tăvălite în zahăr
cum n-ai mai văzut niciodată
nepoate
apoi dispărea
înghițit de curbele
croite de întâmplare
în vatra blândă
și dezordonată
a satului
rămâneam trist
pe marginea șanțului
timpul curgea nemilos
nivelând îndârjit
ale satului zgomote mari
și-ale zărilor șoapte.
Monolog
Doamne, eu am venit să văd ce mă așteaptă dacă voi fi socotit vrednic să intru, zâmbind, pe poarta aceasta. Știu, sunt plin de păcate, pentru mine există hotar între amănunte și adevărurile esențiale, de aceea sunt mereu încordat și uit de unde vin, cu ce mă ocup și chiar încotro merg. Îmi plac vulturii, Doamne. Adevărați filozofi care cunosc diferența dintre cele mărunte și ideea de univers. Nimeni nu-i bate la cap în timp ce fac rotocoale înalte pe cer, îți spun eu, dacă nu știi, acestea sunt silogismele lor recurente. N-am crezut că vulturii sunt preocupați de înalta cunoaștere. Doamne, am început să cred că nu are cum să încapă în sufletul meu toată lumina gândului tău. Măcar de-aș putea să învăț cum se poate muri la streașina clipelor reci, în care aș vrea să te-ntreb de ce nu mai vii, să arunci o privire în ograda părinților mei, în amurg, să te mângâie cântec de greier pe care dansează tăcuți și crispați lilieci.
Nici o clipă
Cârtița pe sub pământ fără ochi fără cuvânt sprintenă strălucitoare ce minune ea nu vede doar ascultă adierile de vânt ea nu stie ce înseamnă bună dimineața soare în livadă pe răcoare încă doarme duhul zării dar curând se va produce în grădina amorțită iarăși tainica schimbare și va da cireșu-n floare vaca Domnului învie toate curg înspre uitare iar cu ochiul trist al clipei savurăm acest amestec de am vrea și nu se știe uiuiu n-am să mai spun zice lumea că-s nebun nici nu beau nici nu fumez cred că-ncep să hibernez dar nu orice hibernare va fi una structurată introducerea cuprinsul și-o lehamite mușcată de privirea fermecată a acelor care zilnic se adună iar pe uliți ...dar picioarele li-s grele gardurile-s prăvălite bojdeucile picară asta-i lumea nici o clipă nu ne este adăpost în care duhul să învețe cum să piară.
Interogare
Domnul fie lăudat pentru tot ce nu ne-a dat anotimpuri nesfârșite patimi grele bani de-a valma și-ntuneric fără hat Vrăbiile prin zăvoaie se-adunară iar la sfat Iar pisicile perverse în online se hotărâră să se-ntreacă-n mieunat iterând pe teme simple căutând un unghi din care de dileme au scăpat Numai omul plin de sine cugetând la veșnicie stând cu nasul în ceasloave moțăind nelegănat a-nțeles că viața este lucru tare complicat Dacă ninge dacă plouă tu așteaptă răsăritul și când vine râzi ca prostul care-ajunse peste bivoli super mega împărat Am pe suflet multe scame unele s-au diluat altele sunt mai pregnante dă-le-n trăznet și-n bulboana unde zeii s-au scăldat Ce fac eu îmi plâng de milă cer pomană de la Tine sau îmi duc zâmbind povara de a fi o nebuloasă în complexitatea lumii dificil de explicat?
Raiul
Iarăși
mă întorc la voi
zile gri
cu mult noroi
aveam casă
și lumina
nu se dezlipea de noi.
Îmbrăcați
pe apucate
în nămeții mari cât casa
vedeam lumi și cazemate.
Viscolul
mușca pământul
sobele torceau uitate.
Aveam aripi
primăvara
când cu-atâtea flori
livada
mă făcea să cred că raiul
va cuprinde toată țara.
Dumnezeu
veghea la toate
moțăind pe jumătate
liberul avânt din mine
să-ndrăznească a pricepe
veselie și suspine
într-un rai în care viața
duce totuși
către moarte.
Aș putea să spun
că raiul
este o grădină-n care
ce-i ce râd
le au pe toate.
Iar acei
ce se-nfioară
când trec carele la moară
și când latră câini la stele
văd și simt cum trece timpul
prin același punct al zării
pentru-a nu știu câta oară.
Cuvântul
Cuvântul trebuie lăsat să iasă singur pe-nserat în ulița de vis a zării din care timpul a plecat. Și plânsul lui în simfonii să se adune cu veșniciile la sfat. Privighetoarea trebuie să-i fie dascăl și să-l învețe cum se poate zidi speranța din oftat. Arcușul inimii să rabde răcoarea nopților de vară prin care trece obosit cuvântul de licurici și greieri ascultat. Lăsați cuvântului deschisă o poartă ca să ducă până-n stele povestea celor care l-au purtat prin pulberea vreunei uliți a unui colț de veac uitat.
ASEMENEA OM
Dincolo de întuneric EL a văzut infinitul și țesătura de reverberații a amănuntelor căci avea meteahna abstractizării atotcuprinsului Asemenea OM este păcat să-l silești să încapă-n prea multe cuvinte Mai bine să ne vedem de multele noastre nevoi privindu-i cu milă pe cei ce-nfășoară esența-n noroi
Auzul meu de Mozart
M-am cam încurcat în ițe tot țesând aiurea țoale Am uitat de răsărituri și apusuri hibernale Nu mai vede nimeni fluturi doar emoticoane goale Stau tăcut în carantine super intelectuale S-a tocit ceva în mine roata vieții se învârte cam agale Și când îmi înalț privirea către tine Doamne-i jale Te-aș striga dar peste mine sunt prea multe angarale Stau cu zâmbetul pe buze curg ideile din mine abisale Minunată este clipa cu parfum de veșnicie în containerele sale Ce vă tot hliziți la stele dangăte de nemurire se aud din nou în vale Sau... auzul meu de Mozart dă rateuri infernale?!
Iarna
Iarna albă peste sat liniște a semănat toată zarva de pe uliți de uimire a-nghețat Dumnezeu privind din ceruri mormăie sfios în barbă au crezut că i-am uitat fi-le-ar zilele mai bune sunt frumoși și plâng ca nimeni din împărăția asta fără sens și fără hat.
Am să plec cu fruntea plină…
Trec milenii
trec și clipe
oameni triști
și oameni veseli
cu osârdie visează
altă lume să-nfiripe
dealurile
altădată
sfetnici buni și muți ca zeii
zi și noapte se întreabă
de ce nimeni nu le calcă
neclintirea niciodată
eram mic
și infinitul
își tăia prin mine cale
când prea iute
când agale
tulburându-mi răsăritul
aș fi vrut
și n-am știut
să păstrez adânc în mine
zilele în care râuri
de impresii își săpară
matcă-n duhul meu tăcut
am să plec
cu fruntea plină
de emoția în care
aripile minții mele
cu putere au bătut.
URARE
La doi pași de clipa-n care
anul greu al pandemiei
a pornit călătoria
spre oceanul de uitare
LA MULȚI ANI
ȘI BUCURIE
IAR ALĂTURI SĂ VĂ FIE
ÎNSUȘI CEL CE NE PRIVEȘTE
SURÂZÂND
DIN VEȘNICIE!