Cu toate acestea

Piramidele

au ajuns o ruina.

Oasele lui Alexandru Macedon

s-au amestecat

cu nisipurile orientului.

Vitejia soldatilor romani

nu va fi cunoscuta,

aievea,

niciodata.

Cetatea Troia

a disparut cu totul de pe suprafata

Pamantului.

Cu toate acestea,

eu inca mai cred

in existenta nepieritoare

a unui loc

in care muntii din inchipuirea mea

mangaie timpul si cerul.

Ne vanturam, fara tel…

Voi,

umbrelor,

unde aveti adapost iarna,

in timp ce noi,

cei plamaditi din carne si oase,

ne vanturam,

fara tel,

printre minunile invizibile

ale devenirii universale?

Suntem mereu in opozitie

cu acea parte modesta din noi

care simte in ce directie

ne poate duce

ecuatia fericirii.

Si nu avem ochi

pentru firul de colilie,

chinuit de arsita verii

si mangaiat de adierea impersonala a

vantului.

 

CINE SUNT EU?

Am visat

c-am ajuns intr-o lume

in care cuvintele tac

si zambesc

maruntelor adieri ale timpului.

De unde veneam eu,

cuvintele erau mereu incarcate

cu polenul silentios al clipelor.

Acestea sunt cuvintele

care viseaza la infinit si puritate.

Acestea sunt cuvintele

care mor fara sa cunoasca

starea de echilibru atemporal.

Dincolo de cuvinte

suntem noi

si proiectele noastre de nemurire a eului.

Milenii de inclestare surda

pe meterezele eului

au lasat urme pe chipul cuvintelor.

Cine sunt EU?

Cine sunteti voi CUVINTELOR?

 

 

Zambetul lui…

Cum sa va spun,

era inalt,

frumos

si tacut.

Cand il intalneam

imi daruia zambetul lui,

aflat undeva la limita perceptiei.

„Nu sunt de pe alta planeta,

dar

deocamdata

nu este nevoie de mai mult,

imi spunea zambetul lui.

Nu trebuie sa-mi spui numele tau.

Ti-am auzit gandurile speriate.

Au ramas suspendate intre infinit si clipa neinsemnata.

Trebuie sa inveti de la albine rabdarea de a aduna polenul.

Sufletul tau este alb

ca o camasa tesuta din puf de papadie.”

Deja as fi vrut sa stiu

cand il voi mai vedea

tacand

pe ulita mea stramta,

prafuita

si rupta de infumurarea stelelor.