Monoidul

Doar alb si negru

mai am in sufletul meu

din vremea in care,

rasarind maiestuos,

soarele imi povestea:

„Aici este linia care separa

schimbarea fara sfarsit a lucrurilor

de surasul incordat al invariantilor.

In lumea ta

nu exista ferestre deschise

catre promisiunile infinitului

iar noptile s-au ratacit

de larma surda a stelelor

si nu mai stiu savura

taraitul neobosit al greierilor.

Vei ajunge asemenea unui monoid.

Fiecare doua ganduri ale duhului tau

se vor intalni

pentru a zamisli alte ganduri

din interiorul duhului tau.

Atractia ta

pentru aceasta infirmitate a monoidului

te va ajuta sa intelegi ca singuratatea

este privirea unui om

in care timpul

a inceput sa mearga de-a-ndaratelea.”

Simteam apasarea liniei care separa

schimbarea fara sfarsit a lucrurilor

de surasul incordat al invariantilor.

As fi vrut sa ma las purtat de chemarile ei,

fara sa stiu ca monoidul

isi facea salas adanc in sufletul meu.

In timp ce urcam pe muntele timpului

ape limpezi sau involburate

sapau albii frumoase

in umarul mut al pamantului.

Cine sunt euuuuu?

Incotro ma grabesc?

Eu sunt

cel ce a fost alungat din gradina raiului

pentru ca am cutezat

sa port in ranita duhului meu

singuratatea monoidului.