Veseli-m-aș,
dar nu știu
a mă veseli-n pustiu.
Pe când soarele zâmbea,
uniform,
în țara mea,
și uitam a respira,
mă uitam
la chipul tău,
ca un pui de popândău,
ce scrutează zările,
zăngănindu-și nările.
Cereți-mi
și vă voi da!?
Dar și eu
aș vrea ceva.
Să mai fiu odată prunc,
pentru tine să m-arunc,
în calea zăvozilor,
și văzând a mea ispravă,
tu să râzi,
maică,
de mine,
fără jenă și zăbavă.
Ți-aș mai spune,
și n-aș vrea
nicidecum prea trist să sune,
ziua-n care ai plecat,
timpul mi l-a clătinat,
toate sensurile vieții,
șubrezite,
la minut încărunțite,
finalmente inutile,
în saloanele uitării au crăpat.
Statistica, pe care o cunoștea bine, o studiase la Viena, apoi la Berlin, știa statisticienii momentului din capitala Imperiului Austroungar, erau frecventați de Mihai Eminescu sunt notițe, în manuscrisele sale, urmărea la nivel profesionist, nu ca amator, le-a asimilat, și-a asimilat știința.