Viscole mari au trecut
peste intamplarile caligrafice
de altadata.
Undeva,
in straturile subterane ale istoriei,
litera era un reper.
Stabilitate,
gratie,
sensibilitate,
poarta catre infinit si saracie,
mutenia care isi intinde aripile catre prezent,
lacrima care sfinteste obrazul amintirilor.
Litera,
putinul din care adierea silentioasa a gandului
zamisleste cuvantul.
Există două feluri de a învăța. A învăța fără să vrei şi a învăța pentru că îți doreşti cu toată ființa acest lucru.
Învățătura dobȃndită fără să vrei nu provoacă dureri de cap, dar nu te ajută să vezi dincolo de lungul nasului.
Cel ce rȃvneşte la învățătura asumată are de pătimit, dar are satisfacții nebănuite.
Primul tip de învățătură este un fel de fundație pe care se poate exersa al doilea tip de învățătură.
Ingredientul definitoriu pentru primul tip de învățatură este curiozitatea descriptivă ( de ce aia? de ce ailaltă, de ce nu invers?, etc.)
Al doilea tip de învățătură va da rod doar dacă nu au murit cu totul semințele curiozității speculative în sufletul omului ( oare cum aş putea calcula distanța de la punctul A la punctul B în timp ce mă aflu într-un loc C, în care am vizibilitate asupra punctelor A şi B?).
Curiozitatea descriptivă este asemenea unui măgar care s-a înhămat la carul minții omului pentru a nu-l lăsa să moară dobitoc.
Curiozitatea speculativă este asemenea unui armăsar de rasă, care odată înhămat la carul minții unui om îl va purta pe acesta cu fermitate în teritoriile vaste şi profunde ale cunoaşterii.
Cȃți oameni reuşesc să îşi asume al doilea tip de învățătură?
Cȃți oameni eşuează în timp ce, formal, mimează al doilea tip de învățătură?
Cu totul minunat la al doilea tip de învățătură este faptul că odată asumat omul ştie ce poate face cu viața lui.
Ideea de a trece prin şcoală pentru a obține un document de absolvire, este secundară. Ideea de bază este că mergem la şcoală pentru a deprinde, în final, arta de a învăța singuri.
De aceea, elevul sau studentul, deopotrivă, înainte de orice, trebuie să lupte cu el însuşi pentru a înțelege unde se află din punct de vedere al învățăturii. Exclusiv în descriptiv sau într-o combinație interesantă de descriptiv şi speculativ?
Curiozitatea descriptivă ne ajută să întocmim harta lumii pe care o explorăm.
Curiozitatea speculativă ne poate ajuta să înțelegem cum va arăta harta dacă lumea respectivă este afectată de un cataclism.
Este în firea omului să exerseze curiozitatea descriptivă. Este o problemă de alegere exersarea curiozității speculative de către om.
Astfel că, nu trebuie să visăm, fără pic de prudență, la o lume în care toți oamenii au microbul gȃndirii speculative inoculat.
Dar, numai luptȃnd cu limitele proprii şi încercȃnd să fie mai bun decȃt alții prin tot ceea ce face, omul se poate împlini.
În biblie se spune despre cei care îi judecă pe alții că ar comite un mare păcat. Nu punem la îndoială şi nici nu trȃmbițăm în urechile altora această afirmație din biblie. Dar, avem deplina libertate de a ne întreba: de ce s-a pus astfel problema în biblie?
Un răspuns de bun simț ar fi următorul: înainte de a schimba lumea în bine, omul trebuie să reuşească performanța de a se schimba pe sine în bine. Cȃt de uşor este să facem acest lucru?! Mulți oameni îşi risipesc timpul vieții criticȃnd lumea atȃt de hidoasă în care trăiesc, uitȃnd cu totul de micile sau marile lor imperfecțiuni. Nu spun că este rău. Dar, nici sută la sută moral nu poate fi.
Cuvantul
a tulburat
ordinea lumii.
Inainte de el
eternitatea avea constinta de sine
in cusca uitarii,
zidita curbat.
Perfectiunea
pe care tacerea
o poate atinge
cand marile forte
se-aduna la sfat.
Haosul, rege.
Structurile,
ramuri de care atarna
iadul si raiul
sub pavaza unui
etern concordat.
Fara sa stiu,
fara sa vreau,
am alungat
din mine gandul.
Un gand frumos,
ca primavara,
un gand
de care m-am temut
si n-am stiut
sa-i mangai chipul
si-n locul lui
atata spatiu
pe care,
sprintena,
rutina l-a umplut.
Fara sa stiu,
fara sa vreau
am alungat
din mine
plansul.
Un plans pe care
pitpalacul
il mai incearca
pe-nserat
si-l stie,
sigur
si ciresul
in care noi ne-am catarat.
Fara sa stiu,
fara sa vreau
am alungat
din mine dorul.
Un dor
in care timpul moare
si din tristetea lui
surasul
isi face aripa
sa zboare.
Stam în vârful dealului
la taifas cu Cel ce nu-i.
Mă simţeam precum în rai.
Fără timpul care curge,
fără gânduri care umblă
alandala
prin susai.
Dar n-a fost aşa să fie.
Nici de leac,
nici veşnicie.
Norii s-au învolburat.
Tunete au lepădat.
şi din raiul meu ţâşniră
gânduri negre care zarva
neodihnei o porniră.
Doamne,
parcă m-ai lăsat
singur şi neterminat
la o margine de sat.
Doamne,
milă de-ai avea,
să mă ţii în casa ta,
să mă bucur când mă plouă
cu nedumeriri tăcute
precum boabele de rouă.
Doamne,
iartă-mă că strig,
după tine când mi-e frig
iar când soarele răsare
nu mai am nici o strigare.
Stam în vârful dealului
la taifas cu Cel ce nu-i.
Iar în vale,
ca-ntr-o ceaţă,
morţii se trezesc la viaţă,
pentru-o clipă
care zboară
pe deasupra lor,
precară.
La apus de zi de mai
Doamne,
zile sa-mi mai dai
sau,
de nu,
indruma-mi pasii
catre rai.
Dimineata pe racoare
gandurile-mi
stau la soare
si privesc in zarea muta
ca-ntr-o zi
de sarbatoare.
Si cand soarele pe cer
s-a infipt ca un strajer
in zenit
si in cotlonul
sufletului meu stingher,
Doamne-nvata-ma
sa pier!
Hai la drum,
la drum,
la drum
si la secerat de fum.
Trece omul
prin nameti
ca austrul
prin scaieti.
Din nisip
e tot ce lasa
duhul omului
pe masa.
Stele mari
vor fi uitate.
Din cenusa lor
imensul
isi va construi palate.
In pustiul vesniciei
iar surade Dumnezeu.
Ii sunt rob
dar am pacate
de ma infior si eu.
Bat la poarta raiului
cu taria paiului.
Vantul iute
nu-l indoaie.
Doar rugina din oglinda
toata fibra i-o inmoaie.
Pe un pisc
de fericire
Creatorii stau pe ganduri.
Meditand la nemurirea
care trece
printre clipe,
ca un dascal printre randuri.
Stoluri,
stoluri,
trec cocori
din tarziul calm al verii
catre alte zari cu flori.
Tare-as vrea sa uit
de stele
caci n-am aripi,
am picioare
ce ma poarta pe coclauri
somnoroase
si rebele.
Soare bland
pe dealuri pline
de salcami si de suspine
ale calatorilor
si privighetorilor.
Cum se duc la vale
toate
a suras privirea-mi bate
a suras si unduire
de sfarsit si nemurire.
Clopotul a jale
suna
pentru-o clipa se aduna
oameni simpli pe carare
sa se bucure de clipa
si de razele de soare.
Cat vor fi
pamant si stele
peste vremurile mele
am sa rabd
singuratatea
langa gandurile bune
si pustiul dintre ele.
Nu exista nou sub soare
a dat glas Eclesiastul
cand vedea desertaciunea
intinzandu-si vaste corturi
peste lanuri si razoare.
Incotro ne ducem,
dara,
cu-o asemenea povara?
Adierea vantului
surasul diminetilor insorite
dansul indragostitilor
in poiana gandurilor inmiresmate
nostalgia departarilor
din care nu au ramas urme nici in pulberea stelelor
salutul binecuvantat al norilor
care brazdeaza linia surda a orizontului
licarul viu din privirea celui care vede
dincolo de coaja subtire a timpului
tristetea chipului
peste care s-au asternut
urmele intamplarilor nedorite
apele care duc in vale
toata oboseala
izvorata din defilarea sacadata a obisnuintelor
umarul necunoscutului
indoit de apasarea rece a despartirilor
chipul celor plecati
in amurgul abia mijit al sperantelor
toate se duc si vin
fara ca noi sa putem citi
in adancul inimii
sau al cuvantului.
A fost luat Iisus
si pus
la grele incercari
de insusi Diavol
in pustie.
I s-a promis
putere peste om
si peste falsa lui imparatie.
Sa piei
in urma mea Satano,
i-a zis Iisus
ispitei care roade
a nemuririi temelie.
Si a pornit
descult
prin Tara Sfanta
duhurilor rele sa le ceara
ascultare vie.
Cei ce au fost pieira
iar in cer
samanta vesniciei noastre
inca mai respira.
Plutesc pe bolta
vulturi
iar pe uliti raul
pulberea-si rasfira.
Este greu sa fii om,
darmite sa fii ditamai tara.
Deasupra omului este Dumnezeu.
Deasupra tarilor sunt vremelnicii ei conducatori si,
ceva mai ferit de ochii omului,
Dumnezeu.
Tara nu este doar o adunatura de oameni.
In fiecare om este o intreaga lume.
In fiecare om se poarta o sumedenie de razboaie.
Zadarnice, fireste.
Nu exista razboaie care aduc fericire omului.
Indiferent de miza lor,
razboaiele deschid rani
care nu mai pot fi vindecate.
Pentru ca omul,
chiar daca ar trai sapte vieti,
tot nu ar sti sa faca diferenta
intre bine si rau.
Toata uratenia omului
vine din modul egoist
in care se raporteaza
la ideea de bine.
Binele,
pentru omul neimplinit,
este ceva care ii aduce fericire doar lui.
Odata ce s-a invatat cu acest fel de bine,
omul a pornit pe drumul pierzaniei.
Intreaga lui fiinta
isi consuma energiile ramase
in van.
Nu zidurile ne vor invata
ce este iubirea aproapelui.
Nu jumatatile de adevar
ne vor inalta privirea
catre alte lumi.
Mandria omului
este o apa.
Ea inunda mintile
care nu stiu ce este indurarea.
Mandria omului
este un foc.
El parjoleste mugurii omeniei
si creativitatii adevarate.
Este greu sa fii om.
Este usor sa fii
asemenea unor masinarii
care au invatat cateva scheme
pentru a dovedi universului
unicitatea lor indoielnica.
Nici un om liber cu adevarat
nu se poate plange
ca i-a fost furat aerul.
Cel ce si-a pierdut libertatea interioara,
inca se mai poate salva.
Cel ce si-a pierdut
libertatea de a fi el insusi in afara,
este aproape un om mort.
Pentru a parasi calea pierzaniei,
exista o singura cale.
Lasa judecata altor oameni
in seama putinilor intelepti ai universului.
Faptul ca am invatat
sa deschidem si sa inchidem o usa
nu inseamna ca am devenit mari intelepti.
Iesisem pe deal
sa ating soarele cu mana
cand am ajuns pe culme
timpul murise
universul
se trezise brusc din amorteala
nechezand ca un cal de rasa
lasat sa-si fluture coama
in timp ce zboara
catre punctul de intalnire cu el insusi
singuratatea
nu mai putea sa inunde celulele mele
albiile paraielor
se tarau modeste printre culoarele de zbor
ale albinelor incarcate de polen
nu mai exista presiune atmosferica
striga seninul albastru al departarilor
bucurati-va
cine stie ce va fi maine
daca nu vom invata sa vorbim mai putin
cine stie incotro vom porni
impinsi de la spate de vedenii
si de putinatatea gandului bun.
Mi se pare
inacceptabil.
Mi se pare trist.
Mi se pare inutil
sa privesc.
Mi se pare altfel decat as putea sa-nteleg.
El a ramas singur.
Ea a plecat
lasand mostenire zambetul
in gena copiilor lui.
Ei.
In timp ce privesc
aud.
In timp ce aud
inteleg.
In timp ce inteleg
raman fara cuvinte.
Si cand au ramas fara cuvinte,
pentru ei
degeaba
isi mai varsa timpul
secundele
in bulboanele eternitatii.
Imi amintesc
era o zi de Pasti,
o poiana frumoasa la poala padurii
iti placea sa te uiti la copii tai
amestecati printre florile galbene de papadie
nestiind ce inseamna scurgerea timpului
eram bucuros sa fiu alaturi de voi
am tacut cand nu am inteles
cantecul trist al pitpalacului
te rog sa ma ierti
pentru ca n-am stiut sa fiu eu insumi
o sa merg in genunchi
dincolo de aparente
si o sa-ti spun ca n-am uitat ziua aceea
in care erai tanara
leganandu-ti pruncul pe genunchi
si soarele nostru
al tuturor celor sfiosi
se indrepta cu pasi marunti
catre asfintit.
Doamne,
nu vreau acces la nemurire.
Si cand o fi sa plec,
pe chipul meu
sa treaca nori de fericire.
Eu insami,
intr-o clipa,
nor sa ma prefac.
Si-n locul
unde-am fost stapana peste fum
sa nu mai fiu
decat o blanda amintire.
Miriste
tristete plina
amintiri
si ciori savante
topaind printre ruine
plang dovlecii
de se-aude pana-n zare
infinitul doarme lenes
si viseaza cu surdina.
Doamne
gandurile mele
fir-ai bun si rau cu ele
ca sunt slabe ca si mine
te-ar cuprinde
dar le-ajunge
dor de flori de primavara
si de carabusi de fosfor
ce ne tulbura amurgul
ascultand cum canta apa
in fantani
si la cismele.
Si eram un punct pe harta
celor vii
pe care moartea
i-a uitat
tacuti la masa
inserarii printre stele.
Pentru a fi inteles,
adevarul trebuie pus in lumina potrivita.
Adica,
acea lumina care deschide
portile sufletului unui om.
Doar inteleptul stie
unde este izvorul luminii
care simplifica
intelegerea unui adevar.
Daca singurul tel al omului ar fi
sa se bucure de lumina soarelui,
fetele adevarului ar fi usor de inteles.
Omul, insa,
este liber si se lasa ispitit sa afle ce il asteapta
dincolo de lumina soarelui.
Dincolo de lumina soarelui
se afla adevaruri fara chip
si in mare masura fara rost pentru omul intelept.
Inteleptul vede primejdiile care il asteapta pe om
dincolo de lumina soarelui.
Omul insetat de cunoastere
este ca un betiv,
care da pe gat pahar dupa pahar,
incepe sa aiba vedenii,
uita care sunt izvoarele adevarate ale fericirii,
se lasa subjugat de oceanul lucrurilor fara insemnatate,
indepartandu-se de lumina soarelui,
riscand sa se piarda definitiv
in labirintul intortochiat al gandurilor.
Oare la ce foloseste invatatura
pe care ai dobandit-o schilodindu-ti sufletul?!
Nu ti-ar fi mai de folos munca
pe care o faci simtind cum iti cresc aripi
in adancul sufletului!?
Sa invatam cu totii lectia semanatorului.
El nu arunca semintele in vant.
El stie ca din samanta iese
ceea ce nu va iesi niciodata din mintea omului.
Nu este usor sa fii intelept.
Pe un deal,
o caprioara
privea soarele cum zboara
pe deasupra teilor
si a scarabeilor.
Cat e lumea pana-n zare
timpul motaia la soare.
Duhul meu
simtea ca trupul
este doar o inchisoare.
As fi vrut
sa se desprinda
zilele din calendare,
sa am aripi
sa ma poarte
pana-n raiul impacarii
celui mic
cu cel mai mare,
celui slab
cu cel mai tare.
Din mine
ganduri triste
catre cer porneau.
Pe umarul nemarginirii
ciocarlii
si codobaturi
surazatoare
poposeau.
Departe,
unde ochiul vede
numai umbre,
un soim plutea
crezandu-se un fel de caraliu.
Citea in linii mari
povestea omului
strivit de amanunte,
alergand pe ulita
destinului,
pierduta in pustiu.
Mai bine
soim plutind pe luciul boltei
la-ntamplare
decat un duh
in care universul
isi revarsa
infinita lui mirare.
S-au amestecat cele puse de mana omului
cu semanaturile Domnului.
Este in firea ascunsa a universului
sa tinteasca spre o stare de echilibru.
Toata creatia sa va ramane martora a schimbarilor.
Si cel mic si cel mare vor avea un cuvant de spus,
in ziua de pe urma a inventarului.
Omul nu este cu mult mai presus de intelepciunea ramelor.
Astfel privind lucrurile,
totul este un vis,
tavalit,
uneori,
in colbul luminos al istoriei,
alteori,
in mlastinile puturoase ale orizontului,
sporind confuzia,
pulverizand reperele,
invitandu-l pur si simplu pe Creator
sa reseteze Jocul.
Cuvintele lor,
răzleţite
de trupul tăcut al gândirii,
ascuns de privirea înceată
a firii.
Cuvintele lor,
au eclozat pe structura
speranţelor noastre.
Şi nu vor pieri
decât alungate
de dorul de zări
mai albastre.
Măi,
zărghitule,
află de la mine,
că nu poţi face gaură-n cer
vânturând,
către stele,
cuvintele.
Şi nu mai sta
tot timpul
încruntat,
de parcă ţi-ar fi furat cineva
porcul
din bătătură
în ajunul Crăciunului.
La viaţa mea,
eu am făcut
două războaie.
Am văzut ce înseamnă să stai
pe buza prăpastiei,
departe de casa
în care ţi s-a arătat lumina zilei.
Tu,
Zărghitule,
ce te smiorcăi atât
de dorul sufletului tău pereche ?!
Pune-ţi aripile
şi du-te în întâmpinarea lui.
Când vei ajunge bătrân ca mine,
coaja cuvintelor
va fi pentru tine
doar o problemă de
interpretare
şi azimut.
De ce te-am dat uitării
pădure fără nume?
Tu mă primeai
la umbra salcâmilor,
de strajă
hotarului
prin care
te-ai separat de lume.
Şi mă primeai
în teii
smintiţi
de-atâta floare.
Eram
desprins de veacuri,
privighetori cântându-mi
când beam
din apa rece
a vechilor izvoare.
Covorul tău de nuferi
ştia să poarte
umbra
pe raze moi
de soare.
Nu ştiu ce-a fost
cu mine,
de te-am lăsat
pe mâna
atâtor minţi străine?
Pădure fără nume,
as vrea să mor
în grija
tăcerii tale pline.
Simţind
în nări răcoarea
şi părăsit de gânduri,
să pot vorbi
cu cerbii
şi să mă-ncred
în vulturi.
Nu ştiu ce-a fost
cu mine
când am plecat
cu gândul
de-a scotoci în zare
şi am ajuns
o umbră
ce se lăţeşte-n sine,
preaplină de uitare.
Soarele,
vapaie rece,
pe deasupra noastra trece.
Fara el
am fi in bezna,
simple nume ratacite
in eterul nemuririi,
scos de zei din alte bezne,
mai profunde,
sau,
protocolar buiece.
Pe gorganul
din zavoi
se-adunara pitigoi.
Soarele,
vapaie rece,
ii ajuta,
pentru-o clipa,
sa mai uite de nevoi.
Cine stie,
cate umbre,
peste ganduri si tarana,
veacurile vor petrece!?
Soarele,
vapaie rece,
merg la deal,
si mi se pare
ca se rup din mine nuferi
si se duc pe apa vietii,
lina si ametitoare,
n-are cine sa-i culeaga,
toti alearga,
pe razoare,
parc-ar fi razboi in stele
cu ecouri planetare.
Indurare, Doamne,
sunt prea slab pentru a tine
legamantul
facut intr-o zi de vara,
zi in care soarele mangaia,
echidistant,
toate proeminentele.
Am avut,
atunci,
sentimentul ca am ramas singur
in univers,
si imi dadea fiori
gandul ca istoria omului
ar putea sa aiba,
un nou inceput,
prin mine,
cantitate neglijabila
la scara infinitului.
Te-am invocat,
avand ca martori,
ciocarlii,
codobaturi,
popandai
si megalitii neluati in seama
de tacerea asurzitoare a piscului,
pe unde se spune ca tatarii au navalit.
Ce s-a intamplat dupa navala tatarilor,
nu se stie.
Piscul a ramas,
se parea,
pentru todeauna,
in stapanirea celor
care au avut vesnicia-n priviri
si,
obosind in razboaiele strambe cu timpul,
rand pe rand,
au murit.
Am umblat mult prin ceata cameleonica
a orizontului.
Mi-am inaltat,
adeseori,
privirea spre tine.
Mi se parea nedrept sa vad porumbeii zburand
catre inaltul cerului
in timp ce eu eram
sclavul gravitatiei.
Simteam imensitatea punctului tau de vedere
asupra frumosului,
adevarului
si echilibrelor de tot felul.
Ti-am cerut,
in gand,
sa-mi deschizi portile infinitului.
Nici macar odata
nu am avut
putere sa te chem in ajutor
ca un copil care isi marturiseste parintelui
suferinta si pacatul.
Stiam ca drumul pe care mergeam
este greu,
dar nu am avut putere sa te fac martor
al apasarilor gandului meu.
Mai tarziu,
am aflat ca David al izraelitilor
te-a facut martor,
pentru eternitate,
al gandului sau.
Stiu ca i-ai trecut cu vederea
slabiciunile
cat a fost viu.
Nu stiu, Doamne,
ce i-ai spus,
direct
sau prin interpusi,
cand a ajuns la poarta
bungaloului tau.
Nu te-am hulit.
Nu mi-a fost frica de tine.
Am vazut
cu ochii sufletului
larg deschisi
lucrarea ta.
Stiu ca sunt neinsemnat,
dar
gandul ca intr-o zi
ma vei privi in ochi
de la inaltimea zborului unui vultur
m-ar intari.
Si,
poate ca voi invata,
in sfarsit,
sa respir
fara sa uit legamantul.
Nimic nou
sub soarele
de cele mai multe ori obosit
uneori nervos
aruncand suvoaie de plasma neutronica
in ceafa mea independenta
preocupata de punctele de inflexiune
ale orizontului temporal
clipa si eternitatea
nu reusesc sa evadez din temnita obisnuintelor
nu reusesc sa-mi intind aripile imaginatiei
astfel incat portanta lor sa ma ajute
sa inteleg noima peregrinarilor omului
prin desertul dintre cele doua puncte de inflexiune
ale orizontului
clipa si eternitatea.