Un mic intelept

Unde este stiinta

care ne indrituieste

sa punem etichete

oamenilor si intamplarilor?

Ce rost are

teama de necunoscut

pentru cel ce nu a ridicat

inca

privirea asupra orizontului?

Penibil

in stare pura

cel ce se crede

bun si drept

cu fiecare cuvant

slobozit inspre ceruri.

Invata-ma Doamne

sa tac atat de frumos

incat cel ce asculta

devine

un mic intelept.

 

Cu toate acestea

Piramidele

au ajuns o ruina.

Oasele lui Alexandru Macedon

s-au amestecat

cu nisipurile orientului.

Vitejia soldatilor romani

nu va fi cunoscuta,

aievea,

niciodata.

Cetatea Troia

a disparut cu totul de pe suprafata

Pamantului.

Cu toate acestea,

eu inca mai cred

in existenta nepieritoare

a unui loc

in care muntii din inchipuirea mea

mangaie timpul si cerul.

Ne vanturam, fara tel…

Voi,

umbrelor,

unde aveti adapost iarna,

in timp ce noi,

cei plamaditi din carne si oase,

ne vanturam,

fara tel,

printre minunile invizibile

ale devenirii universale?

Suntem mereu in opozitie

cu acea parte modesta din noi

care simte in ce directie

ne poate duce

ecuatia fericirii.

Si nu avem ochi

pentru firul de colilie,

chinuit de arsita verii

si mangaiat de adierea impersonala a

vantului.

 

CINE SUNT EU?

Am visat

c-am ajuns intr-o lume

in care cuvintele tac

si zambesc

maruntelor adieri ale timpului.

De unde veneam eu,

cuvintele erau mereu incarcate

cu polenul silentios al clipelor.

Acestea sunt cuvintele

care viseaza la infinit si puritate.

Acestea sunt cuvintele

care mor fara sa cunoasca

starea de echilibru atemporal.

Dincolo de cuvinte

suntem noi

si proiectele noastre de nemurire a eului.

Milenii de inclestare surda

pe meterezele eului

au lasat urme pe chipul cuvintelor.

Cine sunt EU?

Cine sunteti voi CUVINTELOR?

 

 

Zambetul lui…

Cum sa va spun,

era inalt,

frumos

si tacut.

Cand il intalneam

imi daruia zambetul lui,

aflat undeva la limita perceptiei.

„Nu sunt de pe alta planeta,

dar

deocamdata

nu este nevoie de mai mult,

imi spunea zambetul lui.

Nu trebuie sa-mi spui numele tau.

Ti-am auzit gandurile speriate.

Au ramas suspendate intre infinit si clipa neinsemnata.

Trebuie sa inveti de la albine rabdarea de a aduna polenul.

Sufletul tau este alb

ca o camasa tesuta din puf de papadie.”

Deja as fi vrut sa stiu

cand il voi mai vedea

tacand

pe ulita mea stramta,

prafuita

si rupta de infumurarea stelelor.

 

Cat despre noi oamenii

Fie ca suntem frumosi

penibili

sau rupti de realitate

irelevant

malaxoarele istoriei

ne vor sterge urmele

astfel incat

in mileniul urmator

nimeni nu va mai avea curiozitatea

sa stie cum aratau coropisnitele

potarnichile

sau mistretii.

Cat despre noi oamenii

plesnind de organica noastra ingamfare

si rumegand pe furis

binefacerile necuvenite

nici Dumnezeu nu-si va mai aminti

desi el a trait intens

cateva milenii

iluzia ca nu va fi singur in univers

invatandu-ne

sa amusinam parfumul eternitatii

de pe falezele nesigure ale clipelor

mereu curgatoare

in oceanul fara margini

al uitarii.

Am inceput sa cred

Cuvintele se uita la mine obosite.

Speranta lor

de a pastra doar amintirile

in care si-au facut cuib privighetorile

nu a fost implinita.

De multe ori

am avut senzatia

ca voi fi auzit de Dumnezeu

vorbind universului.

Stiam ca inaintea mea

destui curiosi s-au ratacit

prin zavoaiele clipelor nepieritoare.

Am ascultat cu urechea ciulita

la armoniile inserarii

si n-am gasit

nici un cuvant pe masura frumusetii lor.

Am inceput sa cred

ca voi muri

parasit de curajul

de a separa zgomotul inutil

de reverberarile nebanuite ale cuvintelor.

 

Aoleu si vai de noi…ne-am pierdut in papusoi…

Aoleu si vai de noi,

zboara timpul

si pe dealuri

nu mai creste colilia

sau vreun brusture de soi.

Tare-as vrea sa dau

o clipa

vesnicia inapoi.

Sa ma vad pe creasta zarii

agatat de plansul vostru

cei plecati in alta lume

fara lacrimi si noroi.

Ne mintim

din zori de ziua

pana cand ajunge noaptea

sa ne caute prin casa

urmele din doi in doi.

Fost-am veseli

si cu mintea

rasfirata

sau valvoi.

Fost-am lorzi peste zavoaie

printre mierle,

turturele,

alte lumi si pitigoi.

Aoleu si vai de noi.

Nu avem decat un soare

dar avem prea multe ganduri

ne sfadim ca niste vrabii

care-au dat din intamplare

peste-o groapa de gunoi.

Unii zic ca albu-i negru

si ca ceapa,

in esenta,

este tot un usturoi.

Ei,

oprira caru-n panta,

si porni taifas vioi.

Doar o vorba v-as mai spune:

Vai de ei, sarmanii boi!

INOCENŢII…

… Am un coleg, mai bogat în ani decât mine, care mi-a citit toate cărţile. Nici măcar cei care sunt în cercul restrâns al familiei nu au avut această disponibilitate excepţională. Acest coleg vine din altă lume. O lume care a devenit simplă amintire. Lumea inocenţilor.

Întâlnirea cu acest coleg care nu şi-a pierdut inocenţa a fost adierea de care sufletul meu a avut nevoie pentru a întoarce uneori spatele viitorului. Am început să cred că prezentul nu este altceva decât locul în care încercăm să înţelegem de unde venim.

Nu este simplu să răspundem la întrebarea “de unde venim”. Amănuntele se năpustesc necontenit asupra simţurilor. Uneori ne urcăm pe creasta unui munte pentru a descoperi cum se vede lumea de dincolo de orizont. Bogăţia infinită pe care ne-o pun la dispoziţie simţurile periferice îşi schimbă mereu înfăţişarea. Noi înşine ne schimbăm înfăţişarea rătăcind pe uliţele întortochiate ale timpului. Cercetarea înfrigurată a amănuntelor este joacă de copil. Dibuirea frânturilor de veşnicie, urmărind cu ochii minţii larg deschişi spectacolul viu al simţurilor, este o îndeletnicire pentru inocenţii incurabili. Dacă aceşti inocenţi sunt şi scriitori, atunci Creatorul nu mai are motive să se plângă de singurătate. Povestea amărăciunilor sau a bucuriilor de moment ale omului rămâne în seama inocenţilor care au deprins spovedania absolută în faţa cuvintelor.

De la cuvântul absolut până la urechea Creatorului nu mai există nici spaţiu nici timp. Există doar teama inocenţilor că nu vor putea rămâne la infinit fideli universului lor, univers plin de arome şi culori nepereche.

Timpul trece şi inocenţa noastră se transformă într-un fel de cenuşă a amintirilor, din care, poate se vor hrăni, inocenţii viitorului.