Sufletul

Când în trup sălăşuia,

o fereastră către lume,

să găsească,

să-şi asume,

sufletul nădăjduia.

Înţelept,

cu greu găsindu-şi

albie şi râu în sine,

sufletul murea o clipă

cu speranţa că în ceruri

răul însuşi

va fi bine.

Lasă,

suflete,

să curgă,

lava minţii,

demiurgă!

Şi din prea puţin de clipă

să-ţi întinzi asupra zării

uriaşa ta aripă.

O fereastră

către lume,

sufletul a fost cândva.

Dar, dorinţele şi teama

au făcut

să nu rămână

decât numele din ea.

Mai e timp,

mai e lumină.

Mai avem cuvinte-n care

zarva lumii se aude

ca o ploaie

cu surdină.

Amăgindu-mă,

sau,

poate,

dând un alt contur tristeţii,

iar mi-e dor de tine,

mamă,

iar mi-e teamă că sticleţii

mă vor izgoni din mine,

tocmai când lumina zării

îşi fardează nemurirea

în oglinda dimineţii.

Suflete,

eu n-am nici umbră

dacă nu mai ţii fereastra

nemuririi tale-n mine.

Suflete,

eu sunt ţărâna,

tu eşti duhul învierii

zâmbetului din suspine.

Luminează,

Doamne,

calea

gândului spre împlinire!

Dăruieşte-mi har şi sete!

Şi un strop din infinitul

ce transformă orizontul

dintr-o taină în rostire.

Vreau

să-mi dai răgaz,

Stăpâne,

cât să-ţi pot privi lucrarea.

Şi să-mi pot turna-n cuvinte

bucuria şi mirarea.

Căci,

eu nu mai vreau în stele.

Prea m-am săturat de ele.

Vreau pe prispa casei mele.

Latre câinii,

plângă mieii!

Şi în ierburi să se-audă

cum se-ngână scarabeii!

As vrea…

Afara ninge

cu fulgi mari de zapada

si eu ma visez descult

pe ulita stramta,

trecand pe la poarta uitarii

alaturi de vrabii zburlite

si puse pe vesnica sfada.

Ce vremuri,

ce oameni,

ce simplu,

putinul ajuns fara margini

in timp ce la streasina casei

stau turturi de gheata

gramada.

A crivat rasuna si zarea

dar noi suntem veseli ca plopii

in care chemarile zarii

din muguri sperante inoada.

Ma uit pe fereastra

si timpul adoarme alaturi

de focul din soba incinsa.

As vrea sa am aripi la suflet

sa pot pacali primavara

sa vina desculta-n livada.