PLUGUȘORUL CÂRCOTAȘULUI

Prin lăstărișul nemuririi a mai trecut povestea unui an.
În lume s-au schimbat atât de multe încât ai zice că trăim într-un ocean.
Credeam că țiglele gândirii mele sunt pe casă.
Dar, iată, nu mai știu de ce exist în țara asta blândă și frumoasă.
Ne mor cei dragi, de parcă moartea a rămas în pană de clienți,
plimbându-se prin lume cu rugina ei de coasă.
Oriunde ai privi, e tot mai greu să pui deoparte adevărul de minciună.
Arareori, ce spune omul, se potrivește cu dorința 
întru care sunetul gândirii lui se-adună.
Pornit de jos, m-am tot luptat cu întunericul din mine
crezând că astfel îmi va fi mai clară diferența dintre rău și bine.
În locul spaimelor din care, volens-nolens, m-am născut,
văd astăzi cum viteza rătăcirii omului de sine a crescut.
Să nu fim triști, așa a fost de când a înviat pământul.
Tot ce-i frumos în clipa asta, își va găsi în mâine uitarea și mormântul.
De fapt, frumosul, relativ cum este și legat de clipă,
ar trebui să treacă-n letopisețul zării, când noul se-nfiripă.
Să ne rămână-n suflet eterna omenie
și setea de a umple un gol din veșnicie.

BALURILE DE ALTĂDATĂ (Pentru EMIL)

A fost odată,
ca-n povești,
pe ulițele desenate printre văi,
de sutele de ani,
în Sărulești.

Nămeți și sănii trase de dulăi,
chivuțe, belferi,
domnișoare și flăcăi,
veneau din toate părțile,
un fel de carnaval
în care tensiunea ajungea la apogeu,
la minunata horă 
și la mult doritul bal.

Căminul cultural abia mai încăpea
afluxul de prințese și voinici sadea,
ce s-adunau în sala,
tâmp pavoazată,
cu chipurile dregătorilor,
numiți vremelnic peste omenire
de Înalta Poartă.

Cântau pe scenă,
uneori în transă,
lăutarii,
iar lângă ei stăteam și eu ca o momâie,
și se-nvârteau,
arzându-și energia strânsă peste vară,
mimozele frumos împodobite
și iubiții lor bondarii,
înfierbântați la tâmple și-n călcâie.

Se arcuia Vasile cu vioara
și lângă el Ion strunea zâmbind țambalul.
Puhoi de sunete
le mângâia auzul,
de-a valma,
babelor,
mimozelor de ele însoțite
și bondarilor,
ce își trăiau intens
dorința de-a nu pierde valul.

În toată nebunia asta,
eu simțeam că timpul moare.
Când în balanța clipei,
iureșul din centrul celor ce dansau
mușca din relaxare,
ieșeam afară
și porneam spre casă,
abătut,
de parcă presimțeam că va veni un timp,
în care sărbătorile de iarnă
vor rămâne niște stâlpi,
pe care ciorile vor sta
privind tăcute-n zare.