Am rămas înzăpezit
în amintiri.
Am învățat între timp
câte ceva despre nemurire.
Locul nemuririi este
undeva în zare,
în viitor,
de ce,
oare,
nu mă pot smulge din amintiri?
Am rămas înzăpezit
în amintiri.
Am învățat între timp
câte ceva despre nemurire.
Locul nemuririi este
undeva în zare,
în viitor,
de ce,
oare,
nu mă pot smulge din amintiri?
Poate, că mai sunt pe dealuri șoapte. Rătăcite, în cotloane vechi zidite! Și-n pământul ce mi-a mângîiat avântul. Mărăcine, mărăcine, nu mai stă cuvîntu-n mine. Bulgări de melancolie încă sunt pe deal la vie. Nucul frunza și-o foșnește de când soarele răsare până noaptea se lățește. Ascult singur prin pădure susur de izvoare blând. Doamne, tare mult aș vrea să adorm cu tine-n gând. Și mergând tiptil prin visu-mi s-o mai văd pe mama mea. Să nu mai aud cum trece în caleașca lui cea rece timpul meu mușcând din slava ce mi-a dat-o Dumnezeu.
Va trece timpul și într-o dimineață tu vei fi plecat eliberat de gândul de-a urca voios la stele și din strânsoarea adevărului trucat abia atunci în urma ta vedea-vom cum rămâne un zâmbet cum nu multora tăcerea zărilor le-a dat și înserările vor țese păienjenișuri noi la streașina uitării în timp ce greierii se ceartă de-amorul artei lângă zidul dărâmat n-a mai rămas din ploile de altădată cu care praful zile l-ai spălat o picătură ca dovadă că ai fost viu și-n zilele prea lungi de vară pe dealurile blânde ai cântat.
Fir-ai deal și fir-ai vale, m-ați lăsat să plec în lume după fumul alb al zării și parfum de vorbe goale. Și m-am rătăcit în zare, nu am mai văzut cum cade frunza toamnei pe cărare. Bate vântul poarta mică, năpădită de uitare. Plânge prispa, obosită de atâta așteptare. Oare cine sunt aceia care trec, străini, prin ceața fericirii trecătoare?!
Sus pe deal, o căprioară privea soarele cum zboară, pe deasupra teilor și a scarabeilor. În poiană veselie, puful alb de păpădie a pornit la întâmplare după razele de soare. Parcă timpul sta pe loc, oamenii fără noroc trec pe uliță agale, parc-ar merge să le deie orizontul în ghioc.
Nunta lui Nicolae al Margaretei înveselise colțul de sat în care visam în surdină să fiu împărat brazii împodobiți atârnau pe gardurile obosite porțile erau larg deschise către Dumnezeu lăutarii cântau ca niște nebuni puhoiului de oameni dezlănțuit până și tatăl meu o învârtea pe mama în centrul dansului oarecum stingherit Domnule cum s-a ajuns atât de departe mă întrebam privind încleștarea clipei cu iluzia omului simplu de a respira sămânță de infinit Aș fi vrut să plutesc pe deasupra acestor chipuri care știau să se bucure de timpul care le-a mai rămas până la asfințit m-am trezit deodată lângă prietenul meu întors din război fără picioare care văzându-mă s-a înveselit ia prâsle-o un bulz cu flori de porumb strânse buchet cu o pastă de zahăr și în miere de tei tăvălit privește-i parcă sunt din altă lume au uitat de sfinți au uitat de crîșmă au uitat de nopțile pline de umbre în care tinerețea celor de ieri a murit mă duc să aduc o mână de fân calului Dumitale aici năpustit ... astfel erau zilele mele atunci când eram în Grădina Domnului proaspăt sosit.
Nu există timp fără om, nici cuvânt fără Dumnezeu. I s-a dat pământului om pentru ca acesta să-i sporească frumusețea. I s-a spus omului, privește în jurul tău și vei înțelege care îți este locul. Dar, omul, de mii de ani a uitat ce este sfiala. Tot scormonind pământul în jurul lui, schilodindu-i crestele, asuprindu-i văile în care sălășuiesc uitate pietrele vechi și noile ape, omul a început să uite de unde vine miracolul clipei.
Omule, planurile tale sunt oare mai importante decât echilibrul stelelor în univers? Cu mâinile tale nu poți atinge decât umbra infinitului. Doar sufletul tău descătușat îți poate fi călăuză în labirintul eternității. Ai venit să privești, să te bucuri, să ierți și să visezi că vei înțelege o parte din înțelepciunea universului. Nimeni nu te-a pus judecător peste slăbiciunile și nedreptățile vremurilor. Pășește cu sfială prin grădina plină de miracole a clipelor!
Prin pădure, ascultând susur de izvoare blând, rătăcindu-mă, aș vrea să adorm cu tine-n gând. Și în vis, cutreierând, zările împresurând, aș ajunge lângă tine să te văd cum stai pe prispă, bucurându-te plângând. Ai plecat, doar în tine suspinând, a-ndoială murmurând, și te-ai stins, ca o idee stelele reverberând.