Frunza stejarului,
obosita,
s-a desprins din imbratisarea timpului
si
in timp ce isi da ultima suflare
a inteles
ca zborul catre limitele universului
este mai important
decat punerea neconditionata
in slujba fotosintezei
si a megalomaniei care salasuieste
in intimitatea punctului.
Deodata,
m-am trezit
singur cuc
si otelit.
Nici asa nu-i bine,
frate.
Poti sa fii stapan pe holde,
varii
si nemasurate.
Daca duhul n-are
reazem,
pe un umar,
pe o stea,
partajata cu prieteni
din adolescenta mea,
sunt ca soba
care scoate
fum pe narile stricate.
Iarna lumea ma alearga.
Vara
sunt uitat,
desigur,
caci caldura
care vine de la soare
e mai pura
si mai docta
decat smogul
ce-nsoteste,
fara zgomot,
mult hulita mea
lucrare.
Cine-n lumea asta,
plina
de betoane si benzina,
se va indura
sa-mi deie
inapoi
desaga-n care
imi tineam si idealul
si un bulz de mamaliga,
pentru pasarile noptii
presupusa alinare?!
Omul care nu vede
dincolo de gandurile sale,
este cu putin mai presus
de o cartita
care ticluieste,
neobosita,
musuroaie.
Rautatea lumii
este cuibarul in care
vulturul fara aripi al liberului arbitru
individual
isi abandoneaza ouale.
Cartita isi traieste,
cu frenezie habotnica,
clipa.
Visul omului
care vede dincolo de gandurile sale
este sa intre in rezonanta
cu vesnicia.
Sus,
pe deal,
uitat de lume,
de-as muri
nici zarea muta
nici a pasarilor zarva
nu s-ar razleti anume.
Ca un fum,
ca o parere,
trec pe ulita saraca
si nu stiu
ce nume poarta
chipurile obosite
ale clipei efemere.
De s-ar rupe
ceru-n doua
si din el
de-ar curge stele,
tot as plange
in surdina
introspectiilor mele.
Cine,
cand
si pentru care
nestiuta asteptare
a taiat
in mine,
robul,
infinitului carare.
Dimineti
cu chiciuri grele,
sus pe deal,
uitat de lume.
Le-am pierdut
si rau imi pare
ca m-am despartit de ele.
Borangicul nemuririi
chipul tau
abia-l mai tese.
N-am stiut sa-ti fiu alaturi.
Iarta-ma,
maicuta draga,
eu mai stau aici o vreme,
incurcat in paradigme
si metafore alese.
Firul invizibil
al sentimentelor
ma tine legat de fantasmele trecutului.
Daca mi s-ar cere acum
sa imbratisez un munte
as zambi
amintindu-mi de primaverile pe care
le cautam prin zavoaiele copilariei.
Aveam in mine un gol apasator.
Incercam sa uit de el
imbratisand
cu privirea
mugurii speriati ai salciilor
si promisiunile
neclare
ale orizontului.
Cuvintele erau strivite
de foamea de necunoscut
a ochiului,
a talpilor,
a mainilor,
a sufletului aflat in expansiune.
Visam cu ochii deschisi
la serenitatea vulturului.
Simteam umbrele inserari cum se furisau
in sufletul meu.
Ma intorceam obosit
la eternul acasa.
Ma inveleam cu fosnetul
gandurilor parintilor si fratilor mei.
Adormeam,
chinuit uneori de povestea
niciodata terminata a inceputului.
Firul invizibil
al sentimentelor
ma tine legat de fantasmele trecutului.
Stiu ca este un lucru
neinsemnat
pentru imensitatea universului
dar anul acesta
pe care nu vreau sa-l pomenesc
isi va da in curand obstescul sfarsit
insotit de focuri de artificii
de chiolhanuri debile
de false bilanturi
si de promisiuni mai inalte
decat zidurile inchipuirii omului
caci
acesta este jocul
inventat de cea mai terbila opera
a Creatorului
Omul
amestec exotic de
avant si resemnare
rob al timpului
si al propriilor lui vedenii
fugind de singuratate
si in singuratate gasindu-si sfarsitul
trist
fara intelepciunea de a privi
dincolo de bolboroseala
dialectica
a secundelor
unde curg
apele pline de promisiuni
ale eternitatii.
Se simte
parfum de sictir,
pana la os
si pana in stele.
Nimeni nu mai iese pe ulita
pentru a lua pulsul obstei
de sarbatori.
Batatorind pamantul
obosit de prelungile cutremurari
ale timpului,
cei care trec
in sus sau la vale
pe ulita,
par niste semne
pe harta
plina de arome necunoscute
a orizontului.
„Haiti!
Ei nu mai privesc
in zare
cu narile tuguiate.
Ce mama dracului
li se intampla, oare?”-
isi asculta nedumerirea
vorbind,
fara el,
un batran oarecare.
„Nu au auzit niciodata
un pitpalac
trambitandu-si singuratatea.
Nu au luat niciodata
pulsul lastarilor
ingrijorati de murmurul
nestavilit al mugurilor.
Ca atare
ce motiv are avea ei
sa priveasca in zare
cu narile tuguiate?
Sau
poate ca s-a intamplat ceva
cu angrenajele
sofisticate ale istoriei.
Iar ei
asteapta o viitura
sau ceva asemenea ei,
rezemati de malul timpului,
abia tragand cu coada ochiului
la efortul nedeslusit
pe care il fac moleculele
pentru a da rod
dupa chipul si asemanarea
celui care se ascunde
tocmai
in spatele universului.”
Timpul
trece
leneş,
prin grădina-n care
dă lăstar dreptatea.
Plânge
luna nouă.
Singură,
pe dealuri,
cu eternitatea.
Încotoşmănată,
pare,
trista Doamnă,
în senzaţi dure
şi-n sofisme moi.
Arde asfinţitul
bolta
grandioasă.
Şi se-ntorc acasă
turmele de oi.
A singurătate,
cântă duhu-n mine.
Pe cărări savante
se întorc sub geamuri
vechile nelinişti,
marile suspine.
Am ajuns acasă.
Fratele,
părinţii
nu mai sunt cu mine,
au plecat la coasă.
În tărâmuri albe,
cu tăcere deasă.
Auuu!
Mi-e dor de tine,
clipă ne-nţeleasă!
Va să se dărâme
temelia zării.
Şi din nou
pe dealuri
îşi vor face cuiburi
duhurile mării.
De ce te-am dat uitării
pădure fără nume?
Tu mă primeai
la umbra salcâmilor,
de strajă
hotarului
prin care
te-ai separat de lume.
Şi mă primeai
în teii
smintiţi
de-atâta floare.
Eram,
desprins de veacuri,
privighetori cântându-mi
când beam
din apa rece
a vechilor izvoare.
Covorul tău de nuferi
ştia să-şi spele umbra
în raze moi
de soare.
Nu ştiu ce-a fost
cu mine,
de te-am lăsat
pe mâna
atâtor minţi străine?
Pădure fără nume,
aş vrea să mor
în grija
tăcerii tale pline.
Simţind
în nări răcoarea
şi părăsit de gânduri,
să pot vorbi
cu cerbii
şi să mă uit
la stele,
căzânde
rânduri,
rânduri.
Nu ştiu ce-a fost
cu mine
când am plecat
cu vrerea
de-a scotoci în zare
şi am ajuns
o umbră
ce se lăţeşte-n sine,
preaplină de uitare.
Tot ceea ce merita sa cunoastem
incepe ca un mister
sau ca o lumina orbitoare.
Numai ca,
purtati de scurgerea monotona a clipelor
prin taramul adevarurilor simple
ne ratacim,
necontenit,
de noi insine,
descoperind,
in final,
catacombele reci
ale uitarii
si singuratatii.
Ceea ce suntem astazi
nu a fost ingredient esential
in aluatul imaginar
al viselor noastre de ieri.
Gandurile care ne definesc astazi
tanjesc dupa intamplarile
pe care hazardul
ni le-a harazit ieri.
Ziua de maine
nu va avea timp
sa-si contemple uimirile.
Poate ca
de aceea,
inteleptii au inventat sarbatorile.
Pentru a sadi in om
credinta ca el este
mai important decat clipa.
„Bate vantul dinspre vie,
simt in nari parfum de haos
rastignit in razachie.
Cand mi-o fi mai greu pe lume
ca acum
as vrea sa-mi fie.
Zane bune,
zane rele
trec in zbor pe langa mine,
cine oare sa reziste
cand le vede cum rastoarna
ordinea in parohie.
Nu e timp,
caci timpul zboara
de sub noi
ca o stihie.
Prinde clipa
in causul
ratacirilor pe dealuri
cand e ulita pustie.”
…Sunt
si plang in mine clipe
care-ar fi putut sa-nvie.
Umarul abia mai poate
sa le poarte catre timpul
cand eram legat de stele
si de nucul de la vie.
Pe tăpşanul
acela
din vis
au rămas
să păzească
trufaşa tăcere
scaieţii.
Mângâind amintirile,
apele
încă mai curg,
potolit,
în cascadele vieţii.
Departe,
departe
se-aude
un hohot de râs,
cu faţa întoarsă
spre valea tristeţii.
Pe uliţa strâmtă
nu se mai vântură
care
mânate din urmă
de duhul blândeţii.
Zadarnic
mi-e somnul,
zadarnică
truda!
În loc să dispară,
cresc ziduri în mine,
cum cresc
după ploaie
bureţii.
Ce iarbă frumoasă!
Şi totuşi
nimic nu mai pare
să aibă parfumul
narciselor albe
în care bondarii
ieşeau,
îngâmfaţi,
la terasă.
Şi unde sunt zeii
de care adesea
râdeau
şi flăcăul
şi fata frumoasă?
Pe drumul ce duce
de veacuri la moară
pieiră,
în ceaţa uitării,
gregară?
Pustie e prispa
şi,
parcă,
şindrila e moartă pe casă.
A fugit de el insusi
si a ajuns in taramul plin de capcane al viselor.
Era imbracat doar in straiele nesigure
ale singuratatii.
Credea ca nu este departe de casa,
desi pamantul pe care dansa
era veritabil desert.
Nu-si amintea sa-l fi vazut
inainte de a trece cu toata fiinta in vis.
Nisipul fin al desertului
era adapostul perfect al comorilor
nascocite de semenii lui.
Stralucirea lipsita de vlaga a comorilor
starnea reverberatii marunte
in monotona rostogolire a clipelor.
Prizonier al universului
si al timpului care isi are cuibul
in maruntaiele lui,
se trezi intreband
unde sunt oamenii care si-au pierdut comorile
in desertul din vis.
Din clepsidra vietii mele
curg nisipuri
adunate
pe maidane selenare
si ajunse importante in metamorfoza
clipei
de la stadiul de scanteie
la nelinistea strivita
in cuvinte,
de uitare.
Beat de amintiri
si vesel pentru-a nu pieri de jale
trec pe ulita cea veche;
dau binete unor chipuri
care-au rasarit
la umbra
unui veac golit de seva
apelor primordiale.
Scufundate
in gavanul
nevazut
dar viu al mintii,
gandurile mele triste
au intepenit pe prispa
unde-mi socoteam in taina
saracia si argintii.
Eu abia mai vad prin ceata
care-mi fura dimineata.
Nu mai stiu de cand
din mine
n-au mai rasarit suspine.
Inca-s viu,
dar mi se pare
ca sunt nimeni si nimic
in acest apus de soare.