Toamnă, frunza ta gălbuie s-a împrăștiat tăcută peste praful de pe uliți și pe miriștile triste dar și-n sufletul acelor ce sunt vii și anevoie către echilibru suie. De-aș fi fost un fulg în zare să nu văd să nu mă doară când pe chipul mamei mele timpul a oprit surâsul veșniciei să mai zboare. De-aș fi fost ecoul firii n-aș mai fi plecat în lume aș fi scrijelit în stele câteva cuvinte-n care să încapă de la sine toată spuma nemuririi.