Când în trup sălăşuia,
o fereastră către lume,
să găsească,
să-şi asume,
sufletul nădăjduia.
Înţelept,
cu greu găsindu-şi
albie şi râu în sine,
sufletul murea o clipă
cu speranţa că în ceruri
răul însuşi
va fi bine.
Lasă,
suflete,
să curgă,
lava minţii,
demiurgă!
Şi din prea puţin de clipă
să-ţi întinzi asupra zării
uriaşa ta aripă.
O fereastră
către lume,
sufletul a fost cândva.
Dar, dorinţele şi teama
au făcut
să nu rămână
decât numele din ea.
Mai e timp,
mai e lumină.
Mai avem cuvinte-n care
zarva lumii se aude
ca o ploaie
cu surdină.
Amăgindu-mă,
sau,
poate,
dând un alt contur tristeţii,
iar mi-e dor de tine,
mamă,
iar mi-e teamă că sticleţii
mă vor izgoni din mine,
tocmai când lumina zării
îşi fardează nemurirea
în oglinda dimineţii.
Suflete,
eu n-am nici umbră
dacă nu mai ţii fereastra
nemuririi tale-n mine.
Suflete,
eu sunt ţărâna,
tu eşti duhul învierii
zâmbetului din suspine.
Luminează,
Doamne,
calea
gândului spre împlinire!
Dăruieşte-mi har şi sete!
Şi un strop din infinitul
ce transformă orizontul
dintr-o taină în rostire.
Vreau
să-mi dai răgaz,
Stăpâne,
cât să-ţi pot privi lucrarea.
Şi să-mi pot turna-n cuvinte
bucuria şi mirarea.
Căci,
eu nu mai vreau în stele.
Prea m-am săturat de ele.
Vreau pe prispa casei mele.
Latre câinii,
plângă mieii!
Şi în ierburi să se-audă
cum se-ngână scarabeii!
Afara ninge
cu fulgi mari de zapada
si eu ma visez descult
pe ulita stramta,
trecand pe la poarta uitarii
alaturi de vrabii zburlite
si puse pe vesnica sfada.
Ce vremuri,
ce oameni,
ce simplu,
putinul ajuns fara margini
in timp ce la streasina casei
stau turturi de gheata
gramada.
A crivat rasuna si zarea
dar noi suntem veseli ca plopii
in care chemarile zarii
din muguri sperante inoada.
Ma uit pe fereastra
si timpul adoarme alaturi
de focul din soba incinsa.
As vrea sa am aripi la suflet
sa pot pacali primavara
sa vina desculta-n livada.