ESTE GREU SA FII OM

Este greu sa fii om,

darmite sa fii ditamai tara.

Deasupra omului este Dumnezeu.

Deasupra tarilor sunt vremelnicii ei conducatori si,

ceva mai ferit de ochii omului,

Dumnezeu.

Tara nu este doar o adunatura de oameni.

In fiecare om este o intreaga lume.

In fiecare om se poarta o sumedenie de razboaie.

Zadarnice, fireste.

Nu exista razboaie care aduc fericire omului.

Indiferent de miza lor,

razboaiele deschid rani

care nu mai pot fi vindecate.

Pentru ca omul,

chiar daca ar trai sapte vieti,

tot nu ar sti sa faca diferenta

intre bine si rau.

Toata uratenia omului

vine din modul egoist

in care se raporteaza

la ideea de bine.

Binele,

pentru omul neimplinit,

este ceva care ii aduce fericire doar lui.

Odata ce s-a invatat cu acest fel de bine,

omul a pornit pe drumul pierzaniei.

Intreaga lui fiinta

isi consuma energiile ramase

in van.

Nu zidurile ne vor invata

ce este iubirea aproapelui.

Nu jumatatile de adevar

ne vor inalta privirea

catre alte lumi.

Mandria omului

este o apa.

Ea inunda mintile

care nu stiu ce este indurarea.

Mandria omului

este un foc.

El parjoleste mugurii omeniei

si creativitatii adevarate.

Este greu sa fii om.

Este usor sa fii

asemenea unor masinarii

care au invatat cateva scheme

pentru a dovedi universului

unicitatea lor indoielnica.

Nici un om liber cu adevarat

nu se poate plange

ca i-a fost furat aerul.

Cel ce si-a pierdut libertatea interioara,

inca se mai poate salva.

Cel ce si-a pierdut

libertatea de a fi el insusi in afara,

este aproape un om mort.

Pentru a parasi calea pierzaniei,

exista o singura cale.

Lasa judecata altor oameni

in seama putinilor intelepti ai universului.

Faptul ca am invatat

sa deschidem si sa inchidem o usa

nu inseamna ca am devenit mari intelepti.

Intr-o zi de Paste

Iesisem pe deal

sa ating soarele cu mana

cand am ajuns pe culme

timpul murise

universul

se trezise brusc din amorteala

nechezand ca un cal de rasa

lasat sa-si fluture coama

in timp ce zboara

catre punctul de intalnire cu el insusi

singuratatea

nu mai putea sa inunde celulele mele

albiile paraielor

se tarau modeste printre culoarele de zbor

ale albinelor incarcate de polen

nu mai exista presiune atmosferica

striga seninul albastru al departarilor

bucurati-va

cine stie ce va fi maine

daca nu vom invata sa vorbim mai putin

cine stie incotro vom porni

impinsi de la spate de vedenii

si de putinatatea gandului bun.

Iertare / In memoriam Tanti Sava

Imi amintesc

era o zi de Pasti,

o poiana frumoasa la poala padurii

iti placea sa te uiti la copii tai

amestecati printre florile galbene de papadie

nestiind ce inseamna scurgerea timpului

eram bucuros sa fiu alaturi de voi

am tacut cand nu am inteles

cantecul trist al pitpalacului

te rog sa ma ierti

pentru ca n-am stiut sa fiu eu insumi

o sa merg in genunchi

dincolo de aparente

si o sa-ti spun ca n-am uitat ziua aceea

in care erai tanara

leganandu-ti pruncul pe genunchi

si soarele nostru

al tuturor celor sfiosi

se indrepta cu pasi marunti

catre asfintit.

Dor mocnit de primavara

Miriste

tristete plina

amintiri

si ciori savante

topaind printre ruine

plang dovlecii

de se-aude pana-n zare

infinitul doarme lenes

si viseaza cu surdina.

Doamne

gandurile mele

fir-ai bun si rau cu ele

ca sunt slabe ca si mine

te-ar cuprinde

dar le-ajunge

dor de flori de primavara

si de carabusi de fosfor

ce ne tulbura amurgul

ascultand cum canta apa

in fantani

si la cismele.

Si eram un punct pe harta

celor vii

pe care moartea

i-a uitat

tacuti la masa

inserarii printre stele.