N-a mai rămas…

Va trece timpul
și într-o dimineață 
tu vei fi plecat
eliberat
de gândul de-a urca 
voios la stele
și din strânsoarea adevărului trucat
abia atunci
în urma ta 
vedea-vom cum rămâne
un zâmbet cum nu multora
tăcerea zărilor le-a dat
și înserările
vor țese
păienjenișuri noi la streașina uitării
în timp ce greierii se ceartă
de-amorul artei
lângă zidul dărâmat
n-a mai rămas
din ploile de altădată
cu care praful zile l-ai spălat
o picătură
ca dovadă
că ai fost viu
și-n zilele prea lungi de vară
pe dealurile blânde
ai cântat.

  

Oare cine sunt aceia?

Fir-ai deal
și fir-ai vale,
m-ați lăsat
să plec
în lume
după fumul alb al zării
și parfum
de vorbe goale.
Și m-am rătăcit
în zare,
nu am mai văzut
cum cade
frunza toamnei pe cărare.
Bate vântul
poarta mică,
năpădită de uitare.
Plânge prispa,
obosită
de atâta așteptare.
Oare cine sunt aceia
care trec,
străini,
prin ceața
fericirii trecătoare?!

În grădina Domnului proaspăt sosit

Nunta lui Nicolae
al Margaretei
înveselise colțul de sat
în care visam
în surdină
să fiu împărat
brazii împodobiți
atârnau pe gardurile obosite
porțile erau larg deschise
către Dumnezeu
lăutarii cântau ca niște nebuni
puhoiului de oameni
dezlănțuit
până și tatăl meu
o învârtea pe mama
în centrul dansului
oarecum stingherit
Domnule
cum s-a ajuns atât de departe
mă întrebam
privind încleștarea
clipei cu iluzia omului simplu
de a respira sămânță
de infinit
Aș fi vrut să plutesc pe deasupra
acestor chipuri
care știau să se bucure de timpul care le-a mai rămas
până la asfințit
m-am trezit deodată 
lângă prietenul meu întors din război
fără picioare
care văzându-mă s-a înveselit
ia prâsle-o un bulz cu flori de porumb
strânse buchet cu o pastă de zahăr
și în miere de tei tăvălit
privește-i
parcă sunt din altă lume
au uitat de sfinți
au uitat de crîșmă
au uitat de nopțile pline de umbre
în care tinerețea celor de ieri
a murit
mă duc să aduc o mână de fân
calului Dumitale
aici năpustit
...
astfel erau zilele mele
atunci când eram
în Grădina Domnului
proaspăt sosit. 


De unde vine miracolul clipei…

Nu există timp fără om, 
nici cuvânt fără Dumnezeu.
I s-a dat pământului om
pentru ca acesta
să-i sporească frumusețea.
I s-a spus omului,
privește în jurul tău
și vei înțelege
care îți este locul.
Dar, omul,
de mii de ani
a uitat ce este sfiala.
Tot scormonind pământul în jurul lui,
schilodindu-i crestele,
asuprindu-i văile 
în care sălășuiesc uitate 
pietrele vechi
și noile ape,
omul a început să uite
de unde vine
miracolul clipei.

Pășește cu sfială…

Omule,
planurile tale
sunt oare
mai importante decât echilibrul stelelor
în univers?
Cu mâinile tale 
nu poți atinge
decât umbra infinitului.
Doar sufletul tău
descătușat
îți poate fi călăuză
în labirintul eternității.
Ai venit
să privești,
să te bucuri,
să ierți
și să visezi că vei înțelege
o parte din înțelepciunea universului.
Nimeni
nu te-a pus judecător
peste slăbiciunile
și nedreptățile vremurilor.
Pășește cu sfială
prin grădina plină de miracole
a clipelor!

Mamă,

Prin pădure,
ascultând
susur de izvoare blând,
rătăcindu-mă,
aș vrea
să adorm
cu tine-n gând.
Și în vis,
cutreierând,
zările împresurând,
aș ajunge
lângă tine
să te văd cum stai pe prispă,
bucurându-te
plângând.
Ai plecat,
doar în tine suspinând,
a-ndoială murmurând,
și te-ai stins,
ca o idee
stelele reverberând.