Categorie: Poezie

Frunza stejarului,

obosita,

s-a desprins din imbratisarea timpului

si

in timp ce isi da ultima suflare

a inteles

ca zborul catre limitele universului

este mai important

decat punerea neconditionata

in  slujba fotosintezei

si a megalomaniei care salasuieste

in intimitatea punctului.

Deodata,
m-am trezit
singur cuc
si otelit.
Nici asa nu-i bine,
frate.
Poti sa fii stapan pe holde,
varii
si nemasurate.
Daca duhul n-are
reazem,
pe un umar,
pe o stea,
partajata cu prieteni
din  adolescenta mea,
sunt ca soba
care scoate
fum pe narile stricate.
Iarna lumea ma alearga.
Vara
sunt uitat,
desigur,
caci caldura
care vine de la soare
e mai pura
si mai docta
decat smogul
ce-nsoteste,
fara zgomot,
mult hulita mea
lucrare.
Cine-n lumea asta,
plina
de betoane si benzina,
se va indura
sa-mi deie
inapoi
desaga-n care
imi tineam si idealul
si un bulz de mamaliga,
pentru pasarile noptii
presupusa alinare?!

Omul care nu vede

dincolo de gandurile sale,

este cu putin mai presus

de o cartita

care ticluieste,

neobosita,

musuroaie.

Rautatea lumii

este cuibarul in care

vulturul fara aripi al liberului arbitru

individual

isi abandoneaza ouale.

Cartita isi traieste,

cu frenezie habotnica,

clipa.

Visul omului

care vede dincolo de gandurile sale

este sa intre in rezonanta

cu vesnicia.

Sus,

pe deal,

uitat de lume,

de-as muri

nici zarea muta

nici a pasarilor zarva

nu s-ar razleti anume.

Ca un fum,

ca o parere,

trec pe ulita saraca

si nu stiu

ce nume poarta

chipurile obosite

ale clipei efemere.

De s-ar rupe

ceru-n doua

si din el

de-ar curge stele,

tot as plange

in surdina

introspectiilor mele.

Cine,

cand

si pentru care

nestiuta asteptare

a taiat

in mine,

robul,

infinitului carare.

Dimineti

cu chiciuri grele,

sus pe deal,

uitat de lume.

Le-am pierdut

si rau imi pare

ca m-am despartit de ele.

 Borangicul nemuririi

chipul tau

abia-l mai tese.

N-am stiut sa-ti fiu alaturi.

Iarta-ma,

maicuta draga,

eu mai stau aici o vreme,

incurcat in paradigme

si metafore alese.

 

Firul invizibil

al sentimentelor

ma tine legat de fantasmele trecutului.

Daca mi s-ar cere acum

sa imbratisez un munte

as zambi

amintindu-mi de primaverile pe care

le cautam prin zavoaiele copilariei.

Aveam in mine un gol apasator.

Incercam sa uit de el

imbratisand

cu privirea

mugurii speriati ai salciilor

si promisiunile

neclare

ale orizontului.

Cuvintele erau strivite

de foamea de necunoscut

a ochiului,

a talpilor,

a mainilor,

a sufletului aflat in expansiune.

Visam cu ochii deschisi

la serenitatea vulturului.

Simteam umbrele inserari cum se furisau

in sufletul meu.

Ma intorceam obosit

la eternul acasa.

Ma inveleam cu fosnetul

gandurilor parintilor si fratilor mei.

Adormeam,

chinuit uneori de povestea

niciodata terminata a inceputului.

Firul invizibil

al sentimentelor

ma tine legat de fantasmele trecutului.

Stiu ca este un lucru

neinsemnat

pentru imensitatea universului

dar anul acesta

pe care nu vreau sa-l pomenesc

isi va da in curand obstescul sfarsit

insotit de focuri de artificii

de chiolhanuri debile

de false bilanturi

si de promisiuni mai inalte

decat zidurile inchipuirii omului

caci

acesta este jocul

inventat de cea mai terbila opera

a Creatorului

Omul

amestec exotic de

avant si resemnare

rob al timpului

si al propriilor lui vedenii

fugind de singuratate

si in singuratate gasindu-si sfarsitul

trist

fara intelepciunea de a privi

dincolo de bolboroseala

dialectica

a secundelor

unde curg

apele pline de promisiuni

ale eternitatii.

Se simte

parfum de sictir,

pana la os

si pana in stele.

Nimeni nu mai iese pe ulita

pentru a lua pulsul obstei

de sarbatori.

Batatorind pamantul

obosit de prelungile cutremurari

ale timpului,

cei care trec

in sus sau la vale

pe ulita,

par niste semne

pe harta

plina de arome necunoscute

a orizontului.

„Haiti!

Ei nu mai privesc

in zare

cu narile tuguiate.

Ce mama dracului

li se intampla, oare?”-

isi asculta nedumerirea

vorbind,

fara el,

un batran oarecare.

„Nu au auzit niciodata

un pitpalac

trambitandu-si singuratatea.

Nu au luat niciodata

pulsul lastarilor

ingrijorati de murmurul

nestavilit al mugurilor.

Ca atare

ce motiv are avea ei

sa priveasca in zare

cu narile tuguiate?

Sau

poate ca s-a intamplat ceva

cu angrenajele

sofisticate ale istoriei.

Iar ei

asteapta o viitura

sau ceva asemenea ei,

rezemati de malul timpului,

abia tragand cu coada ochiului

la efortul nedeslusit

pe care il fac moleculele

pentru a da rod

dupa chipul si asemanarea

celui care se ascunde

tocmai

in spatele universului.”

Timpul

trece

leneş,

prin grădina-n care

dă lăstar dreptatea.

Plânge

luna nouă.

Singură,

pe dealuri,

cu eternitatea.

Încotoşmănată,

pare,

trista Doamnă,

în senzaţi dure

şi-n sofisme moi.

Arde asfinţitul

bolta

grandioasă.

Şi se-ntorc acasă

turmele de oi.

A singurătate,

cântă duhu-n mine.

Pe cărări savante

se întorc sub geamuri

vechile nelinişti,

marile suspine.

Am ajuns acasă.

Fratele,

părinţii

nu mai sunt cu mine,

au plecat la coasă.

În tărâmuri albe,

cu tăcere deasă.

Auuu!

Mi-e dor de tine,

clipă ne-nţeleasă!

Va să se dărâme

temelia zării.

Şi din nou

pe dealuri

îşi vor face cuiburi

duhurile mării.

De ce te-am dat uitării

pădure fără nume?

Tu mă primeai

la umbra salcâmilor,

de strajă

hotarului

prin care

te-ai separat de lume.

Şi mă primeai

în teii

smintiţi

de-atâta floare.

Eram,

desprins de veacuri,

privighetori cântându-mi

când beam

din apa rece

a vechilor izvoare.

Covorul tău de nuferi

ştia să-şi  spele umbra

în raze moi

de soare.

Nu ştiu ce-a fost

cu mine,

de te-am lăsat

pe mâna

atâtor minţi străine?

Pădure fără nume,

aş vrea să mor

în grija

tăcerii tale pline.

Simţind

în nări răcoarea

şi părăsit de gânduri,

să pot vorbi

cu cerbii

şi să mă uit

la stele,

căzânde

rânduri,

rânduri.

Nu ştiu ce-a fost

cu mine

când am plecat

cu vrerea

de-a scotoci în zare

şi am ajuns

o umbră

ce se lăţeşte-n sine,

preaplină de uitare.

Tot ceea ce merita sa cunoastem

incepe ca un mister

sau ca o lumina orbitoare.

Numai ca,

purtati de scurgerea monotona a clipelor

prin taramul adevarurilor simple

ne ratacim,

necontenit,

de noi insine,

descoperind,

in final,

catacombele reci

ale uitarii

si singuratatii.

Ceea ce suntem astazi

nu a fost ingredient esential

in aluatul imaginar

al viselor noastre de ieri.

Gandurile care ne definesc astazi

tanjesc dupa intamplarile

pe care hazardul

ni le-a harazit ieri.

Ziua de maine

nu va avea timp

sa-si contemple uimirile.

Poate ca

de aceea,

inteleptii au inventat sarbatorile.

Pentru a sadi in om

credinta ca el este

mai important decat clipa.

„Bate vantul dinspre vie,

simt in nari parfum de haos

rastignit in razachie.

Cand mi-o fi mai greu pe lume

ca acum

as vrea sa-mi fie.

Zane bune,

zane rele

trec in zbor pe langa mine,

cine oare sa reziste

cand le vede cum rastoarna

ordinea in parohie.

Nu e timp,

caci timpul zboara

de sub noi

ca o stihie.

Prinde clipa

in causul

ratacirilor pe dealuri

cand e ulita pustie.”

…Sunt

si plang in mine clipe

care-ar fi putut sa-nvie.

Umarul abia mai poate

sa le poarte catre timpul

cand eram legat de stele

si de nucul de la vie.

Pe tăpşanul

acela

din vis

au rămas

să păzească

trufaşa tăcere

scaieţii.

Mângâind amintirile,

apele

încă mai curg,

potolit,

în cascadele vieţii.

Departe,

departe

se-aude

un hohot de râs,

cu faţa întoarsă

spre valea tristeţii.

Pe uliţa strâmtă

nu se mai vântură

care

mânate din urmă

de duhul blândeţii.

Zadarnic

mi-e somnul,

zadarnică

truda!

În loc să dispară,

cresc ziduri în mine,

cum cresc

după ploaie

bureţii.

Ce iarbă frumoasă!

Şi totuşi

nimic nu mai pare

să aibă parfumul

narciselor albe

în care bondarii

ieşeau,

îngâmfaţi,

la terasă.

Şi unde sunt zeii

de care adesea

râdeau

şi flăcăul

şi fata frumoasă?

Pe drumul ce duce

de veacuri la moară

pieiră,

în ceaţa uitării,

gregară?

Pustie e prispa

şi,

parcă,

şindrila e moartă pe casă.

A fugit de el insusi

si a ajuns in taramul plin de capcane al viselor.

Era imbracat doar in straiele nesigure

ale singuratatii.

Credea ca nu este departe de casa,

desi pamantul pe care dansa

era veritabil desert.

Nu-si amintea sa-l fi vazut

inainte de a trece cu toata fiinta in vis.

Nisipul fin al desertului

era adapostul perfect al comorilor

nascocite de semenii lui.

Stralucirea lipsita de vlaga a comorilor

starnea reverberatii marunte

in monotona rostogolire a clipelor.

Prizonier al universului

si al timpului care isi are cuibul

in maruntaiele lui,

se trezi intreband

unde sunt oamenii care si-au pierdut comorile

in desertul din vis.

Din clepsidra vietii mele

curg nisipuri

adunate

pe maidane selenare

si ajunse importante in metamorfoza

clipei

de la stadiul de scanteie

la nelinistea strivita

in cuvinte,

de uitare.

Beat de amintiri

si vesel pentru-a nu pieri de jale

trec pe ulita cea veche;

dau binete unor chipuri

care-au rasarit

la umbra

unui veac golit de seva

apelor primordiale.

Scufundate

in gavanul

nevazut

dar viu al mintii,

gandurile mele triste

au intepenit pe prispa

unde-mi socoteam in taina

saracia si argintii.

Eu abia mai vad prin ceata

care-mi fura dimineata.

Nu mai stiu de cand

din mine

n-au mai rasarit suspine.

Inca-s viu,

dar mi se pare

ca sunt nimeni si nimic

in acest apus de soare.

Dumnezeu

umbla pe razoarele timpului

tavalind cuvintele

prin pulberea invizibila a auzului,

izbind cu ele

obloanele monotoniei,

ca si cand

dincolo de nimic ar trebui  sa renasca,

mereu,

increngaturile infinitului,

acum si pururea

si viceversa,

adica,

infinitul ar putea fi lovit

de mutenie absoluta

daca nu-si arunca semintele

in ogoarele zdrentuite si efemere

ale nimicului.

 

Toate drumurile catre lumina

trec prin intuneric.

Dincolo de gandurile omului

rasarite la granita dintre

lumina si intuneric

razbate gustul amar al tristetii

atunci cand stalpii eternitatii

nu se mai vad.

Clipa,

plapanda si imbibata de aromele

gradinilor abia dezghetate,

si-a intins corturile

in sufletul meu.

As fi putut avea

o parte din tainele lumii

pe masa,

dar m-am lasat amagit

de promisiunile alunecoase ale

orizontului.

Cand sufletul meu

s-a oprit din goana ciudata

dupa tacerea ascunsa

printre cuvinte,

singuratatea strivise deja

sporovaiala aleatoare a departarilor.

A fost odata un pescar

pornit cu barca-n largul marii

de sfinti si zei

n-avea habar

si nici de stele disparute,

in zatul multimilenar.

Ce lume gri si zbuciumata

dar plina,

totusi,

de nectar!

Puteai sa mori privind apusul

sau infinitul care sapa

in vai tacute

mal hoinar.

Nu stiu de ce,

in mine,

timpul,

zideste astazi

din amurguri

nemarginirii lui hotar.

Am fost si eu

cum este praful pe campie.

M-am zbenguit printre ciulini

si-am adormit

privind apusul

bodoganit de-o ciocarlie.

Am fost nimic

cum este foaia alba de hartie.

M-am ratacit

printre cuvinte

visand la alta galaxie.

Din lumea mea

atat de mare

n-a mai ramas decat aceasta poezie.

Iar cei ce sunt

mai mari in univers sa stie

ca omul este o  fantana

din care cei ce se adapa

vor fi lasati sa redevina

izvor curat de bucurie.

Fiecare punct al universului

poate fi locul in care isi au salas

inceputul si sfarsitul.

Frumusetea punctului se afla

in nesfarsita lui goliciune.

Fiecare ochi intelept

are un zambet anume

in fata sfarcurilor invizibile ale punctelor.

Unele vietuitoare au meteahna imitarii

si exersarii topologiilor.

Prilej de incantare si suferinta

pentru cei care se cred

inruditi cu tagma demiurgilor.

Omul deplin

nu este altceva decat o sintagma.

Nici un punct

nu poate sti ce este eternitatea.

Toti oamenii mor

incercand sa opreasca timpul

atunci cand soarele isi risipeste fotonii

dinspre zenit.