BRUMA

Toamnă,
toamnă,
aere de mare doamnă!
Printre lujeri de speranță,
câte o protuberanță.
Cântece de vânt 
nurliu,
mângâiere cum să fiu?
Toamnă,
când mai treci prin paradis
să mă vezi cum plâng 
în vis?
În zadar am tot cules
al iertării înțeles,
nu sunt încă pregătit
să trăiesc 
nespovedit.
Trece blând pe ulicioară
zvon că multe or să piară.
Frunzele au ruginit,
soarele s-a lenevit,
toamnă,
toamnă,
aere de mare doamnă!
Pe un stâlp, 
o coțofană 
insistentă, 
grobiană 
și afoană,
ține un discurs 
în care
e cam multă ambalare.
Și parfum de nostalgie
mă inundă
la chindie, 
căci pe dealuri
a căzut frunza de vie.
De la crâșmă a plecat,
cetățeanul turmentat,
și se-ntreabă 
rușinat:
care-i drumul către casă,
vai de mine,
vine iarna...
și eu umblu
ca un maidanez prin sat.
Toate sunt și mai apoi
se adună mușuroi
în valea uitării 
seacă
ca să aibă alte gânduri
loc în care să petreacă.
Trece car 
în miez de noapte
talerele lui răsună
în genuni 
ca niște șoapte.
Plin cu vise 
și cu pere
carul a pornit din munte
către șesurile arse
de tăria altor ere.
Cântă stins în zare 
corul
razelor ce ne uitară,
zbuciumul de peste vară
a lăsat deschisă poarta 
brumei 
ce-a cuprins ogorul.

SCENARIU

De-ar fi omul un arțar,
n-ar avea nici un habar
de concertul florilor
și-al privighetorilor.

Ar sta omul bleg în deal,
rupt de sine, ireal,
cu privirea rezemată
de un păpuriș de baltă.

Universul ar părea
pus pe lenevit sadea
și-n așa o conjunctură
să tot fii o căzătură.

Când și când, din întâmplare,
se anunță apă mare
dinspre falnicul arțar
peste fleacuri, domn și far.

Căzăturile s-au dus,
de la est către apus
și cuprinsă de rumoare
omenirea se distinge
stând cu muștele la soare.

Nu tu teamă, nu tu zor,
a murit cuvântul dor,
ziua pare un calvar
pentru cel ce-a vrut să fie
pe un deal un biet arțar.

FORMULA FERICIRII TRECĂTOARE

Poate,
dacă aș zbura,
printre stele
reci ca moartea,
Dumnezeu m-ar invita
la un ceai de gălbenele,
în igluul lui de gheață
din egotăria sa.
Stânjenit de-așa onoare,
rebegit de supărare
și de-atâta rătăcire
printre noxele stelare,
cum să-i spun că fără aripi
gândul meu adoarme seara
și în zori
abia mai poate
să revină în picioare?
El, 
desigur,
vede totul 
la o scară mult mai mare
și nu ține socoteala clipelor
înșelătoare.
Cu privirea ca un laser,
mă scanează de la creștet 
până-n talpa vieții mele
uimitoare.
Măi, copile,
ce-ți veni să umbli creanga
printre stele,
nu-ți era 
destul
prin ceața nebuniei planetare?
Ia un strop de veșnicie
din paharul ăsta verde
și să-mi spui,
ce vezi în zare?
Doamne,
iartă-mă că-ți spun,
eu văd haos
și substanța nemuririi
cum își taie
printre stele 
noi răzoare.
Peste toată zarva asta
se aude,
ca o doină,
vocea ta durând,
acolo unde este cazul,
stăvilare.
Universul văd că este,
pe agenda ta,
o temă 
arzătoare.
Ne trezirăm noi,
pirații de pe Terra,
să ne milogim de tine
să ne scapi de boli, 
păcate
și de grija de-a  rămâne
într-o lume fără soare!?
Zise Domnul,
vezi,
aceasta este hiba.
Omenirea are totul
și se poartă ca o turmă
de bovine 
vorbitoare.
Vorbe, vorbe
și iar vorbe,
până când apocalipsa
va fi singura scăpare.
Doamne, 
dacă nu-i cu supărare,
eu aș vrea să plec acasă,
să mai umblu-n lungul,
latul
entropiei planetare.
Poate voi găsi
formula 
fericirii trecătoare.