Toamnă, toamnă, aere de mare doamnă! Printre lujeri de speranță, câte o protuberanță. Cântece de vânt nurliu, mângâiere cum să fiu? Toamnă, când mai treci prin paradis să mă vezi cum plâng în vis? În zadar am tot cules al iertării înțeles, nu sunt încă pregătit să trăiesc nespovedit. Trece blând pe ulicioară zvon că multe or să piară. Frunzele au ruginit, soarele s-a lenevit, toamnă, toamnă, aere de mare doamnă! Pe un stâlp, o coțofană insistentă, grobiană și afoană, ține un discurs în care e cam multă ambalare. Și parfum de nostalgie mă inundă la chindie, căci pe dealuri a căzut frunza de vie. De la crâșmă a plecat, cetățeanul turmentat, și se-ntreabă rușinat: care-i drumul către casă, vai de mine, vine iarna... și eu umblu ca un maidanez prin sat. Toate sunt și mai apoi se adună mușuroi în valea uitării seacă ca să aibă alte gânduri loc în care să petreacă. Trece car în miez de noapte talerele lui răsună în genuni ca niște șoapte. Plin cu vise și cu pere carul a pornit din munte către șesurile arse de tăria altor ere. Cântă stins în zare corul razelor ce ne uitară, zbuciumul de peste vară a lăsat deschisă poarta brumei ce-a cuprins ogorul.
Lună: octombrie 2021
SCENARIU
De-ar fi omul un arțar, n-ar avea nici un habar de concertul florilor și-al privighetorilor. Ar sta omul bleg în deal, rupt de sine, ireal, cu privirea rezemată de un păpuriș de baltă. Universul ar părea pus pe lenevit sadea și-n așa o conjunctură să tot fii o căzătură. Când și când, din întâmplare, se anunță apă mare dinspre falnicul arțar peste fleacuri, domn și far. Căzăturile s-au dus, de la est către apus și cuprinsă de rumoare omenirea se distinge stând cu muștele la soare. Nu tu teamă, nu tu zor, a murit cuvântul dor, ziua pare un calvar pentru cel ce-a vrut să fie pe un deal un biet arțar.
FORMULA FERICIRII TRECĂTOARE
Poate, dacă aș zbura, printre stele reci ca moartea, Dumnezeu m-ar invita la un ceai de gălbenele, în igluul lui de gheață din egotăria sa. Stânjenit de-așa onoare, rebegit de supărare și de-atâta rătăcire printre noxele stelare, cum să-i spun că fără aripi gândul meu adoarme seara și în zori abia mai poate să revină în picioare? El, desigur, vede totul la o scară mult mai mare și nu ține socoteala clipelor înșelătoare. Cu privirea ca un laser, mă scanează de la creștet până-n talpa vieții mele uimitoare. Măi, copile, ce-ți veni să umbli creanga printre stele, nu-ți era destul prin ceața nebuniei planetare? Ia un strop de veșnicie din paharul ăsta verde și să-mi spui, ce vezi în zare? Doamne, iartă-mă că-ți spun, eu văd haos și substanța nemuririi cum își taie printre stele noi răzoare. Peste toată zarva asta se aude, ca o doină, vocea ta durând, acolo unde este cazul, stăvilare. Universul văd că este, pe agenda ta, o temă arzătoare. Ne trezirăm noi, pirații de pe Terra, să ne milogim de tine să ne scapi de boli, păcate și de grija de-a rămâne într-o lume fără soare!? Zise Domnul, vezi, aceasta este hiba. Omenirea are totul și se poartă ca o turmă de bovine vorbitoare. Vorbe, vorbe și iar vorbe, până când apocalipsa va fi singura scăpare. Doamne, dacă nu-i cu supărare, eu aș vrea să plec acasă, să mai umblu-n lungul, latul entropiei planetare. Poate voi găsi formula fericirii trecătoare.