Ridica-ti privirea, suflete…

Fratelui meu…Filias…

 

Cuvintele,

doar ele ne vor pastra vie amintirea

intr-o astfel de lume.

La granita dintre suras si amaraciune,

oamenii au uitat de micile bucurii ale vietii.

Gandurile,

apasatoare,

sunt ca niste razboinici care au pornit la atac

impotriva orizontului.

Acel orizont de ale carui promisiuni

se leaga involburarile clipelor.

Ridica-ti privirea,

suflete,

este pacat sa privesti cu neincredere in tine,

cat timp soarele nu a incetat sa fie

prietenul tau,

calauza ta printre minunile invalmasite ale infinitului.

 

Nu mai este timp in stele…

Nu mai este timp in stele.

Timp pe care sa-l aduca

nostalgia in cismele

si-n parfum de micsunele.

Doamne,

rupe-s-ar de mine

gandurile razletite.

Dor de mama,

dor de tata,

dor de frate

…si deasupra lor se-aduna

multe zile insorite

peste care noaptea vine…

duce-te-ai in vant peline

cu amarul tau ca fierea

si cu frunze zdrentuite!

Plang si rad

de nu mai stie

bunul Dumnezeu sa-mi tie

ochiul treaz in cautarea

unui dram de bucurie.

Ce sa fac?

Sunt viu?

Sau,

poate,

sunt un puf de papadie!

Soare, muguri si tacere

Nu e grau fara neghina.

Nu-i suras ce nu suspina.

Nu-i iubire fara sete

de-ntuneric si lumina.

 

Au ramas in urma toate

in rugina ferecate.

Nici un chiot nu se-aude.

Dealurile dorm uitate.

 

Si de-atata dor de tine

nu mai vad in zare bine.

Infinitul nu mai are

nici un punct ascuns in mine.

 

Sunt si nu-s, dar cine stie

daca pacla asta vie

va aduce primavara

si un strop de vesnicie.

 

Soare, muguri si tacere

duhul inimii ii cere.

Alta lume se ridica

peste lumea care piere.

 

 

Straine

Ai fi vrut sa fie timpul vietii tale nesfarsit?

Si launtrul tau sa fie ca un buncar parasit?

La ce bun sa vezi cum zarea,

ca o functie de clipa,

isi determina culoarea

si doar frigul dintre stele

te asteapta cand se lasa

soarele spre asfintit?

Mergi pe ulita pustie

bucurandu-te,

badie!

Cat mai trec fiori prin tine,

universul te include

ca pe-un punct din care totul

pare altfel decat este

pentru eul fara margini

universul tau,

straine.

Omul

Omul

este umbra

gandurilor sale.

Unde-i bucurie,

raurile vietii

au si punti

spre jale.

Mi-as dori sa fie

clipa

vesnicie.

Ascultand tacerea

gandurilor mele,

uit mereu de clipa

si visez ca umblu,

ratacit,

pe cerul

decorat cu stele.

Omul

este umbra

gandurilor sale.

In nisip

sau piatra

el isi taie cale.

Iar un strop de roua

de-l va rupe-n doua,

cucuveaua,

buha

si vre-un caine,

doctor in tarziu de noapte,

ii va plange,

poate,

gandurile moarte.

Omul

este umbra

gandurilor sale.

In scripturi zidite,

cele abisale.

La apus de soare,

cand surasul moare,

toate curg la vale.

Si ramane omul,

singur,

in povestea

ratacirii sale.

 

O minune trecătoare

Plânge dorul

printre stele

şi mă doare amintirea

tatălui şi-a mamei mele.

Am tot zis că n-oi mai scrie,

prea sătul de nemurirea

ce aşteaptă să-i pun aripi

din cerneală şi hărtie.

Am parfum de sfâşiere

în adâncurile mele

şi mă doare de mă seacă

amintirea tatălui

şi-amintirea mamei mele.

Doamne,

ştiu că viaţa este

o minune trecătoare

dar nu pot să-mi uit părinţii,

amintirea lor mă doare.

 

Aerul si cuvintele

Cuvintele.

Numai bune de ascuns adevarul,

tristetea

si infinitul.

Aerul.

Balsamul tacut al respiratiei.

Si al singuratatii.

Sunt aici

fara sa stiu de ce.

Ca o balena

esuata pe o plaja pustie.

Nimeni nu are timp sa imi asculte surasul.

Nimeni nu are timp sa-mi adulmece gandul.

Reflectand orizontul

cuvintele trag

molesite

la somn.

Iar aerul,

rupt de tarii,

prin tarana si ierburi fosneste.