Deodata,
m-am trezit
singur cuc
si otelit.
Nici asa nu-i bine,
frate.
Poti sa fii stapan pe holde,
varii
si nemasurate.
Daca duhul n-are
reazem,
pe un umar,
pe o stea,
partajata cu prieteni
din adolescenta mea,
sunt ca soba
care scoate
fum pe narile stricate.
Iarna lumea ma alearga.
Vara
sunt uitat,
desigur,
caci caldura
care vine de la soare
e mai pura
si mai docta
decat smogul
ce-nsoteste,
fara zgomot,
mult hulita mea
lucrare.
Cine-n lumea asta,
plina
de betoane si benzina,
se va indura
sa-mi deie
inapoi
desaga-n care
imi tineam si idealul
si un bulz de mamaliga,
pentru pasarile noptii
presupusa alinare?!
Omul care nu vede
dincolo de gandurile sale,
este cu putin mai presus
de o cartita
care ticluieste,
neobosita,
musuroaie.
Rautatea lumii
este cuibarul in care
vulturul fara aripi al liberului arbitru
individual
isi abandoneaza ouale.
Cartita isi traieste,
cu frenezie habotnica,
clipa.
Visul omului
care vede dincolo de gandurile sale
este sa intre in rezonanta
cu vesnicia.
Sus,
pe deal,
uitat de lume,
de-as muri
nici zarea muta
nici a pasarilor zarva
nu s-ar razleti anume.
Ca un fum,
ca o parere,
trec pe ulita saraca
si nu stiu
ce nume poarta
chipurile obosite
ale clipei efemere.
De s-ar rupe
ceru-n doua
si din el
de-ar curge stele,
tot as plange
in surdina
introspectiilor mele.
Cine,
cand
si pentru care
nestiuta asteptare
a taiat
in mine,
robul,
infinitului carare.
Dimineti
cu chiciuri grele,
sus pe deal,
uitat de lume.
Le-am pierdut
si rau imi pare
ca m-am despartit de ele.
Borangicul nemuririi
chipul tau
abia-l mai tese.
N-am stiut sa-ti fiu alaturi.
Iarta-ma,
maicuta draga,
eu mai stau aici o vreme,
incurcat in paradigme
si metafore alese.
Firul invizibil
al sentimentelor
ma tine legat de fantasmele trecutului.
Daca mi s-ar cere acum
sa imbratisez un munte
as zambi
amintindu-mi de primaverile pe care
le cautam prin zavoaiele copilariei.
Aveam in mine un gol apasator.
Incercam sa uit de el
imbratisand
cu privirea
mugurii speriati ai salciilor
si promisiunile
neclare
ale orizontului.
Cuvintele erau strivite
de foamea de necunoscut
a ochiului,
a talpilor,
a mainilor,
a sufletului aflat in expansiune.
Visam cu ochii deschisi
la serenitatea vulturului.
Simteam umbrele inserari cum se furisau
in sufletul meu.
Ma intorceam obosit
la eternul acasa.
Ma inveleam cu fosnetul
gandurilor parintilor si fratilor mei.
Adormeam,
chinuit uneori de povestea
niciodata terminata a inceputului.
Firul invizibil
al sentimentelor
ma tine legat de fantasmele trecutului.
Stiu ca este un lucru
neinsemnat
pentru imensitatea universului
dar anul acesta
pe care nu vreau sa-l pomenesc
isi va da in curand obstescul sfarsit
insotit de focuri de artificii
de chiolhanuri debile
de false bilanturi
si de promisiuni mai inalte
decat zidurile inchipuirii omului
caci
acesta este jocul
inventat de cea mai terbila opera
a Creatorului
Omul
amestec exotic de
avant si resemnare
rob al timpului
si al propriilor lui vedenii
fugind de singuratate
si in singuratate gasindu-si sfarsitul
trist
fara intelepciunea de a privi
dincolo de bolboroseala
dialectica
a secundelor
unde curg
apele pline de promisiuni
ale eternitatii.
Se simte
parfum de sictir,
pana la os
si pana in stele.
Nimeni nu mai iese pe ulita
pentru a lua pulsul obstei
de sarbatori.
Batatorind pamantul
obosit de prelungile cutremurari
ale timpului,
cei care trec
in sus sau la vale
pe ulita,
par niste semne
pe harta
plina de arome necunoscute
a orizontului.
„Haiti!
Ei nu mai privesc
in zare
cu narile tuguiate.
Ce mama dracului
li se intampla, oare?”-
isi asculta nedumerirea
vorbind,
fara el,
un batran oarecare.
„Nu au auzit niciodata
un pitpalac
trambitandu-si singuratatea.
Nu au luat niciodata
pulsul lastarilor
ingrijorati de murmurul
nestavilit al mugurilor.
Ca atare
ce motiv are avea ei
sa priveasca in zare
cu narile tuguiate?
Sau
poate ca s-a intamplat ceva
cu angrenajele
sofisticate ale istoriei.
Iar ei
asteapta o viitura
sau ceva asemenea ei,
rezemati de malul timpului,
abia tragand cu coada ochiului
la efortul nedeslusit
pe care il fac moleculele
pentru a da rod
dupa chipul si asemanarea
celui care se ascunde
tocmai
in spatele universului.”
Timpul
trece
leneş,
prin grădina-n care
dă lăstar dreptatea.
Plânge
luna nouă.
Singură,
pe dealuri,
cu eternitatea.
Încotoşmănată,
pare,
trista Doamnă,
în senzaţi dure
şi-n sofisme moi.
Arde asfinţitul
bolta
grandioasă.
Şi se-ntorc acasă
turmele de oi.
A singurătate,
cântă duhu-n mine.
Pe cărări savante
se întorc sub geamuri
vechile nelinişti,
marile suspine.
Am ajuns acasă.
Fratele,
părinţii
nu mai sunt cu mine,
au plecat la coasă.
În tărâmuri albe,
cu tăcere deasă.
Auuu!
Mi-e dor de tine,
clipă ne-nţeleasă!
Va să se dărâme
temelia zării.
Şi din nou
pe dealuri
îşi vor face cuiburi
duhurile mării.
De ce te-am dat uitării
pădure fără nume?
Tu mă primeai
la umbra salcâmilor,
de strajă
hotarului
prin care
te-ai separat de lume.
Şi mă primeai
în teii
smintiţi
de-atâta floare.
Eram,
desprins de veacuri,
privighetori cântându-mi
când beam
din apa rece
a vechilor izvoare.
Covorul tău de nuferi
ştia să-şi spele umbra
în raze moi
de soare.
Nu ştiu ce-a fost
cu mine,
de te-am lăsat
pe mâna
atâtor minţi străine?
Pădure fără nume,
aş vrea să mor
în grija
tăcerii tale pline.
Simţind
în nări răcoarea
şi părăsit de gânduri,
să pot vorbi
cu cerbii
şi să mă uit
la stele,
căzânde
rânduri,
rânduri.
Nu ştiu ce-a fost
cu mine
când am plecat
cu vrerea
de-a scotoci în zare
şi am ajuns
o umbră
ce se lăţeşte-n sine,
preaplină de uitare.
Tot ceea ce merita sa cunoastem
incepe ca un mister
sau ca o lumina orbitoare.
Numai ca,
purtati de scurgerea monotona a clipelor
prin taramul adevarurilor simple
ne ratacim,
necontenit,
de noi insine,
descoperind,
in final,
catacombele reci
ale uitarii
si singuratatii.
Ceea ce suntem astazi
nu a fost ingredient esential
in aluatul imaginar
al viselor noastre de ieri.
Gandurile care ne definesc astazi
tanjesc dupa intamplarile
pe care hazardul
ni le-a harazit ieri.
Ziua de maine
nu va avea timp
sa-si contemple uimirile.
Poate ca
de aceea,
inteleptii au inventat sarbatorile.
Pentru a sadi in om
credinta ca el este
mai important decat clipa.