Surazator,
desi n-as vrea
sa vad cum frunzele de nuc
au obosit
si cad pe uliti.
Din verde cum era candva
tristetea lor a ruginit
si nu mai am nici timp,
nici seva
sa-i plang pe cei ce adormira
si catre alte zari se duc.
Savant tunel
spre balamuc,
involburatul cer trimise
in calea mea trasuri cu vant.
Nicicand prea limpezi,
gandurile mele
abia mai umbla pe pamant.
Si cand va fi sa nu mai am
o stea si-un loc in vesnicie,
in ceata deasa a uitarii
am sa ma pierd
avand in minte
doar clipele in care Domnul
m-a suportat cu bucurie.
Respiram frumusetile lumii
pentru ca inima mea era un fel de castel
in care aveau adapost
orhideele si ciulinii.
Pentru surasul tau,
Cel ce esti calea catre bucuria de o clipa,
pot renunta la cuvinte.
Cand voi fi trist,
amintirea surasului tau
va mangaia tacerea
in care mugurii
duc invierea din crang inainte.
Tatal meu a fost fierar.
Se trezea in miez de noapte,
aprindea un felinar
si lua din vatra sobei
patru, cinci taciuni de jar,
sa-si aprinda-n fierarie
foc de mega-faurar.
Pana-n zori facea potcoave,
pentru vite,
ostenite,
pentru cai
semeti sau galesi
si cand pronia cereasca o cerea
facea potcoave
chiar si pentru un tantar.
Toate astea se-ntamplara
intr-un veac desprins de oistea
sensului originar.
Eu treceam tacut
prin miezul unui alt cuaternar.
Iar in mine nemurirea
incerca sa dea lastar.
Ani si clipe isi croira
in fiinta mea hotar.
Azi cand soarele apune
nici un epsilon nu stinge
dorul meu de cel pe care
zeii l-au dorit fierar.
Nu ma mai satur stand la geam,
privind cum fulgii mari de nea
cad lenesi peste valea mea.
N-a mai ramas in mine suparare si nici dor.
In clipa asta as putea
sa dau din aripile mintii
si catre alte lumi sa zbor.