Fericirea omului, intre a fi si a avea

Ar trebui ca sufletul meu sa se bucure de sosirea primaverii. Corvezile la care am consimtit, din trufie, din prostie, din obisnuinta sau din milă, rod, clipa de clipa, temelia pe care as putea inalta imn bucuriei. Bucuria de a fi, independent de placerea de a avea. Revenind la mai vechea poveste a ecuaţiei fericirii, se pare ca “a fi” este un adversar incomod pentru “a avea”. Toate supararile noastre sunt simple extensii ale conflictului dintre a fi si a avea. „A fi” are nevoie de spatii fara frontiere. „A avea” are nevoie de falsa intimitate pe care ti-o dau proprietatile, dobandite sau mostenite, inerent marginite din punct de vedere al continutului si al formei. Adevarata hrana a sufletului este libertatea de a zbura, asemenea vulturilor, pe deasupra marilor splendori ale creaţiei. Intoarcerea la cuib nu trebuie sa fie motiv de sfada, ci prilej de impartasire a senzatiilor incercate in zborul, neingradit, pe deasupra canioanelor eternitatii. Zborul in doi, ca si cand ai fi unul, iata expresia maximala a fericirii pentru conditia umana. Turpitudinile cotidiene, pe care ne inaltam cotetele, invers proportionale cu lipsa de intelepciune, omoara sistematic in noi bucuria de a fi. Sufletul exista pentru a fi. Trupul este o goana nesfarsita dupa a avea cat mai mult. Trupul ar trebui sa fie cel mai onest prieten al sufletului. Discordia dintre cele doua parti ale omului va disparea in ziua in care vom invata sa facem din fiecare zi o sarbatoare, in care celebram izbânzile noastre, neînsemnate dar necontenite , in lupta cu noi insine. Mi-e dor de putinele zile in care am uitat de mine insumi si m-am simţit, cu adevarat, o parte importanta a universului.

De sarbatori…

De sarbatori

chiar si ceata era altfel

avea mister

si un fel de mirare se injgheba in sufletul meu

atunci cand ceata se pravalea in chiciura

nu va mai spun

placerea de a privi metamorfozele aburului

din atmosfera era ca o platosa

prin care nu trecea frigul

mai trogloditilor

mai mergeti si pe la casele voastre

ca m-am saturat de harmalaia voastra

auzeam din cand in cand

interpelarile lui Raducan Constantinescu

stafidit sufleteste

dupa ce reforma agrara l-a deposedat

de bogatia lui principala

pamantul

intamplare care se pare ca il macina in interior

fara intrerupere

asa de cufundat in sine parea

chiar si atunci cand pornea in susul satului

pentru implinirea vointei nestramutate a zeilor

care zei fratele meu

noi am fost parasiti de al de sus

in vremurile imemoriale

cand am ales fantanile cu cumpana

in locul inteligentei si pragmatismului

adica am ales sa traim ca o colonie de prigorii

in care agitatia nu reuseste sa fie niciodata

intelepciune colectiva

astfel ca surparea rosturilor

nu are efecte comparabile cu marile incendii sau inundatii

totul pare a fi in slujba opririi scurgerii timpului

de aceea ninsorile erau atat de calme

si le primeam cu chiote inabusite

nu care cumva sa se afle in colonie de bucuria mea

fara temei dupa parerea batranilor satului

cum sa va spun eu mai exact de atat

istoria nu fusese alungata cu totul

din curtile neoranduite ale oamenilor

iar sangele anotimpurilor

pulsa neauzit in melancolia care punea stapanire

pe ulita satului

de sarbatori.

Oamenii nu mai au rabdare

Doamne,

recunosc,

am fost invins de vorbele mele.

Am ramas prea mult in urma lor.

Oamenii nu mai au rabdare

sa se uite in ochii mei.

„Tu ai spus cuvantul acesta?”- ma va intreba

Dumnezeu

la judecata de apoi.

„Da, imensitatea voastra, eu l-am zis

pentru ca eram slab si nu mai vedeam stelele

ca altadata.

L-am slobozit catre marginile universului,

stiind ca

nici o farama din eternitatea ta nu se va clinti.

Dar, cei care au uitat care le este locul

au strigat la mine:

„Cine te crezi tu

sa ne spui noua altceva decat suntem pregatiti

sa auzim?”

Caci nu mai stai zambind la poarta…

…Erai acolo si n-ai spus

ca timpul vietii ti s-a dus

in nopti geroase si ninsori

si-n cantec de privighetori.

In pas mocnit de primavara

incepe gandul sa ma doara.

In alb si negru timpul moare

infasurandu-se-n uitare

n-au mai ramas din vechea lume

decat apusuri fara nume

si ulita-i aproape moarta

caci nu mai stai zambind

la poarta.

Pact cu orizontul

Oamenii sunt asemenea vulturilor.

Iubesc singuratatea pentru ca ea

le amplifica sinele.

Iubesc si forfota altor vietuitoare

pentru ca ea

le adulmeca sinele.

Inchipuiti-va

omul adulmecat de alti oameni.

Drumul catre omenire incepe sa prinda contur.

Omenirea o turma de bizoni care

se fereste din calea apelor.

Cei slabi in cele din urma vor fi

inghititi de ape.

Cei tari vor mai pluti

o vreme pe luciul eternitatii.

Apoi nimic nu mai conteaza

din ceea ce a fost candva un pact cu orizontul.

Adierea departarilor

Multe sunt lucrurile pe care

nu le stim la inceputul calatoriei

si nici mai tarziu cand ne obisnuim cu libertatea

cuvantului

risipind timp si carizma

despicand firul intelepciunii in patru

in timp ce vulturii care strajuiesc absolutul

ni se par a fi trimisii lui Dumnezeu

in imparatia celor

care uita si sunt uitati

pentru ca somnul lor sa nu mai poata

simti adierea departarilor.

Poeme inmuiate in parfum de stele

Sa fac un salt in timpul care vine

de nicaieri caci totul este ca o apa fara alte margini

decat chemarea lumilor straine

si cu-i sa-i spun dureri de am atunci cand umblu obosit

prin codrii cenusii din vasta mea visare

zapezi si uliti din trecut aud mereu plangand si singur este

gandul meu printre cuvinte  daltuite-n asteptare

apocalipselor le spun sa nu mai bata-n poarta casei mele

s-au adunat prea multe semne si primavara nu mai poate fi prilej

de bucurie cand pe dealuri berzele recita

poeme inmuiate in parfum de stele.

Taramul adierii

Liber sunt cand scriu si

gandul umbla trist prin colbul zarii

au murit de mult ciulinii de pe

malul stramb al apei unde ma luptam cu lenea botezandu-mi

saracia in izvoarele visarii

timpul a intrat la apa si ma simt inclus

in zborul catre marea

nemiscare

vad si-as vrea sa tac de-a pururi cand aud cum striga

unii la marunta mea lucrare

eu nu plang si nu ma-nfurii

dorm cu tampla rezemata de speranta

invierii

cine stie daca trupul va mai tine legatura

multa vreme

cu lumina care si-a gasit salasul in taramul adierii.

Plumbii pusi de nemurire

Sangele mai curge

lenes prin vazduh si prin

copaci

tragand lumea dupa sine ca un tren

ce urca dealul remorcat de

varcolaci

s-au oprit din goana rece stelele

la rasarit

a minciuna toate canta prin altare si cotete

adevarul a murit

nu-i de ras asa e lumea de cand a-nviat

pamantul

omul doarme beat de sine

in bordeie si castele descarcand in trupul vietii

plumbii dati de nemurire pentru-a-si apara

cuvantul.