Ca o frunză pe o apă…

Nici nu știu

de ce mă-ntreb

încotro se duce timpul

furișându-se prin poduri

pe la streșini

și prin inimi

scrijelind în ele gânduri

care nu se pot întoarce

la surâsul cald de-o clipă

ca o frunză

pe o apă

trec și eu

cum trece timpul

nu mai las să-mi fie plânsul

roua care spală gândul

de-a-nțelege

cum respiră

fără mine infinitul.

Clipa

A pornit dintr-un cătun

de nici o ispravă bun

și s-a dus maică s-a dus

până a căzut răpus

mai de bine

mai de dor

căci în mintea lui

ciudată

orizontul după care

din găoace a plecat

când să pară că-i aproape

iarăși s-a îndepărtat

sta cu gândul

de stanoaga

omenirii rezemat

și-amintirile din vremea

când era copil în sat

l-a-nceput păreau o glumă

dar cu timpul deveniră

dor de lucrurile simple

din căsuța părintească

unde-a plâns după himere

și de clipă a uitat.

În căutarea azimutului

Când a venit pe lume,
copilul a plâns.
Nu vom ști niciodată
dacă
de bucurie
sau de teama necunoscutului.
A fost obligat să renunțe
la întunericul odihnitor
din pântecele mamei.
Afară,
a fost întâmpinat
de lumina orbitoare a sufletului
ei.
Pentru prima dată în viață
a aflat
ce este mângâierea cuvântului.
Treptat,
plânsul lui
a început să prindă contururi noi,
devenind
scâncet,
apoi surâs nealterat
și,
în cele din urmă
bucuria de a descoperi
imensitatea necunoscutului.
Astfel,
simplitatea
este condamnată
să-și caute înfățișări noi
uitând de căldura întunericului
care a ocrotit-o la începuturi.
Din ceea ce a fost
copilul a rămas cu
un buchet de nostalgii.
Prezentul lui este atât de vast
încât uneori uită cu totul
de scurgerea timpului.
Cea mai înaltă formă
de abstractizare a fericirii.
Să trăiești astfel
încât să uiți,
fără teamă,
de necruțătoarea scurgere a timpului.
Mai bine mai târziu
decât niciodată,
să învățăm
cum să fim
stăpânii fericiți ai secundelor!

Ca o apă…

Ca o apă care duce

liniștea spre noi tărâmuri

a trecut copilăria

și acum la bătrânețe

a-nceput din nou să urce.

Doamne, aripi de mi-ai da

prin puhoaie și nămeți,

prin sânziene și scaieți

să mă lași să zbor

aș vrea.

În genunchi la poarta care

către lume mă-mbia

m-aș întoarce

să o mângâi

dar mi-e frică de tristețea

care-a dat lăstar din ea.

Instantaneu

Eu,
numai eu știu
cum se poate opri timpul.
În calea lui
se poate ridica zidul înalt al uitării.
Din praful blând al ulițelor
amestecat cu zarva neutră a pițigoilor.
Din roua fermecată a dimineților
care mângâie gleznele obosite ale mamelor.
Din surâsul obosit al orizontului
săgetat de țipătul exagerat al închipuirilor.
Din amintirea fratelui meu
așteptând,
obosit,
seara,
pe marginea patului,
ospățul încropit din nimic
de îngerul lui păzitor...
mult prea grăbit
să-l cheme la sfatul ținut de sufletele
care-au pornit
spre înalturi...