Deodata

Deodata,
m-am trezit
singur cuc
si otelit.
Nici asa nu-i bine,
frate.
Poti sa fii stapan pe holde,
varii
si nemasurate.
Daca duhul n-are
reazem,
pe un umar,
pe o stea,
partajata cu prieteni
din  adolescenta mea,
sunt ca soba
care scoate
fum pe narile stricate.
Iarna lumea ma alearga.
Vara
sunt uitat,
desigur,
caci caldura
care vine de la soare
e mai pura
si mai docta
decat smogul
ce-nsoteste,
fara zgomot,
mult hulita mea
lucrare.
Cine-n lumea asta,
plina
de betoane si benzina,
se va indura
sa-mi deie
inapoi
desaga-n care
imi tineam si idealul
si un bulz de mamaliga,
pentru pasarile noptii
presupusa alinare?!

Omul care nu vede dincolo de ganduri

Omul care nu vede

dincolo de gandurile sale,

este cu putin mai presus

de o cartita

care ticluieste,

neobosita,

musuroaie.

Rautatea lumii

este cuibarul in care

vulturul fara aripi al liberului arbitru

individual

isi abandoneaza ouale.

Cartita isi traieste,

cu frenezie habotnica,

clipa.

Visul omului

care vede dincolo de gandurile sale

este sa intre in rezonanta

cu vesnicia.

Dimineti cu chiciuri grele

Sus,

pe deal,

uitat de lume,

de-as muri

nici zarea muta

nici a pasarilor zarva

nu s-ar razleti anume.

Ca un fum,

ca o parere,

trec pe ulita saraca

si nu stiu

ce nume poarta

chipurile obosite

ale clipei efemere.

De s-ar rupe

ceru-n doua

si din el

de-ar curge stele,

tot as plange

in surdina

introspectiilor mele.

Cine,

cand

si pentru care

nestiuta asteptare

a taiat

in mine,

robul,

infinitului carare.

Dimineti

cu chiciuri grele,

sus pe deal,

uitat de lume.

Le-am pierdut

si rau imi pare

ca m-am despartit de ele.

 Borangicul nemuririi

chipul tau

abia-l mai tese.

N-am stiut sa-ti fiu alaturi.

Iarta-ma,

maicuta draga,

eu mai stau aici o vreme,

incurcat in paradigme

si metafore alese.

 

Firul invizibil al sentimentelor

Firul invizibil

al sentimentelor

ma tine legat de fantasmele trecutului.

Daca mi s-ar cere acum

sa imbratisez un munte

as zambi

amintindu-mi de primaverile pe care

le cautam prin zavoaiele copilariei.

Aveam in mine un gol apasator.

Incercam sa uit de el

imbratisand

cu privirea

mugurii speriati ai salciilor

si promisiunile

neclare

ale orizontului.

Cuvintele erau strivite

de foamea de necunoscut

a ochiului,

a talpilor,

a mainilor,

a sufletului aflat in expansiune.

Visam cu ochii deschisi

la serenitatea vulturului.

Simteam umbrele inserari cum se furisau

in sufletul meu.

Ma intorceam obosit

la eternul acasa.

Ma inveleam cu fosnetul

gandurilor parintilor si fratilor mei.

Adormeam,

chinuit uneori de povestea

niciodata terminata a inceputului.

Firul invizibil

al sentimentelor

ma tine legat de fantasmele trecutului.

Anul acesta isi va da obstescul sfarsit

Stiu ca este un lucru

neinsemnat

pentru imensitatea universului

dar anul acesta

pe care nu vreau sa-l pomenesc

isi va da in curand obstescul sfarsit

insotit de focuri de artificii

de chiolhanuri debile

de false bilanturi

si de promisiuni mai inalte

decat zidurile inchipuirii omului

caci

acesta este jocul

inventat de cea mai terbila opera

a Creatorului

Omul

amestec exotic de

avant si resemnare

rob al timpului

si al propriilor lui vedenii

fugind de singuratate

si in singuratate gasindu-si sfarsitul

trist

fara intelepciunea de a privi

dincolo de bolboroseala

dialectica

a secundelor

unde curg

apele pline de promisiuni

ale eternitatii.

Parfum de sictir

Se simte

parfum de sictir,

pana la os

si pana in stele.

Nimeni nu mai iese pe ulita

pentru a lua pulsul obstei

de sarbatori.

Batatorind pamantul

obosit de prelungile cutremurari

ale timpului,

cei care trec

in sus sau la vale

pe ulita,

par niste semne

pe harta

plina de arome necunoscute

a orizontului.

„Haiti!

Ei nu mai privesc

in zare

cu narile tuguiate.

Ce mama dracului

li se intampla, oare?”-

isi asculta nedumerirea

vorbind,

fara el,

un batran oarecare.

„Nu au auzit niciodata

un pitpalac

trambitandu-si singuratatea.

Nu au luat niciodata

pulsul lastarilor

ingrijorati de murmurul

nestavilit al mugurilor.

Ca atare

ce motiv are avea ei

sa priveasca in zare

cu narile tuguiate?

Sau

poate ca s-a intamplat ceva

cu angrenajele

sofisticate ale istoriei.

Iar ei

asteapta o viitura

sau ceva asemenea ei,

rezemati de malul timpului,

abia tragand cu coada ochiului

la efortul nedeslusit

pe care il fac moleculele

pentru a da rod

dupa chipul si asemanarea

celui care se ascunde

tocmai

in spatele universului.”

Timpul trece leneş

Timpul

trece

leneş,

prin grădina-n care

dă lăstar dreptatea.

Plânge

luna nouă.

Singură,

pe dealuri,

cu eternitatea.

Încotoşmănată,

pare,

trista Doamnă,

în senzaţi dure

şi-n sofisme moi.

Arde asfinţitul

bolta

grandioasă.

Şi se-ntorc acasă

turmele de oi.

A singurătate,

cântă duhu-n mine.

Pe cărări savante

se întorc sub geamuri

vechile nelinişti,

marile suspine.

Am ajuns acasă.

Fratele,

părinţii

nu mai sunt cu mine,

au plecat la coasă.

În tărâmuri albe,

cu tăcere deasă.

Auuu!

Mi-e dor de tine,

clipă ne-nţeleasă!

Va să se dărâme

temelia zării.

Şi din nou

pe dealuri

îşi vor face cuiburi

duhurile mării.

Nu ştiu ce-a fost cu mine…

De ce te-am dat uitării

pădure fără nume?

Tu mă primeai

la umbra salcâmilor,

de strajă

hotarului

prin care

te-ai separat de lume.

Şi mă primeai

în teii

smintiţi

de-atâta floare.

Eram,

desprins de veacuri,

privighetori cântându-mi

când beam

din apa rece

a vechilor izvoare.

Covorul tău de nuferi

ştia să-şi  spele umbra

în raze moi

de soare.

Nu ştiu ce-a fost

cu mine,

de te-am lăsat

pe mâna

atâtor minţi străine?

Pădure fără nume,

aş vrea să mor

în grija

tăcerii tale pline.

Simţind

în nări răcoarea

şi părăsit de gânduri,

să pot vorbi

cu cerbii

şi să mă uit

la stele,

căzânde

rânduri,

rânduri.

Nu ştiu ce-a fost

cu mine

când am plecat

cu vrerea

de-a scotoci în zare

şi am ajuns

o umbră

ce se lăţeşte-n sine,

preaplină de uitare.

Omul este mai important decat clipa

Ceea ce suntem astazi

nu a fost ingredient esential

in aluatul imaginar

al viselor noastre de ieri.

Gandurile care ne definesc astazi

tanjesc dupa intamplarile

pe care hazardul

ni le-a harazit ieri.

Ziua de maine

nu va avea timp

sa-si contemple uimirile.

Poate ca

de aceea,

inteleptii au inventat sarbatorile.

Pentru a sadi in om

credinta ca el este

mai important decat clipa.