Când a venit pe lume,copilul a plâns.Nu vom ști niciodatădacăde bucuriesau de teama necunoscutului.A fost obligat să renunțela întunericul odihnitordin pântecele mamei.Afară,a fost întâmpinatde lumina orbitoare a sufletuluiei.Pentru prima dată în viațăa aflatce este mângâierea cuvântului.Treptat,plânsul luia început să prindă contururi noi,devenindscâncet,apoi surâs nealteratși,în cele din urmăbucuria de a descoperiimensitatea necunoscutului.Astfel,simplitateaeste condamnatăsă-și caute înfățișări noiuitând de căldura întunericuluicare a ocrotit-o la începuturi.Din ceea ce a fostcopilul a rămas cuun buchet de nostalgii.Prezentul lui este atât de vastîncât uneori uită cu totulde scurgerea timpului.Cea mai înaltă formăde abstractizare a fericirii.Să trăiești astfelîncât să uiți,fără teamă,de necruțătoarea scurgere a timpului.Mai bine mai târziudecât niciodată,să învățămcum să fimstăpânii fericiți ai secundelor!
Eu,
numai eu știu
cum se poate opri timpul.
În calea lui
se poate ridica zidul înalt al uitării.
Din praful blând al ulițelor
amestecat cu zarva neutră a pițigoilor.
Din roua fermecată a dimineților
care mângâie gleznele obosite ale mamelor.
Din surâsul obosit al orizontului
săgetat de țipătul exagerat al închipuirilor.
Din amintirea fratelui meu
așteptând,
obosit,
seara,
pe marginea patului,
ospățul încropit din nimic
de îngerul lui păzitor...
mult prea grăbit
să-l cheme la sfatul ținut de sufletele
care-au pornit
spre înalturi...