Parintilor celui care a fost Timotei Centea
Timpul vindeca ranile sufletesti,
la suprafata.
In adancuri,
ramane
focul nestins al amintirilor,
care,
in loc sa incalzeasca
starneste fiori,
de parca am umbla imbracati subtire
pe cararile fara hat
ale destinului.
Aolica
maica mea
toate trec
si-n urma lor
se aduna numai dor
de inchipuita zare
si de lumea care moare
invelita in uitare
Aolica
tatal meu
suparat pe Dumnezeu
ai plecat
si m-ai uitat
si in curtea ta-n tacere
tot ce-a fost s-a daramat
Aolica
fratioare
pasul tau trecea pe uliti
ca un dans de randunica
si cantai de parca-n zare
cugetau asupra clipei
stoluri de privighetoare
Aolica
zei si sfinti
gandurile ma apasa
nici nu stiu
si nici nu-mi pasa
de ascunsa voastra casa
stau in curtea parasita
si de voi
si de speranta
de a da lastar din care
plansul sa-si inceapa ziua
cu o veselie mare.
Cu ce drept
Doamne
ai uitat de sufletul meu
mai bine tac
si las apele sa curga
necercetate
ca si cand ar avea ele un gand anume
nici vesel nici trist
sa nu-mi spui ca zero nu este departe de infinit
sa nu indraznesti sa-mi ceri
sa ma bucur de aceasta intamplare
sa ma lasi singur
caci mi-am pierdut un umar
un brat
o parte din inima
si un ochi
de fapt
nici nu mai am nevoie sa vad
adanc
sau departe
ma invart si eu prin curtea parasita a parintilor mei
si ma intreb
cum au ajuns toate asa darapanate
si parasite
la ce bun sa fie omul viu
daca amintirile nu mai au adapost
unde mi-a fost capul cand am plecat
din satul meu
crezand ca te voi intalni in desert
sa-mi spui
de ce m-am nascut intr-o astfel de lume
daca nu mi-ai lasat timp
sa inteleg toate intamplarile acestea complicate
ca niste stanci
din care anotimpurile rup halci
schimonosindu-le aparenta eternitate
mai bine tac
si las apele sa curga
am ramas fara zambetul lui
si mi-e greu sa tin ochii deschisi
mai bine muream eu
si poate m-ai fi primit
in adapostul tau
atemporal si viu
te-as fi rugat
sa ai grija de fiul meu
numele lui iti este cunoscut
din Epistola intaia catre Timotei a Sfantului Apostol Pavel
…cine sunt eu sa ma plang
la usa cortului tau?
Cei doi sâni ai tăi par doi pui de căprioară,
doi iezi care pasc printre crini.
Magnifica marturisire a gandurilor.
Chiar daca marturisitorul a fost, zice-se, Solomon,
peste care veacurile
au asternut
covorul intins si indaratnic al uitarii.
Cartea Cantarilor este inca vie.
Solomon este,
ca tot omul,
in lumea umbrelor.
Cu intelepciunea si cu bogatia lui cu tot.
M-am uitat cu luare aminte
la toate lucrările care se fac sub soare şi iată:
totul este deşertăciune şi vânare de vânt.
Acelasi Solomon,
spunand despre sine ca este Eclesiastul,
cugetand,
dezamagit,
la prapastia dintre aspiratiile omului
si aspra judecata a vesniciei.
Caci ce altceva decat vesnicie este Domnul?
Oricata intelepciune se spune ca a avut Solomon,
s-a ratacit de indemnurile celui care i-a dat-o
si nu a mai gasit drumul catre casa Domnului.
A trait cu adevarat in cortul singuratatii,
desi in jurul lui au fost mereu, din belsug,
samburii fericirii.
Nu ai nevoie de telescop
daca vrei sa vezi stele cazand din cer.
Iti trebuie insa curaj
pentru a imbratisa ceea ce stii ca este frumos
si te poate purta
departe de temnita obisnuintelor.
Ai ramas fara aripi.
Este vorba de acele aripi
care te ajutau sa visezi cu ochii deschisi.
Privirea ta era nemultumita
de alternanta implacabila a intamplarilor
si de caderea intunericului
ca o cortina neinduplecata
peste clipa marunta de fericire a gandului.
Nu te mai pedepsi singur.
Intre tine si gandurile tale
a inceput o prietenie
care te va ajuta sa intelegi
de ce eternitatea nu are nici o legatura
cu zbuciumul spiralat al timpului.