A murit plansul
preotii infinitului
l-au infasurat in cenusiul necunoscutului
zicand
ca unii aflati
pe marginea lustruita a santului
mai nimic nu mai este ca inainte
cand albinele
se adunau ciorchine la streasina duzilor
inainte de a da viata altui stup
sfanta afurisenie
de ce mi-a ramas gandul agatat
de acele secunde
asemenea fulgerului
acum cei care colinda
betegi
ulitele de altadata
sunt veniti din galaxia internetului
cine stie ce se afla
dincolo de acest cuvant
aspirator de suflete
mai bine ma asez
surazand
in corabia invizibila a singuratatii
chiar daca aceasta a esuat
pe araratul satului meu
cu relief contorsionat
fi-mi-ar inchipuirile mintii de ras
caci aici
nu mai exista prigoriile
din moment ce timpul a inceput
sa curga ca o apa
care a inceput sa aiba
damblaua permanentelor inundatii.
Nu mai sunt carari
pe care
pasii mei sa treaca sprinteni
din fantana grea a clipei
in a vesniciei boare.
Au murit prea multe
stele
si s-au strans in cimitire
la odihna volen-nolens
toate neamurile mele.
Nu mai am vapai
in mine
si nici aripi sa ma poarte
dintr-un gand cu ramuri triste
pe un tarm fara suspine.
In zadar simtiri
si cuget
m-au purtat prin alte spatii
unde timpul se pravale
in cascada lui
cu tunet.
Scrie, lasa clipa
sa se duca
cum se duc nisipuri fine
din pustiuri de Sahara
in gradina mea
nauca.
Si te du in larg
de zare
cum se duc in prag de toamna
peste mari si tari anume
pasarile calatoare.
Sufletul omului,
porumbel alb
in zbor lin
pe deasupra salcamilor infloriti
ai copilariei.
In rest,
nerabdarea
si incapatanarea firului de iarba
de a fi
mai inalt decat muntii,
uitand de surasul clipei,
posibil ragaz
pentru a respira o mica parte
din splendorile infinitului.