Reziliența

În livadă,
cărăbușul
cu polen își dă arcușul.

Gardurile,
ponosite,
râd în soare dezmorțite.

Cu urechea mea,
ciulită,
aud muguri cum palpită.

Ev întins 
de primăvară 
se așterne peste țară?!

Sau visez
ca altădată
cum strivesc în pumni o șoaptă.

Șoapta razelor
de soare,
totu-i viu, nimic nu moare?

Ca o apă
curgătoare
mă grăbesc, deși nu pare.

Larg și plin
la temelie,
timpul vieții se subție.

Când mă uit
acum la stele
văd și bezna dintre ele.

Multe am
de învățat
despre morile din sat.

Am pierdut
îndemânarea
de a sta cu înserarea.

Să ascult
cum sună-n zare
talere de roți de care.

Și cum trag
cu țâfna vieții
în amurgul sur băieții.

Iar în sunet
de cimpoaie
orizontul se îndoaie.

Să se culce
a plecat
la o margine de sat.

Unde,
singură, se știe
are noaptea o chilie.

Toți sunt vii
și omenia
e la sfat cu veșnicia?

Sau
mai nou reziliența
și-a pierdut audiența?!

Introvertit

Mereu am fost 
introvertit.
Când se uita
din veșnicie
la felul meu de-a fi,
zărghit,
și Dumnezeu se întreba
cu ce anume a greșit.

Treceam 
prin lanuri de cicoare
în pas săltat, 
de căprioară,
în timp ce ploile de vară
tăiau prin clipă 
vad răstit.

Înfășurat 
în spuma zării
visam mereu la infinit,
tăind 
prin carnea lui bogată
alt adăpost singurătății
de visător 
introvertit.

Zâmbeam atât de clar 
în soare
încât 
nu mai simțeam pământul
sub tălpile de om grăbit,
ce adormea 
făcându-și cuibul
în țesătura egolatră
a înserării,
sub cupola
cuvântului introvertit.

Acum,
sătul de inferențe
și de metafore scârbit,
aștept 
să cadă peste mine
mânia celui 
care-n barbă
zâmbește 
când adorm smerit
abandonat,
abia o umbră
pe pânza unui mare pictor
cu un penel introvertit.

Suprema rătăcire

Cuvânt frumos,
adevărul este alungat din cetate
de minciună.

Brățară de aur,
priceperea este încolțită de haitele care slujesc
marile țeluri ale demolării.

Semn al rătăcirii,
prostului i se pune tichie de mărgăritar pe țeastă
și este ales în fruntea bucatelor.

Kilometrul zero al conștiinței,
sinele a lepădat jugul supunerii față de
binele colectiv.

Ireversibil sau accident,
crește exponențial numărul celor care se visează
centrul universului.

Suprema rătăcire,
în curând nu vom mai avea pe cine răstigni.

Nici nu-mi vine să mai spun

Rupe-s-ar din calendar
zilele fără nectar
și în locul lor să pună
Dumnezeu o vorbă bună!

Țara de s-ar îndrepta
chiar cu hoți la cârma sa
am putea la o adică
să trăim fără vlădică!

Și de unde ei plecară
fi-le-ar neamul de ocară
Noi să punem cu sfială
Duhul țării-n rânduială!

Suntem vii bătu-i-ar zarea
ni s-a terminat răbdarea
măi trufașilor cuvântul
poate mângâia pământul.

Luați o pauză în care
să trăiți în remușcare
iară noi cu modestie
vom porni din trupul țării
drumuri noi spre veșnicie.

Nici nu-mi vine să mai spun
tot ce am în mine bun
s-a uscat de supărare.

Este greu să fii o plantă 
într-o lume fără soare.











 

De ce aș fi vrut eu să am aripi?

Adevărul este că 
aș fi vrut să am aripi.
Să pot vedea lumea de sus.
Mai ales invarianții.
Și să fiu scutit de tirania fleacurilor.
Uneori mi-ar fi plăcut 
să călătoresc în timp.
Mai ales în trecut.
Ce n-aș fi dat
pentru un bilet de martor 
la bătălia de la Gaugamela!
Trebuie să fi fost ceva de înțeles
și din încleștarea lui David cu Goliat.
Dar ce fel de om aș fi devenit 
după un popas 
în mulțimea care a fost martoră
la răstignirea lui Iisus Cristos?!
Eu știu.
Limba în care vorbeau părinții era minunată.
Limba în care cuvintele curgeau îmbogățite
în containerul fermecat al amintirilor.
"Nepoate, știi de ce se mișcă frunzele vișinului
de lângă casă?".
Cum de ce? Pentru că adie vântul.
"Da, dar vântul...adie din senin sau undeva...cineva... care cumva...".
S-o lăsăm baltă, bunicule.
Mai bine mi-ai spune ce este fericirea.
"Fericirea este clipa 
în care omul se poartă de parcă ar fi ajuns 
prieten cu eternitatea".
Adevărul este că 
ascultând vorbele neticluite ale anotimpurilor 
am început să înțeleg eternitatea.
Podoabă neprețuită, eternitatea.
Praful indiferenței noastre 
o poate ascunde de închipuirea urmașilor.
Zâmbește frumos eternității, gândacule!
Chiar și atunci când ți se pare 
că ești nedreptățit de clipă.
Adevărul este că 
aș fi vrut
să rămân chiar și prietenul berzelor.
Ele soseau primăvara,
se roteau calme pe deasupra ulițelor,
spunându-mi
te așteptăm mâine în poienile Slănicenilor,
să vii singur
dacă vrei să ne vezi
ce facem noi în timpul liber!?
Tălpile mele răbdau multe.
Plin de mister era cenușiul introvertit al primăverii.
Omul sfințea locul.
Soarele lăsa o parte din razele lui
în sufletul dezbrăcat al omului.
Mari erau vâlvătăile care deschideau ferestrele dimineților.
Adâncă era liniștea în care dansau fulgii de nea
la fereastra casei părinților.
Nu-mi era teamă de viscol.
Îl înfruntam cât încă era puternic.
Spatele meu era pregătit să poarte întreg universul.
Prea multe erau de învățat.
Prea puțini cei care mă priveau direct în suflet.
Cred că fericirea lor venea din detașarea
de scurgerea clipelor.
Îmi venea să le spun.
Oameni buni, opriți-vă!
Eu sunt în război declarat cu lumea cuvintelor.
Ele sunt ca niște cameleoni ale căror afinități  pot ajunge
până la urechea lui Dumnezeu.
Atunci am simțit eu 
primele adieri ale vântului tristeții primordialeale.
Tristețea pornită
din înțelegerea exagerată a universului.
Înțelegi acum 
de ce aș fi vrut eu să am aripi?
Să pot vedea lumea de sus.
Mai ales invarianții.
Și să fiu scutit de tirania fleacurilor.

 





  


 

Dacă…

Dacă vezi un fluture
zâmbetul tău este liber
pe aripa clipei
să zboare.

Dacă auzi pitpalac în amurg
înseamnă că ești
singur,
o clipă, 
sub soare.

Dacă ești singur
poți vorbi fără teamă
cu Dumnezeul
imenselor noime stelare.

Spune-i că aștepți
de la el
doar o vorbă 
șoptită
de îmbărbătare.

Dacă vezi un bătrân
să te oprești din drum
oricare ar fi graba pentru care îți tai
prin mulțime cărare.

Îmbrățișează-l în gând
și așteaptă-i cuvântul
în care se află 
esențe
din altă idee de zare.

Astăzi sunt un fel de strană

Stau pe banca de la poartă
și privesc în gol
spre zarea
cu-ntrebări
fără răspunsuri
despre tot ce-a fost odată.

Mulți mi-au spus privind în stele
să mă rătăcesc în zare
să-i culeg zâmbind polenul 
fără să privesc în urmă
lăcrimând în alb și negru
după dealurile mele.

Am rămas fără cuvinte
ascultând cum trece vântul
prin tăcerea absolută
a fântânilor cu ghizduri
și parfumul fără seamăn
al aducerii aminte.

Dumnezeu privind la mine
slobozi din nou surâsul
dimineților cu soare
în țărâna orbitoare
a esențelor divine.

Astăzi sunt un fel de strană
în biserica rostirii
dangătul adînc al firii
a rămas fără cuvinte
care trec târziu pe uliți
de tristețe sau hârjoană. 

Jupâna

Du-te maică în chiler
și din botă 
să-mi aduci
litra plină cu oțet
și găvanul
ochi cu nuci.
Vezi pe unde mergi
căci bezna
colcăie de lilieci
și nici diavolul nu doarme
în butoaiele din beci.
Apoi vino Prâsleo
iute
să-mi bagi ață albă-n ac
eu mi-am ologit vederea
făcând ii din pânza vremii
și din duhul altui veac.
Nu pleca
sosesc îndată
se-auzea șoptind jupâna
și din camera secretă
aducea un șorț cu mere
busuioc
și-n mâna dreaptă 
o gutuie ireală
cum să pui pe Dânsa mâna?!  

Domnule, bătute-ar vîntul!

De la fir de păpădie
să iei chef de veșnicie
alandala pe câmpie.

Și să fii atent,
Ilie,
pe sub plasa norilor
chiotul prigorilor
se închină zărilor.

Tu,
de ce nu poți străine
să te uiți zâmbind la mine
să mă prinzi de scăfârlia
gândurilor mele strînse
precum boabele-n ciorchine.

Și să vii în nori cu mine
să vezi cum se-aude plânsul
gravitației divine.

Frunză verde de salcâm
printre clipele fugare
mai există un tărâm
unde tot ce mișcă moare
de atâta nemișcare.

Hai mai bine să horim
chiar de-o fi să amețim
și amurgul să-l pețim
căci la blânda lui răcoare
trag cei vii 
și cel ce încă
nu prea știe cum se moare.

Toată viața strângi odoare
minți de crapă de rușine
infinitul pe răzoare
și te-ai cocoțat în jilțul
nemuririi trecătoare,
deși duhul tău miroase
a pustiu din depărtare.

Domnule,
bătute-ar vântul,
cu beteaga ta lucrare!

În căutarea azimutului

Când a venit pe lume,
copilul a plâns.
Nu vom ști niciodată
dacă,
de bucurie
sau de teama necunoscutului.
 
A fost obligat să renunțe
la întunericul odihnitor
din pântecele mamei.
 
Afară,
a fost întâmpinat
de lumina orbitoare a sufletului
ei.
 
Pentru prima dată în viață
a aflat de la ea
ce este mângâierea cuvântului.
 
Treptat,
plânsul lui
a început să prindă contururi noi,
devenind
scâncet,
surâs nealterat
și,
în cele din urmă
bucuria de a descoperi
imensitatea necunoscutului.
 
Astfel,
simplitatea
este condamnată
să-și caute înfățișări noi
uitând de căldura întunericului
care a ocrotit-o la începuturi.
 
Din ceea ce a fost,
copilul a rămas cu
un buchet de nostalgii.
 
Prezentul lui este atât de vast
încât uneori uită cu totul
de scurgerea timpului.
 
Cea mai înaltă formă
de abstractizare a fericirii.
Să trăiești astfel
încât să uiți,
fără teamă,
de necruțătoarea scurgere a timpului.
 
Mai bine mai târziu
decât niciodată,
să învățăm
cum să fim
stăpânii fericiți ai secundelor!

Adevăratul înțeles al unei fabule născocită de Topârceanu

Toată lumea stă
pe gânduri,
de cu zori
în asfințit
și privește cu uimire
cum se-adună
rânduri,
rânduri,
pe spinarea țării
proștii,
parcă gena omeniei
a pierit.

Topârceanu,
duh vestit,
a văzut în vis
un câine
ce s-a năpustit
hoțește
pe spinarea unui bivol
adormit.

Bivolul,
surprins de gestul
câinelui
s-a dezmorțit,
l-a luat frumos în coarne,
în țărână l-a trântit
și i-a spus
Măi zevzecule,
pe mine
nu te urci
să dormi,
ci numai
dacă ai în cap proiecte
pentru mine
de urnit.

Slujitorul devotat

Când vine vorba de mamă
rămân făra cuvinte
nu-mi amintesc 
decât că a fost puternică
în timp ce eu
am fost mereu
plin de îndoieli de tot felul
grăbit să mă îngrijesc 
de gândurile mele
fără însemnătate
desigur
vorbind despre mine
își întreba consortul
ce vrea de la viață
copilul ăsta
toată ziua umblă
cu capsa pusă
nu știu
când stă cu mine
în fierărie
cred că își ține capsele ascunse
zâmbea obosit 
tatăl meu
spaima fiarelor de tot felul
de vă veți întreba
de ce era puternică mama mea
trebuie să va spun
că muncea ca un bărbat
în fierărie
la arat
în pădure la tăiat și cărat lemne
la cositul și la strânsul fânului
toamna la tăiatul cocenilor 
și la recoltarea bostanilor
dimineața
când roua era 
aproape speriată de respirația brumei
...
de trei ori pe zi
la masă
mama era slujitorul devotat 
al gurilor flămânde
mă obișnuisem așa de mult cu prezența ei
încât
după prima zi de școală din viața mea
am anunțat-o 
că nu mă mai duc
pentru că nu-mi place învățătorul
pentru că pierd prea mult timp
cu lucruri fără însemnătate
și pierd legătura cu universul
curtea
casa părintească
ulița mereu prăfuită a satului
întâmplările ce se petrec prin curțile bunicilor
pur și simplu
era vorba de o evidentă criză de timp
du-te mă de aici
cu prostiile tale
mâine dimineață 
îți pui frumos ghiozdanul în spate
și te duci la școală
chiar dacă va trebui să te duc eu
târându-te de mână
...
ce vorbești acolo
ziceam eu în gând
crezi că am nevoie 
să fiu ținut de mână
eu care zilnic port atâtea războaie
cu infinitul?!...

Nu prea se văd ochii mei
și ai mamei mele în poză
părem a fi doi oameni întregi
încremeniți
nemulțumiți
liberi pentru o clipă
de poverile care nu ne-au ocolit
eu am rămas
în timp ce ea s-a dus
spunându-mi în acea ultimă noapte
să ai grijă de toți ai tăi
am mangâiat-o până când a adormit
iar ceea ce urmează nici nu mai merită
să fie pomenit.

Niciodată
mama mea nu a văzut în mine
altceva decât
un pui de țăran
rătăcit.

Toate însăilările mele literare
i s-au părut ciudate
drept pentru care
citea mereu biblia ortodoxă
la lumina singurătății
după sosirea fiecărui asfințit.

Ce fel de om eram eu…

În amintirea tatălui meu…

Călătorului îi stă bine cu drumul.
Pandemiile
vin astăzi
și mâine vor pleca.
Tehnologiile
sunt mai rele 
decât orice virus.
Locul lor era 
în cutia Pandorei.
Până când
omul va separa binele de rău.
Până când 
omul va înțelege 
că nu este 
stăpânul pământului.
Până când 
omul se va mulțumi 
cu ceea ce este curat și veșnic.
Mimăm fericirea virtuală.
Pentru că nu mai avem tăpșanele
de altădată.
Pentru că
am ajuns să trecem
unii pe lângă alții
fără să ne spunem
"Bună ziua nea Avrame
ce mai face soața Dumitale Coana Voica?"
Pentru că nu mai suntem atenți 
la țurțurii de ghiață
la țopăitul codobaturei
la susurul apelor dezghețate
la căderea în uitare 
a filelor de calendar.
Ce fel de om eram eu
atunci când așteptam
cu nerăbdare
sosirea berzelor?
 

La izvoarele iubirii

Iar,
din cer 
fulgii coboară,
fiecare fulg o scară,
ca și omul,
de când lumea
are propria povară.

Unora,
poate le pare
că povara 
e prea mare,
cad,
se-ndreaptă de spinare,
nu există variantă,
trebuie să ai răbdare.

Sau,
să plângi
curat 
în tine
și să râzi
pe dinafară,
axiomele divine
se vor înhăma senine
să te poarte, 
într-o doară,
la izvoarele iubirii
care stau uitate-n Mine.

  

În timpul rămas

Au fost multe zilele

primite în dar

la loteria duhurilor

rechemate.

Le-am petrecut

oscilând între vuietul singurătății

și dansul fermecător

al privirilor

care nu au nimic de ascuns

în fața cuvintelor.

Iar în timpul rămas

mi-ar fi plăcut să am o colibă

a unchiului Tom

la marginea zării

de unde să văd

trecând

încă odată

prin fața ochilor mei

sufletele eliberate

ale celor

care au fost

odată cu mine

frumoșii vremurilor fără pereche

de altădată.

Omul cu mârțoaga emancipată

Rămas fără picioare

în timpul războiului

avea sufletul

unui om întreg

umbla cu o mârțoagă

emancipată

se oprea în dreptul casei noastre

la umbra mărului

în care eram mereu cocoțat

își scotea cioturile

din obielele în care erau înfășurate

era vesel

și avea chef de vorbă

îi aduceam un castron

cu bostan cu lapte

mânca fericit și vorbea despre

întâmplări care mi se părea

că nu puteau fi adevărate

se odihnea puțin

apoi încăleca

pe mârțoaga emancipată

spunându-mi

când mă întorc o să-ți aduc

un bulz din flori de porumb

tăvălite în zahăr

cum n-ai mai văzut niciodată

nepoate

apoi dispărea

înghițit de curbele

croite de întâmplare

în vatra blândă

și dezordonată

a satului

rămâneam trist

pe marginea șanțului

timpul curgea nemilos

nivelând îndârjit

ale satului zgomote mari

și-ale zărilor șoapte.

Monolog

Doamne,
eu
am venit
să văd 
ce mă așteaptă
dacă
voi fi socotit
vrednic
să intru, 
zâmbind,
pe poarta aceasta.

Știu,
sunt plin de păcate,
pentru mine
există hotar
între amănunte
și adevărurile esențiale,
de aceea
sunt mereu încordat
și uit
de unde vin,
cu ce mă ocup
și chiar
încotro merg.

Îmi plac vulturii,
Doamne.
Adevărați filozofi
care cunosc diferența
dintre cele mărunte
și
ideea de univers.

Nimeni
nu-i bate la cap
în timp ce fac rotocoale
înalte
pe cer,
îți spun eu, 
dacă nu știi,
acestea sunt silogismele lor
recurente.
N-am crezut
că vulturii
sunt preocupați
de înalta cunoaștere.

Doamne,
am început să cred
că nu are cum să încapă
în sufletul meu
toată lumina
gândului tău.

Măcar
de-aș putea să învăț
cum se poate muri
la streașina clipelor reci,
în care aș vrea 
să te-ntreb
de ce nu mai vii,
să arunci o privire
în ograda părinților mei,
în amurg,
să te mângâie cântec de greier
pe care dansează
tăcuți 
și crispați lilieci.

Nici o clipă

Cârtița
pe sub pământ
fără ochi
fără cuvânt
sprintenă
strălucitoare
ce minune
ea nu vede 
doar ascultă
adierile de vânt
ea nu stie
ce înseamnă
bună dimineața soare
în livadă
pe răcoare
încă doarme duhul zării
dar curând se va produce
în grădina amorțită
iarăși
tainica schimbare
și va da cireșu-n floare
vaca Domnului
învie
toate curg
înspre uitare
iar cu ochiul trist 
al clipei
savurăm acest amestec
de am vrea
și nu se știe
uiuiu
n-am să mai spun
zice lumea că-s nebun
nici nu beau
nici nu fumez
cred că-ncep să hibernez
dar nu orice hibernare
va fi una structurată
introducerea
cuprinsul
și-o lehamite 
mușcată
de privirea fermecată
a acelor care zilnic
se adună
iar pe uliți
...dar picioarele li-s grele
gardurile-s prăvălite
bojdeucile picară
asta-i lumea
nici o clipă
nu ne este
adăpost 
în care duhul
să învețe cum să piară.

Interogare

Domnul fie lăudat
pentru tot
ce nu ne-a dat
anotimpuri nesfârșite
patimi grele
bani de-a valma
și-ntuneric fără hat

Vrăbiile
prin zăvoaie
se-adunară iar
la sfat

Iar pisicile
perverse
în online se hotărâră
să se-ntreacă-n mieunat
iterând pe teme simple
căutând un unghi din care
de dileme au scăpat

Numai omul
plin de sine
cugetând la veșnicie
stând cu nasul în ceasloave
moțăind nelegănat
a-nțeles că viața este
lucru tare complicat

Dacă ninge
dacă plouă
tu așteaptă răsăritul
și când vine
râzi ca prostul
care-ajunse peste bivoli
super
mega
împărat

Am pe suflet
multe scame
unele s-au diluat
altele sunt mai pregnante
dă-le-n trăznet
și-n bulboana
unde zeii s-au scăldat

Ce fac eu
îmi plâng de milă
cer pomană de la Tine
sau îmi duc
zâmbind
povara
de a fi o nebuloasă
în complexitatea lumii
dificil
de explicat?





 

Raiul

Iarăși

mă întorc la voi

zile gri

cu mult noroi

aveam casă

și lumina

nu se dezlipea de noi.

Îmbrăcați

pe apucate

în nămeții mari cât casa

vedeam lumi și cazemate.

Viscolul

mușca pământul

sobele torceau uitate.

Aveam aripi

primăvara

când cu-atâtea flori

livada

mă făcea să cred că raiul

va cuprinde toată țara.

Dumnezeu

veghea la toate

moțăind pe jumătate

liberul avânt din mine

să-ndrăznească a pricepe

veselie și suspine

într-un rai în care viața

duce totuși

către moarte.

Aș putea să spun

că raiul

este o grădină-n care

ce-i ce râd

le au pe toate.

Iar acei

ce se-nfioară

când trec carele la moară

și când latră câini la stele

văd și simt cum trece timpul

prin același punct al zării

pentru-a nu știu câta oară.

Cuvântul

Cuvântul
trebuie lăsat
să iasă singur
pe-nserat
în ulița de vis
a zării
din care
timpul a plecat.

Și plânsul lui
în simfonii
să se adune
cu veșniciile la sfat.

Privighetoarea
trebuie
să-i fie dascăl
și să-l învețe
cum se poate
zidi speranța
din oftat.

Arcușul
inimii să rabde
răcoarea nopților 
de vară
prin care trece
obosit cuvântul
de licurici și greieri
ascultat.

Lăsați cuvântului
deschisă
o poartă ca să ducă până-n stele
povestea celor
care l-au purtat
prin pulberea vreunei uliți
a unui colț
de veac uitat.

Auzul meu de Mozart

M-am cam încurcat în ițe
tot țesând
aiurea țoale
Am uitat de răsărituri
și apusuri
hibernale
Nu mai vede nimeni fluturi
doar emoticoane
goale
Stau tăcut în carantine
super
intelectuale
S-a tocit ceva în mine
roata vieții se învârte
cam agale
Și când îmi înalț privirea
către tine
Doamne-i jale
Te-aș striga dar peste mine
sunt
prea multe angarale
Stau cu zâmbetul pe buze
curg ideile din mine
abisale
Minunată este clipa
cu parfum de veșnicie
în containerele sale
Ce vă tot hliziți la stele
dangăte de nemurire se aud 
din nou în vale
Sau... auzul meu de Mozart
dă rateuri
infernale?!


Am să plec cu fruntea plină…

Trec milenii

trec și clipe

oameni triști

și oameni veseli

cu osârdie visează

altă lume să-nfiripe

dealurile

altădată

sfetnici buni și muți ca zeii

zi și noapte se întreabă

de ce nimeni nu le calcă

neclintirea niciodată

eram mic

și infinitul

își tăia prin mine cale

când prea iute

când agale

tulburându-mi răsăritul

aș fi vrut

și n-am știut

să păstrez adânc în mine

zilele în care râuri

de impresii își săpară

matcă-n duhul meu tăcut

am să plec

cu fruntea plină

de emoția în care

aripile minții mele

cu putere au bătut.

Ca o frunză pe o apă…

Nici nu știu

de ce mă-ntreb

încotro se duce timpul

furișându-se prin poduri

pe la streșini

și prin inimi

scrijelind în ele gânduri

care nu se pot întoarce

la surâsul cald de-o clipă

ca o frunză

pe o apă

trec și eu

cum trece timpul

nu mai las să-mi fie plânsul

roua care spală gândul

de-a-nțelege

cum respiră

fără mine infinitul.

Clipa

A pornit dintr-un cătun

de nici o ispravă bun

și s-a dus maică s-a dus

până a căzut răpus

mai de bine

mai de dor

căci în mintea lui

ciudată

orizontul după care

din găoace a plecat

când să pară că-i aproape

iarăși s-a îndepărtat

sta cu gândul

de stanoaga

omenirii rezemat

și-amintirile din vremea

când era copil în sat

l-a-nceput păreau o glumă

dar cu timpul deveniră

dor de lucrurile simple

din căsuța părintească

unde-a plâns după himere

și de clipă a uitat.

În căutarea azimutului

Când a venit pe lume,
copilul a plâns.
Nu vom ști niciodată
dacă
de bucurie
sau de teama necunoscutului.
A fost obligat să renunțe
la întunericul odihnitor
din pântecele mamei.
Afară,
a fost întâmpinat
de lumina orbitoare a sufletului
ei.
Pentru prima dată în viață
a aflat
ce este mângâierea cuvântului.
Treptat,
plânsul lui
a început să prindă contururi noi,
devenind
scâncet,
apoi surâs nealterat
și,
în cele din urmă
bucuria de a descoperi
imensitatea necunoscutului.
Astfel,
simplitatea
este condamnată
să-și caute înfățișări noi
uitând de căldura întunericului
care a ocrotit-o la începuturi.
Din ceea ce a fost
copilul a rămas cu
un buchet de nostalgii.
Prezentul lui este atât de vast
încât uneori uită cu totul
de scurgerea timpului.
Cea mai înaltă formă
de abstractizare a fericirii.
Să trăiești astfel
încât să uiți,
fără teamă,
de necruțătoarea scurgere a timpului.
Mai bine mai târziu
decât niciodată,
să învățăm
cum să fim
stăpânii fericiți ai secundelor!