Sta bătrânul nemișcat pe o bancă obosită la o margine de sat. Mâna stângă-i tremura vorbea singur cu tăria despre ținerețea sa. Nea Ichime ziua bună! Mi-a zâmbit ca o nălucă care a căzut din lună. Am trecut pe lângă el aș fi vrut să mai adast duhul lui mi se părea blând și lin precum dojana unui glas de porumbel. Mare-i mila Domnului eu colind prin praful zării alții zboară către stele cu puterea gândului. Axiome colosale teoreme abisale convergențe ireale ale mersului haotic prin imensele portale. Nea Ichime te-am lăsat singur cuc în miez de vară să privești adânc în tine liber și netulburat. De prisos ar fi să știu un cuvânt a cărui vrajă să mă poarte prin durerea de a fi de-a pururi viu. Cu un dram de veșnicie n-are sens să fii prieten dacă universul însuși de iubire nu mai știe. De eram un fel de zeu aș fi colindat prin zarva neodihnei absolute și-aș fi mângâiat apusul ca un pui de cimpanzeu. Cred că sunt pe arătură visând fire care leagă golul dintre anotimpuri când de fapt în mine este totul o adunătură. Sta bătrânul nemișcat mâna stângă-i tremura vorbea singur cu tăria la o margine de sat.
Lună: iunie 2021
--------------------------------- Ia-ți ciubotele în mână și pornește prin fâneața cu sânziene către dealul unde este semănată o fântână să-ți vezi chipul cum dansează în tăcerea ei sfioasă ca un zâmbet de cadână. ---------------------------------
…
Vorba lungă-i sărăcie ieși din tine și te plimbă prin parfum de veșnicie sub coroana înverzită a stejarului te-așteaptă vrăbii gureșe descântec și îndemn la zbor să-ți fie.
…
Nu vreau acces la nemurire și când o fi să plec pe chipul meu să treacă nori de fericire eu însumi mai apoi în nor să mă prefac și-n locul unde-am fost stăpân vremelnic să nu mai fiu decât o amintire.
CA O NĂLUCĂ AM TRECUT
Am fost sămânța ce-a căzut în cel mai bun din tine lut nemărginire după care am tot umblat și iată, astăzi, încep să cred că m-am pierdut. Mi-e dor de ușa către timpul în care eu am fost născut să dau din aripile firii zâmbind contrastelor din mine și chiar plângând atunci când clipa lovea în eul meu hirsut. Am fost desculț prin praf de uliți și prin furtunile de vară ca o nălucă am trecut mereu mă întorceam acasă mânat de forța care-l leagă pe om de primul azimut. Acum când însuși adevărul prin purgatoriu e trecut mă uit cu milă la deriva mileniilor de spectacol în care insul oscilează între puțin și absolut.
ÎNTÂLNIREA
Șolomana, hoțomana, pe la poarta ei treceam niciodată nu-i vedeam chipul trist sprâneana iute Dumnezeu să mă ajute s-o aud de după gard mormăind din miocard ca un fel de ziua bună între cei ce se adună rătăciți în cimitir după lobodă și știr al cui ești minune mare Șolomana strigă tare de pe prispa humuită botezată în aghiazma sus în ceruri plămădită sunt aș vrea să-ți spun matale un copil de trei parale și am casa mai la vale nu contează cum mă cheamă dar contează că am mamă pe femeia după care tatăl meu a plâns de dor de credeam că am să mor așteptând în rai să-mi vină rândul să mă nasc pe prispa întâlnirii lor în lumea unde grâul fericirii stă alături de neghină fă-te-`ncoa să stăm o țâră la taifas în bătătură aș intra că tare-mi place să învăț cum se desface firu-n patru cu-n străin a cărui casă are-n curte iarbă deasă și-o grădină cu de toate care cresc nemângâiate dar nu-i timp merg la lăstar am acolo un altar la o umbră de stejar și mă-nchin în el la însuși Creatorul să-mi dea har întuneric de lumină adevărul de minciună bucuria de tristețe să separ bine om cu gânduri rare înțeleg și am răbdare mergi acum pe drumul tău și să te ferești de rău când mai treci să bați în poartă să te-nvăț cum poate omul din puțin să-și facă soartă.
STĂ LA POARTĂ TRISTĂ MAMA
Ditai zarva, se aud vrăbiile stând la sfadă printre frunzele de dud. De polen și zâmbet pline, somnul clipei mângâindu-l, trec în iureș viu albine. Ca un stâlp în cimitire, stă o babă în pridvorul unui strop de amintire. Moș Grigore, în prisacă parcă-i patefon, învârte bătrânețea lui posacă. Păcănitul rar al morii a băgat în muște spaima și alungă zilnic norii. Seceta foșnește-n zare, a secat din nou fântâna răsăritului de soare. Stă la poartă tristă mama, tot ce-a fost cândva dispare, numai greierul mai cântă de tristețe, în amurguri înghițite de uitare.
UN CRÂMPEI DE MONOLOG
Domnule, vroiam să-ți spun, oarece, dar am uitat tot zgâindu-mă în lungul uliții întortochiat. Fără scop sau, cine știe, poate că voiam să aflu dacă mai există oameni, care n-au murit, în sat. Iată, om pe bicicletă, care pare-a fi bărbat, nu-l cunosc, ce mai contează, este țanțoș căci rezistă încă-n șa, deși e beat. N-aș putea să spun că omul este super agregat în republica aceasta colorată, obosită, jefuită, ce mai tura-bătătura, de rahat. Însă, asta mai lipsește, să pornim o cruciadă împotriva osaturii filozofice a junglei întru care-am adăstat. Lângă oamenii de treabă mai există și plevușcă, pentru care înțelepții, file-ar numele uitat, amețiți de episteme, sită care să-i oprească în aval n-au inventat. Multe vorbe răsunară mai la șes dar și pe creste oameni înjugați trag plugul pactului neatârnării peste marile proiecte ale timpului tarat. Foaie verde solz de pește România se foiește nu mai știe nimeni brâul care traversa pârâul, vestea zilei, după ani de dezvoltare la-ntâmplare tot cătunul astăzi are cârciumă în loc de mat unde noile elite învățară cum să tragă chiar și-o targă pe uscat. Unde-s vremurile-n care dimineața pe răcoare mulți bărbați plecau de-acasă cu o coasă în spinare și trăgeau de ea în ciuda conștiinței proletare!?
VIAȚA ESTE O PLIMBARE
Foaie albă de caiet, când te văd mi-aduc aminte cum priveam, învins, spre tine încercând să fiu poet. Chiar și-acum la bătrânețe stai în calea mea, tăcută, tu nu ești decât o poartă către zâmbet și tristețe. Anevoie, te-ai deschis și pornind la pas prin tine am văzut că din cuvinte omul născocește vis. Este scris în praf și-n stele să nu fim aici în veci și sperăm să fim aiurea nemuririi santinele. Ooo! E greu pe timp de pace să fii vesel și-nțelept iar când apele dau buzna și de-ai vrea, nu ai ce face. Viața este o plimbare prin deșertul nemuririi cât ne este călăuză lacrima de lumânare. Multă lume-am supărat când mânat de gânduri grele nu am râs deși pe uliți veșnicia a-nserat. Multă vreme am umblat după steaua fără nume dor de sălcii, primăvara, sufletul mi-a sfâșiat. Salcia, de vrei să-ți spună ce te-așteaptă, om umblat, trebuie să vezi în zare chiciurile cum se-adună. Și-ntr-o zi în care clipa se va frânge de vre-un hat vei scânci de supărare că ți-ai rupt în van aripa. Te vor plânge obosiți cei ce sunt pe metereze și-ți vor reseta surâsul cei deja blagosloviți.