Mai că-mi vine să mă duc, înserarea s-o apuc, unde curg izvoarele și foșnesc mioarele când le place soarele. Iată, lumea-n care-am fost, Doamne, nu mai are rost, timpului să-i dea culoare, sufletului meu răcoare și tăriilor răbdare. Și nimic nu este omul rătăcit precum atomul, care doarme neștiut în pridvoarele de lut ale veacului trecut. Eu am fost stăpân o clipă. În zadar, căci fericirea în milenii se-nfiripă.