De unde să știu eu

Nu știu de unde vin
și nici încotro merg
trăiesc înfășurat în aburul clipelor
uneori răcnesc în mine însumi
văzând cât de slab sunt
în fața fleacurilor
altora le spun
oare ați înțeles
cât de importante sunt marile idei
și ce bine ar fi
să construiți totul 
bazându-vă pe abilitatea lor
de a deschide ferestrele necunoscutului
deși
acum nu mai sunt așa de pornit
împotriva frontierelor necunoscutului
încep să cred
că adevărul este o închipuire a omului
care
aflându-se din întâmplare
într-un anumit punct
ar vrea
să înțeleagă 
ce înseamnă să fii nemuritor
dar să poată mușca 
din realitatea unui măr ionatan
toamna
când căruțele intră 
pe porțile gospodarului înverșunat
doldora de struguri
Doamne
de unde să știu eu că trebuia să citesc
mai atent
acele pagini
în care erau vii
toți cei pe care îi găsisem când m-am născut
sunt ani buni de când pe ulița copilăriei
nu a mai trecut nici o căruța
cântând din talerele dăruite ei de fierar
sau cine știe plângând
în amurg
pentru că își dădea duhul
încă o zi din calendarul plin de surprize
al eternității.
 

Toate s-au dus de râpă

Covrigi calzi
aduși la geam de o femeie
cu obraji încinși
de cuptorul acela preistoric
înșirați pe sârmă ca niște mărgele
le simțeam mirosul
m-am zăpăcit cu totul
am pus în palma bătătorită a femeii
banii pe care îi mai aveam
zicându-i
Sărut mâinile Doamnă
pentru covrigii aceștia
atât de vii
mult mai vii
decât covrigii pe care i-am primit de Moș Ajun
de la gospodinele pe care le-am urat
ca un iureș a fost copilăria mea
toate s-au dus de râpă
în timp ce eu încercam să înțeleg
rosturile adânci ale unui timp
care plutea abătut
pe deasupra lucrurilor
care stau la temelia începutului.

Cum a ticluit Dumnezeu universul

Cazut pe ganduri

omul sarac

s-a ridicat iute

si a pornit mai departe

catre tinuturile

in care invatase ca sunt

paduri

vietuitoare

si scari catre inchipuiri nemaipomenite

oare pentru cine

se intreba el

ros de indoieli care ii blocau orizontul

un fel de praf invizibil

„Mai omule

opreste-te din mers

in curand

oamenii nu te vor mai cunoaste

si vei imbatrani

cu fruntea brazdata de apele singuratatii

fereste-te de praful invizibil

care se asterne peste amintiri

peste vise

si peste plantele

a caror simfonie stiai s-o asculti

ca nimeni altul

ma bucur ca te-am vazut

stiu ca ai renuntat la tine insuti

dupa ce ai ramas singur

in lumea ta

fara minciuni

fara excese

cu sfiala privind la fata apusului

luptator neluat in seama cum esti

nu am destule cuvinte

sa-ti spun povestea

de aceea

cand te privesc

as vrea sa inteleg

cum a ticluit Dumnezeu

universul

din amanunte

si din infinit”.

Aici

Aici
nu este mana omului.
In zare se vad niste umbre
care amintesc,
vag,
de inghetarea timpului
odata cu parfumul
si culoarea lucrurilor.
Surasul intregului,
iata la ce trebuie sa va uitati voi
cei ce sunteti mereu nemultumiti
de unul,
de altul,
de insusi Dumnezeul care nu se arata
ca sa nu va tulbure intimitatea,
uneori gaunoasa,
alteori plina
de splendorile universului.
Sa nu fiti tristi,
nici o clipa!
Gandurile trebuie sa asculte,
odata cu voi,
susurul departarilor.
Ochii trebuie sa inteleaga,
odata cu voi,
ceea ce este nepieritor
in privirea celui ce s-a pierdut
in cotloanele infinitului.

Instantaneu

Era un om.

Avea o traista vesela pe umar.

Zambind strainilor in soapta,

urca poteca

pentru care ingerii si demonii se lupta

furandu-ne

din prea putina noastra soarta.

Ceva mai jos,

trecea,

un car impovarat cu fan,

pe langa el

doi oameni ce pareau in varsta

abia mai rasuflau

in panta

pe care timpul curge vara iute

si-n urma lui doar pietre fara suflet

mai raman.

Duhul altor vremuri

Salciile inmugurisera

iar merii inundasera livezile

cu miros de floare,

nemarginit.

Am deschis poarta ce dadea in curtea bunicilor,

si am trecut,

surazand,

pe langa acele repere

marunte

ale certitudinilor mele pamantesti.

Aveam in gand dealul

unde am visat mereu

sa ma intalnesc cu Dumnezeu.

Sa-i soptesc:

„Iata-ma,

sunt inca viu.

Sa nu te superi

daca am sa tac,

de parc-as fi o umbra in pustiu”.

Pe spinarea lenesa a ulitei

care ducea spre deal

paseam usor

ca un fulg

si de n-ar fi fost apasarea gandurilor

poate ca as fi zburat.

Ajuns acolo

unde mana omului

nu reusise

sa schilodeasca definitiv

opera Celui Preainalt si Mereu Nevazut,

aripile unui avant straniu,

de scolar fericit in banca lui tocita

si plina de amintiri,

m-au smuls

si m-au purtat pe deasupra livezilor ponosite.

Parca eram un carabus

in inima caruia timpul isi facuse cuib

uitand de goana fara sfarsit a celor din sat.

Satul

mangaiat de dangatul trist al clopotului

si de pacanitul neobosit al morilor

intru care Duhul altor vremuri

a binevoit.