Ca o apă care duce
liniștea spre noi tărâmuri
a trecut copilăria
și acum la bătrânețe
a-nceput din nou să urce.
Doamne, aripi de mi-ai da
prin puhoaie și nămeți,
prin sânziene și scaieți
să mă lași să zbor
aș vrea.
În genunchi la poarta care
către lume mă-mbia
m-aș întoarce
să o mângâi
dar mi-e frică de tristețea
care-a dat lăstar din ea.