26 Mai 2019.
Ce departe am ajuns!
Departe in raport cu ce
imi vine sa intreb nu stiu pe cine?
Mintea omului seamana cu un ou
in care exista doar albus si galbenus.
Cum sa faci din acest amestec
ingredientul care ar putea sa te apropie
de adevarul
de dincolo de curcubeul legamantului?!
I-a lasat Dumnezeu omului dealurile
pentru ca acesta sa invete
ce se afla dincolo de lungul nasului.
Dar,
omul se incapataneaza sa se uite
in punctul lui fix,
fara sa aiba o farama de indoiala asupra
frumusetii acestuia.
Mare belea pe crestetul omului
credinta lui in adevarul subiectiv,
trambitat fara sfiala
in ciuda indemnurilor
inteleptilor de pretutindeni si dintodeauna:
Fie-va mila de prosti!
Judecatorii lor nu sunt din aceasta lume.
Frunza stejarului,
obosita,
s-a desprins din imbratisarea timpului
si
in timp ce isi da ultima suflare
a inteles
ca zborul catre limitele universului
este mai important
decat punerea neconditionata
in slujba fotosintezei
si a megalomaniei care salasuieste
in intimitatea punctului.
De ziua lui
dadea salcamul
pe dealurile blande-n floare.
Se ofilea margaritarul
si-n mine se ciocnea tristetea
de veselia trecatoare.
De-as fi putut,
tot universul
l-as fi lasat in parasire
pentru ca eu sa pot ramane
captiv in tine,
sarbatoare.
Dar,
iata-ma
privind in mine,
cuvinte am
dar mi-au murit salcamii
si-n locul lor tristetea-si face
salas pe-o lacrima de soare.
Tacerea,
culcus si scut al infinitului.
Ochiul lui Dumnezeu
in care se topesc
toate involburarile prostesti ale omului.
Sufletul
va lacrima mereu
ascultand fosnetul resemnat al gandurilor.
In asteptarea imbratisarii perfecte
a cuvintelor.
Aerul
se furisa zambind
in sufletul meu.
In mutenia zarilor
era timp din belsug.
Auzeam primavara
urnindu-si sevele
in trunchiuri si muguri de salcie.
Berzele
umblau ca niste copii uitati de parinti
pe razoarele eternitatii.
Dincolo de barierea necunoscutului
simteam ca exista un drum
care ma duce
in cele din urma
nicaieri.
Pasii
ma purtau obositi
la granita dintre pamantul strain
si putinele mele cuvinte.
Amurgul
injgheba cuib singuratatii
in sufletul meu.
Comete si ingeri
semanau miracolul vietii
in pulberea amortita a clipei.
Invatam nemurirea si zborul
umbland prin noroaiele vremii
tacut.
Sagetam orizontul,
fatala eroare sa cred doar in ziua de maine
cand sufletul trage mereu
spre al sau
relativ inceput.
Doar o realitate trista.
Nu stiu daca ati vazut o ciocanitoare
cautand insecte la inceput de primavara.
Daca da,
ati inteles ca omul nu trebuie sa fie
asemenea unei cartite
care aduna morcovii din gradina
in galeriile ei subterane.
Nu poate fi simplitate
si fericire
acolo unde gandul nu conteneste
sa se ingrijeasca de lucruri si de inchipuiri.
Uitand de frumusetea diminetilor insorite.
Uitand de magia inserarilor
pe o prispa scaldata in parfumul orizontului.
Uitand de zborul netulburat al vulturilor
pe deasupra canioanelor intortocheate
ale istoriei.