Prin lăstărișul nemuririi a mai trecut povestea unui an.
În lume s-au schimbat atât de multe încât ai zice că trăim într-un ocean.
Credeam că țiglele gândirii mele sunt pe casă.
Dar, iată, nu mai știu de ce exist în țara asta blândă și frumoasă.
Ne mor cei dragi, de parcă moartea a rămas în pană de clienți,
plimbându-se prin lume cu rugina ei de coasă.
Oriunde ai privi, e tot mai greu să pui deoparte adevărul de minciună.
Arareori, ce spune omul, se potrivește cu dorința
întru care sunetul gândirii lui se-adună.
Pornit de jos, m-am tot luptat cu întunericul din mine
crezând că astfel îmi va fi mai clară diferența dintre rău și bine.
În locul spaimelor din care, volens-nolens, m-am născut,
văd astăzi cum viteza rătăcirii omului de sine a crescut.
Să nu fim triști, așa a fost de când a înviat pământul.
Tot ce-i frumos în clipa asta, își va găsi în mâine uitarea și mormântul.
De fapt, frumosul, relativ cum este și legat de clipă,
ar trebui să treacă-n letopisețul zării, când noul se-nfiripă.
Să ne rămână-n suflet eterna omenie
și setea de a umple un gol din veșnicie.
A fost odată,
ca-n povești,
pe ulițele desenate printre văi,
de sutele de ani,
în Sărulești.
Nămeți și sănii trase de dulăi,
chivuțe, belferi,
domnișoare și flăcăi,
veneau din toate părțile,
un fel de carnaval
în care tensiunea ajungea la apogeu,
la minunata horă
și la mult doritul bal.
Căminul cultural abia mai încăpea
afluxul de prințese și voinici sadea,
ce s-adunau în sala,
tâmp pavoazată,
cu chipurile dregătorilor,
numiți vremelnic peste omenire
de Înalta Poartă.
Cântau pe scenă,
uneori în transă,
lăutarii,
iar lângă ei stăteam și eu ca o momâie,
și se-nvârteau,
arzându-și energia strânsă peste vară,
mimozele frumos împodobite
și iubiții lor bondarii,
înfierbântați la tâmple și-n călcâie.
Se arcuia Vasile cu vioara
și lângă el Ion strunea zâmbind țambalul.
Puhoi de sunete
le mângâia auzul,
de-a valma,
babelor,
mimozelor de ele însoțite
și bondarilor,
ce își trăiau intens
dorința de-a nu pierde valul.
În toată nebunia asta,
eu simțeam că timpul moare.
Când în balanța clipei,
iureșul din centrul celor ce dansau
mușca din relaxare,
ieșeam afară
și porneam spre casă,
abătut,
de parcă presimțeam că va veni un timp,
în care sărbătorile de iarnă
vor rămâne niște stâlpi,
pe care ciorile vor sta
privind tăcute-n zare.
Acum când umbra ta
nu se mai vede nici în stele
și luna ne colindă tristă,
privind la golul dintre ele,
eu,
mic și blând precum o gâză,
sunt încă viu și merg agale
prin lumea plină de belele.
Aș vrea să pun în deal o cruce
la care morții să se-nchine
iar cei ce-s vii să se oprească
singurătatea să-și aline,
eu,
mic și blând precum o gâză,
sunt ca un chiot care umple
coroana clipei cu suspine.
De voi porni desculț spre soare,
pământul mă va mângâia cu spini,
să nu cumva să uit de vara
în care-am fost printre ciulini,
eu,
mic și blând precum o gâză,
aproape zeu, aproape umbră,
printre sălbaticii măslini.
Toamnă,
toamnă,
aere de mare doamnă!
Printre lujeri de speranță,
câte o protuberanță.
Cântece de vânt
nurliu,
mângâiere cum să fiu?
Toamnă,
când mai treci prin paradis
să mă vezi cum plâng
în vis?
În zadar am tot cules
al iertării înțeles,
nu sunt încă pregătit
să trăiesc
nespovedit.
Trece blând pe ulicioară
zvon că multe or să piară.
Frunzele au ruginit,
soarele s-a lenevit,
toamnă,
toamnă,
aere de mare doamnă!
Pe un stâlp,
o coțofană
insistentă,
grobiană
și afoană,
ține un discurs
în care
e cam multă ambalare.
Și parfum de nostalgie
mă inundă
la chindie,
căci pe dealuri
a căzut frunza de vie.
De la crâșmă a plecat,
cetățeanul turmentat,
și se-ntreabă
rușinat:
care-i drumul către casă,
vai de mine,
vine iarna...
și eu umblu
ca un maidanez prin sat.
Toate sunt și mai apoi
se adună mușuroi
în valea uitării
seacă
ca să aibă alte gânduri
loc în care să petreacă.
Trece car
în miez de noapte
talerele lui răsună
în genuni
ca niște șoapte.
Plin cu vise
și cu pere
carul a pornit din munte
către șesurile arse
de tăria altor ere.
Cântă stins în zare
corul
razelor ce ne uitară,
zbuciumul de peste vară
a lăsat deschisă poarta
brumei
ce-a cuprins ogorul.
De-ar fi omul un arțar,
n-ar avea nici un habar
de concertul florilor
și-al privighetorilor.
Ar sta omul bleg în deal,
rupt de sine, ireal,
cu privirea rezemată
de un păpuriș de baltă.
Universul ar părea
pus pe lenevit sadea
și-n așa o conjunctură
să tot fii o căzătură.
Când și când, din întâmplare,
se anunță apă mare
dinspre falnicul arțar
peste fleacuri, domn și far.
Căzăturile s-au dus,
de la est către apus
și cuprinsă de rumoare
omenirea se distinge
stând cu muștele la soare.
Nu tu teamă, nu tu zor,
a murit cuvântul dor,
ziua pare un calvar
pentru cel ce-a vrut să fie
pe un deal un biet arțar.
Poate,
dacă aș zbura,
printre stele
reci ca moartea,
Dumnezeu m-ar invita
la un ceai de gălbenele,
în igluul lui de gheață
din egotăria sa.
Stânjenit de-așa onoare,
rebegit de supărare
și de-atâta rătăcire
printre noxele stelare,
cum să-i spun că fără aripi
gândul meu adoarme seara
și în zori
abia mai poate
să revină în picioare?
El,
desigur,
vede totul
la o scară mult mai mare
și nu ține socoteala clipelor
înșelătoare.
Cu privirea ca un laser,
mă scanează de la creștet
până-n talpa vieții mele
uimitoare.
Măi, copile,
ce-ți veni să umbli creanga
printre stele,
nu-ți era
destul
prin ceața nebuniei planetare?
Ia un strop de veșnicie
din paharul ăsta verde
și să-mi spui,
ce vezi în zare?
Doamne,
iartă-mă că-ți spun,
eu văd haos
și substanța nemuririi
cum își taie
printre stele
noi răzoare.
Peste toată zarva asta
se aude,
ca o doină,
vocea ta durând,
acolo unde este cazul,
stăvilare.
Universul văd că este,
pe agenda ta,
o temă
arzătoare.
Ne trezirăm noi,
pirații de pe Terra,
să ne milogim de tine
să ne scapi de boli,
păcate
și de grija de-a rămâne
într-o lume fără soare!?
Zise Domnul,
vezi,
aceasta este hiba.
Omenirea are totul
și se poartă ca o turmă
de bovine
vorbitoare.
Vorbe, vorbe
și iar vorbe,
până când apocalipsa
va fi singura scăpare.
Doamne,
dacă nu-i cu supărare,
eu aș vrea să plec acasă,
să mai umblu-n lungul,
latul
entropiei planetare.
Poate voi găsi
formula
fericirii trecătoare.
Nu există om care să nu-și fi pus întrebarea „Ce caut eu în lumea asta?” Întrebare dificilă, pentru cine se pricepe. Dar, să nu ne ambalăm prea tare pentru a găsi un răspuns direct. Ceva de genul „Întrebarea este dificilă...deoarece că...”, după cum, cu umor hard, scuzată fie găselnița alogenă, zicea unul dintre profesorii mei din timpul liceului. Așa o întrebare trebuie pritocită o viață de om. Așa cum se pritocește vinul. Ciudată asemănare. Vinul adevărat este manopera omului. Mă pricep din doi în doi la fabricarea vinului. În această sită a înțelepciunii mele limitate intră și certitudinea că mustul trebuie să fermenteze pentru a deveni într-un final vin. La oprirea din fermentație, vinul trebuie pritocit. Pentru a-l limpezi, separându-l de drojdia care, obosită de învolburările prin care a trecut, se așterne pe fundul butoiului. În urma separării se obține acea licoare care a fost martoră la ridicarea și prăbușirea multor imperii și civilizații.
Vinul meșterit cu suflet și pricepere este esența boabelor de strugure.
Ca orice esență, trebuie consumat cu înțelepciune. Aici intrăm în coliziune cu ideea de om. Cuvântul om, mă mir că nu a fost strivit cu totul de neglijența cu care este folosit în ultima vreme. Pe vremuri, când te adresai cuiva zicându-i „Omule!”, era semn de recunoaștere a calității lui umane. Oricât ar fi fost de ajustată la context această calitate umană, ea fundamenta un fel de ierarhizare neinvazivă între oameni. „E deștept, dă-l în mumă-sa!”, „Cântă la cimpoi ca nimeni altul!”, „Este prost de dă în gropi!” etc., acestea sunt doar câteva dintre expresiile care confirmă instaurarea ierarhiilor neinvazive în relațiile dintre oamenii de altădată.
Spuneam că discutând despre vin, intrăm în coliziune cu ideea de om, care este un vis. Unii trăiesc astfel încât să se apropie cât mai mult de bucuria de a trăi fără a păta în vreun fel farmecul pătrunzător al visului. Care sunt ingredientele visului pe care îl are ca reper un individ care se pune în slujba ideii de om? Nu m-am gândit nici măcar o clipă că o să fac inventarul acestor ingrediente. Doar n-am dat în patima zgârciților care nu pot trăi de grija paralelor adunate sub saltea. Este nevoie de multă și foarte sofisticată înțelepciune pentru ca un individ să se poată revendica din ideea de om, așa cum este ea schițată în niscai sisteme filozofice dar și în bunele obiceiuri care au dat strălucire comunităților de altădată. Acele comunități care au ținut vii limba, tradițiile, meșteșugurile.
Astfel că, la întrebarea „Ce caut eu în lumea asta?” un om căruia îi place să scrie poate răspunde în una sau mai multe cărți, în funcție de cultura la care se raportează. Omul de astăzi simte că în el a mai rămas o fărâmă de suflet, pe care ar vrea să o salveze, dar a pierdut lupta cu timpul, pentru că lumea pe care el a îmbrățișat-o este ca o caracatiță din îmbrățișarea căreia nu poate ieși decât schilodit, rupt de adevăratele izvoare, terestre și extraterestre, dacă admitem că există un creator și sălașul lui nu este în Dealul Goicelului, acolo unde a fost înălțată crucea care veghează la dispariția unora dintre ultimele bastioane ale apropierii omului de natură.
Fiindcă veni vorba, profesorul din liceu care folosea licențios sintagma "deoarece că" este Domnul Mitu, de la care trebuia să învățăm oarece economie politică, dar, eu personal am învățat că oamenii sunt în egală măsură diferiți și asemănători, fiind cu atât mai strâns legați între ei cu cât mai mari sunt deosebirile care îi definesc în raport cu ceilalți. Acesta este leacul lăsat de Creator omului pentru a nu muri de plictiseala, monotonia, depresia pe care o produce absența diversității.
Ce alegi,
se auzi glasul lui Dumnezeu,
ca un tunet înfricoșător
în miez de noapte,
vrei să fii
singur
în castelul cățărat pe stâncile eternității
sau
mângâiat
de glasurile unor sărmani,
tăindu-ți cale
prin simfonia mută a coliliei?
Aleg
veselia netrucată a bondarilor
care fac popas
încărcați de polenul amintirilor
pe dealul înfășurat
în plapuma albă a coliliei.
Anotimpurile
se vor rostogoli,
ploi și ninsori
vor pune la încercare
răbdarea mea,
dar,
de fiecare dată când mă voi întâlni cu soarele,
castelul cățărat pe stâncile eternității
nu va mai fi decât
un accident în unul dintre visele mele,
vise în care,
în sfârșit,
mă pot plimba prin cenușa imperiilor
eliberat din strânsoarea regretelor,
ba chiar,
la nevoie deschizând aripile imaginației
pentru a ateriza blând
în poiana cu oameni sărmani
care dau înțeles
simfoniei tăcute a coliliei.
Fusei Doamne
călător
printre cetini și costișe
mirosind a cimbrișor
eram gureș
sau de-a dreptul
cocostârc într-un picior
cugetând la mega sensuri
când urcam
un biet pripor
nu zburam prin galaxie
mă târam
prin smârc de glie
și nici Dumnezeu nu știe
de unde-mi venea puterea
de-a visa la veșnicie
veșnicie
limitată
la țărâna frământată
de pe ulița ciudată
cu icoane parfumată
și în miez de noapte plină
asmuțindu-și câte-un câine
către lună
către stele
sau ducând din poartă-n poartă
mieunatul de felină
încurcată în amorul
cu perechea
ciufulită
în conflicte de duzină
hai la vale
hai la deal
când ești tânăr
ți se pare
că ești hiperboreal
și în tine își găsiră
loc de veci superbe gene
de haiduc interstelar
las-o baltă
viața este o minune
despre care n-ai habar.
Fost-am singur
pe un deal
un arțar mi-a fost prieten
de plimbare
prin real.
Doamne
eu m-am rătăcit
în acest ținut
ce pare
că ar fi nelocuit.
Pot să strig
de crapă norii
și se-adună-n stol cocorii.
Bate vântul iarba-n vale
soarele-a pornit agale
să se plimbe
prin livezi
după cetele de iezi.
Doamne cine-a împărțit
vrerea ta
fără sfârșit
dacă-i viu
îmi vine-a râde
de surâsul lui uimit
că-n împărăția Ta
pulberea și negura
pe tarabă s-au trezit.
Eu
pe unde am umblat
când eram
în vis purtat
nici un gând
nu îndrăznea
prin nisipul timpului
să se-abată-n hăis ori cea
trâmbițându-și neodihna
de a fi
prin a avea.
Jeluindu-mă în gând
stau pe prispă
fredonând
viscole de altădată
primăveri desculțe-n vatră
fir-ar chipul ei uitată,
lume altfel colorată.
Poate c-am înnebunit
a trecut o veșnicie
cei ce-au fost
cândva
pe dealuri
la apus și răsărit
astăzi
au ajuns să fie
doar motiv de nostalgie
decrepit.
Alb și rece
timpul trece,
înțelepți
și minți zevzece
se gândesc
ce rost mai are
să ai vise uimitoare
într-o lume trecătoare...
Au văzut cândva
o floare,
ca o zână care vine
către ei
din depărtare,
avea ochi
și buze pline
de promisiuni senine,
i-a durut
aflând că mâine
se va ofili
și însăși simetriile-i celeste
se vor risipi-n uitare.
S-a înconvoiat și clipa,
orizontul
și-a lovit de cer
aripa,
faetoanele coboară
consolate
către moară
iar în șanț bătrâne surde
râd afon
și cimentează
cu povești de fum
echipa.
Ar fi rai
de n-ar avea
omul
boala cea mai grea,
lumea-ncepe-se cu el
și se termină
în ziua
când țărâna îl primește
în tăcerea ei,
afina,
mare rege,
sclav tembel,
sau artistul
care umblă
călător prin timp
rebel.
Un om se naște într-o zi oarecare. Cenușie sau plină de culoare. Strecurată prin coada unei comete sau limpede ca o dimineață botezată de o ploaie izvorâtă din răstignirile nopții. La ce bun să ne chinuim mintea cu astfel de gânduri? Ar însemna să chemăm timpul la taifas, oprindu-l din scurgerea lui cu temeiuri necunoscute. Și să-i spunem: ”Iată, prietene, astfel arată lumea când nu mai contează zarva secundelor tale. Surâsul și-a găsit, în sfârșit, izvorul în mângâierea neprihănită a razelor soarelui. Închipuirea are libertatea deplină de a se amesteca cu relieful obiectelor din lumea reală. În acest fel, privirea atentă capătă înțelesuri noi, nebănuite într-o lume care a uitat cu totul de neasemuitele frumuseți ale închipuirii”. Omul și oamenii. Omul și Dumnezeu. Omul și nemărginirea. Omul și clipa. Omul și gândurile lui, necontenite și felurit înșurubate în spuma orizontului.
Pe când era încă viu, Răducan Stanciu țesea pânza destinului său din mirarea necontenită a duhului și neodihna apăsată a brațelor. Privirea mea decupa din fiecare apariție a lui Răducan Stanciu clipa în care brațele lui, oscilând între încântare și lehamite simulată, îl făceau martor pe Dumnezeu la descoperirile lui neașteptate. “Cum adică, Domnule, nu suntem singuri în univers?”. “Trebuie să recunosc, nu m-am gândit. Credeam că marginile universului există și sunt asemenea unei ape în care cei fără ocupație se pot bălăci în voie.” Apoi, lin, zâmbetul lui se așternea peste cămașa spuselor, ca o ceară care încerca să delimiteze zgomotul uriaș al satului de nevoia de intimitate a sufletului său, prins din urmă de avalanșa închipuirilor lui simple. Femeia lui, înconvoiată sub apăsarea grijilor cotidiene, întruchipa muțenia absolută când el încerca, fără să știe, să încropească un fel de sistem filozofic, ajustat la anvergura peregrinărilor lui. Carul cu fân, tras de boi, se oprise în pantă. Sprijinit în furcă, cu chipul cutreierat de umbre neașteptate, Răducan Stanciu își îndemnă blând dobitoacele să iasă din repaosul ocazionat de întâlnirea lui cu mine. Eram copil. Dând curs unui automatism îndelung exersat îl salutasem, grăbindu-mă să ies din raza lui vizuală. Hodoronc-tronc, omul a oprit carul cu boi și s-a apucat să tăifăsuiască cu mine, ca și când avea în fața lui pe unul dintre cei mai importanți oameni ai planetei. Eu și el. Adică, suficient pentru a avea ce spune despre muzica trecerii omului prin viață. O muzică care se lasă anevoie pusă pe note, iar odată înțeleasă deschide larg porțile închipuirii, făcând-l pe om să râdă și să plângă, fără sfială, cu aceeași seninătate cu care rândunelele se bucură de cuiburile lor efemere și de miracolul zborului printre surprizele văzduhului. Ce om, acest Răducan Stanciu! Părea la fel cu ceilalți, dar nu era. Când deschidea gura, universul lua aminte, bâzâind în urechile mele asurzitor, făcând să dispară însemnătatea obișnuită a fleacurilor. În timp ce dorința mea de a nu fi băgat în seamă când mă întâlneam cu el se revărsa în țărâna neadormită a uliței, despărțirea de el se asocia, în mod neobișnuit, cu o tristețe subterană, al cărei înțeles nu venise vremea să-l dibuiesc, încă. Pe umerii mei încă nu se așezau trilurile păsărilor călătoare. Aceste triluri îmi încălzeau sufletul și mă umpleau de nerăbdarea de a mă bucura de frumusețea trecătoare a clipelor, simțind, undeva adânc în mine și tocmai de aceea neclar, că va veni o vreme când ochii vor ajunge sclavii unui alt fel de înțelepciune. Înțelepciunea de a vedea cu ochii minții. O înțelepciune care nu lasă urme adânci în sufletul omului. O înțelepciune care deschide larg, în sufletul omului, porțile pe care pot intra tristețea, nemulțumirea și setea de infinit în cele mai neașteptate forme de exprimare.
Mărginit de multe sfere,
amăgit de nemurire
omul caută,
în sine,
geodezica pe care
cresc iluzii și mistere.
Și de-atâta căutat,
prin versete
și sonete,
geodezica rămâne
curcubeul
care leagă
nemurirea de oftat.
Mulți visară,
și-au plecat
surâzând sau muți de teamă,
n-au găsit nici întrebarea
și,
firește,
nici răspunsul
după care
au umblat.
De-ai putea...
dar știi prea bine,
tot ce-a fost
e fum și țăndări,
au rămas prea multe cioburi
părăsite
în cotloanele din tine.
Tot visând
la un miracol
și-ncleștându-te cu zeii,
te-ai îndepărtat de șansa
de-a avea în jurul casei
atmosferă de oracol.
Obosit,
întors acasă
de prin iadurile-n care
te-ai luptat
cu alte duhuri,
fericirea,
în zadar ai ispitit-o
cu-n pahar de vin pe masă.
Ai trecut
pe lângă tine,
și-ai ajuns
precum o umbră
bucurându-te la poarta
amintirilor depline.
Sta bătrânul
nemișcat
pe o bancă
obosită
la o margine de sat.
Mâna stângă-i tremura
vorbea singur
cu tăria
despre ținerețea sa.
Nea Ichime
ziua bună!
Mi-a zâmbit
ca o nălucă
care a căzut din lună.
Am trecut pe lângă el
aș fi vrut să mai adast
duhul lui mi se părea
blând și lin
precum dojana
unui glas de porumbel.
Mare-i mila Domnului
eu colind
prin praful zării
alții zboară către stele
cu puterea gândului.
Axiome colosale
teoreme abisale
convergențe ireale
ale mersului haotic
prin imensele portale.
Nea Ichime
te-am lăsat
singur cuc
în miez de vară
să privești adânc în tine
liber
și netulburat.
De prisos ar fi să știu
un cuvânt
a cărui vrajă
să mă poarte prin durerea
de a fi de-a pururi viu.
Cu un dram de veșnicie
n-are sens
să fii prieten
dacă universul însuși
de iubire
nu mai știe.
De eram un fel de zeu
aș fi colindat prin zarva
neodihnei
absolute
și-aș fi mângâiat apusul
ca un pui de cimpanzeu.
Cred că sunt pe arătură
visând fire care leagă
golul dintre anotimpuri
când de fapt
în mine este
totul o adunătură.
Sta bătrânul nemișcat
mâna stângă-i tremura
vorbea singur
cu tăria
la o margine
de sat.
---------------------------------
Ia-ți ciubotele în mână
și pornește
prin fâneața cu sânziene
către dealul
unde este
semănată
o fântână
să-ți vezi chipul
cum dansează
în tăcerea ei
sfioasă
ca un zâmbet de cadână.
---------------------------------
Vorba lungă-i
sărăcie
ieși din tine
și te plimbă
prin parfum de veșnicie
sub coroana înverzită
a stejarului
te-așteaptă
vrăbii gureșe
descântec
și îndemn la zbor
să-ți fie.
Nu vreau acces
la nemurire
și când o fi să plec
pe chipul meu
să treacă
nori de fericire
eu însumi
mai apoi
în nor să mă prefac
și-n locul unde-am fost
stăpân vremelnic
să nu mai fiu
decât o amintire.
Am fost sămânța
ce-a căzut
în cel mai bun din tine lut
nemărginire
după care
am tot umblat
și iată,
astăzi,
încep să cred
că m-am pierdut.
Mi-e dor de ușa
către timpul
în care eu am fost născut
să dau din aripile firii
zâmbind contrastelor din mine
și chiar
plângând
atunci când clipa
lovea în eul meu hirsut.
Am fost desculț
prin praf de uliți
și prin furtunile de vară
ca o nălucă
am trecut
mereu mă întorceam acasă
mânat de forța care-l leagă
pe om
de primul azimut.
Acum când însuși adevărul
prin purgatoriu
e trecut
mă uit cu milă
la deriva
mileniilor de spectacol
în care insul
oscilează
între puțin și absolut.
Șolomana,
hoțomana,
pe la poarta ei treceam
niciodată nu-i vedeam
chipul trist
sprâneana iute
Dumnezeu să mă ajute
s-o aud
de după gard
mormăind din miocard
ca un fel de ziua bună
între cei ce se adună
rătăciți
în cimitir
după lobodă și știr
al cui ești
minune mare
Șolomana strigă tare
de pe prispa humuită
botezată în aghiazma
sus în ceruri plămădită
sunt
aș vrea să-ți spun
matale
un copil de trei parale
și am casa
mai la vale
nu contează cum mă cheamă
dar contează că am mamă
pe femeia după care
tatăl meu a plâns de dor
de credeam că am să mor
așteptând în rai
să-mi vină
rândul să mă nasc pe prispa
întâlnirii lor
în lumea
unde grâul fericirii
stă alături de neghină
fă-te-`ncoa
să stăm o țâră
la taifas în bătătură
aș intra că tare-mi place
să învăț cum se desface
firu-n patru
cu-n străin
a cărui casă
are-n curte iarbă deasă
și-o grădină cu de toate
care cresc nemângâiate
dar nu-i timp
merg la lăstar
am acolo un altar
la o umbră de stejar
și mă-nchin în el la însuși
Creatorul să-mi dea har
întuneric de lumină
adevărul de minciună
bucuria de tristețe
să separ
bine om cu gânduri rare
înțeleg și am răbdare
mergi acum pe drumul tău
și să te ferești de rău
când mai treci
să bați în poartă
să te-nvăț cum poate omul
din puțin
să-și facă soartă.
Ditai zarva,
se aud
vrăbiile stând la sfadă
printre frunzele de dud.
De polen și zâmbet pline,
somnul clipei mângâindu-l,
trec în iureș viu
albine.
Ca un stâlp
în cimitire,
stă o babă în pridvorul
unui strop de amintire.
Moș Grigore,
în prisacă
parcă-i patefon,
învârte bătrânețea lui posacă.
Păcănitul rar
al morii
a băgat în muște spaima
și alungă zilnic norii.
Seceta
foșnește-n zare,
a secat din nou fântâna
răsăritului de soare.
Stă la poartă tristă mama,
tot ce-a fost cândva dispare,
numai greierul mai cântă
de tristețe, în amurguri înghițite de uitare.
Domnule,
vroiam să-ți spun,
oarece,
dar am uitat
tot zgâindu-mă
în lungul
uliții
întortochiat.
Fără scop
sau,
cine știe,
poate că voiam să aflu
dacă
mai există oameni,
care n-au murit,
în sat.
Iată,
om pe bicicletă,
care pare-a fi bărbat,
nu-l cunosc,
ce mai contează,
este țanțoș
căci rezistă încă-n șa,
deși e beat.
N-aș putea să spun
că omul
este super agregat
în republica aceasta
colorată,
obosită,
jefuită,
ce mai tura-bătătura,
de rahat.
Însă,
asta mai lipsește,
să pornim o cruciadă
împotriva osaturii
filozofice
a junglei
întru care-am adăstat.
Lângă oamenii de treabă
mai există
și plevușcă,
pentru care
înțelepții,
file-ar numele uitat,
amețiți de episteme,
sită care să-i oprească
în aval
n-au inventat.
Multe vorbe răsunară
mai la șes
dar și pe creste
oameni înjugați
trag plugul
pactului neatârnării
peste marile proiecte
ale timpului
tarat.
Foaie verde solz de pește
România
se foiește
nu mai știe nimeni brâul
care traversa
pârâul,
vestea zilei,
după ani de dezvoltare
la-ntâmplare
tot cătunul astăzi are
cârciumă în loc de mat
unde noile elite
învățară cum să tragă
chiar și-o targă
pe uscat.
Unde-s vremurile-n care
dimineața pe răcoare
mulți bărbați
plecau de-acasă
cu o coasă în spinare
și trăgeau de ea
în ciuda
conștiinței proletare!?
Foaie albă de caiet,
când te văd mi-aduc aminte
cum priveam,
învins,
spre tine
încercând să fiu poet.
Chiar și-acum la bătrânețe
stai în calea mea, tăcută,
tu nu ești
decât
o poartă
către zâmbet și tristețe.
Anevoie, te-ai deschis
și pornind la pas prin tine
am văzut
că
din cuvinte
omul născocește vis.
Este scris în praf și-n stele
să nu fim aici în veci
și sperăm
să fim
aiurea
nemuririi santinele.
Ooo! E greu pe timp de pace
să fii vesel și-nțelept
iar când
apele
dau buzna
și de-ai vrea, nu ai ce face.
Viața este o plimbare
prin deșertul nemuririi
cât
ne este
călăuză
lacrima de lumânare.
Multă lume-am supărat
când mânat de gânduri grele
nu am râs
deși
pe uliți
veșnicia a-nserat.
Multă vreme am umblat
după steaua fără nume
dor
de sălcii,
primăvara,
sufletul mi-a sfâșiat.
Salcia, de vrei să-ți spună
ce te-așteaptă, om umblat,
trebuie
să vezi
în zare
chiciurile cum se-adună.
Și-ntr-o zi în care clipa
se va frânge de vre-un hat
vei
scânci
de supărare
că ți-ai rupt în van aripa.
Te vor plânge obosiți
cei ce sunt pe metereze
și-ți vor
reseta surâsul
cei deja
blagosloviți.
Omul trebuie să umble
ca să fie fericit
precum pasărea ce cântă
singură
la asfințit.
Nu-i nevoie de infern
purgatoriu paradis
cel ce trece ca o umbră
peste gânduri
moare spovedit
în vis.
Timpul se oprește singur
lenevind în fân cosit
chemând clipele
la slujba
celor care
au pierit.
Toate semnele au rost
ele sunt un fel de glie
pentru zarva primăverii
care mângâie izvorul
clipelor de bucurie.
Patriarh am fost și zeu
m-am luptat cu stânca zării
astăzi
singur
stau la poarta obosită
a uitării.
Gândul meu,
legat de raza
soarelui de dimineață,
ca un șoim
străbate timpul
dintre pietre și verdeață.
Fug de las în urmă stele
și columnele semețe
ridicate din sudoarea
zeilor cu multe fețe.
Cărora ne închinarăm
în altare zămislite
de milenii de speranță,
iureș cosmic
și tristețe.
Pe ecranul viu al zării
trec adesea curcubeie,
din sămânța întâmplării
toți fotonii
trag foloase
după mintea lor atee.
Ape tulburi răbufniră
când,
rămase fără matcă
prin milenii rătăciră.
Mai nimic nu învățară
înțelepți,nebuni și simpli
călători,
prin pandemia
degradării
planetară.
Inutilă este suferința
fără iertare.
Acolo unde există iertare
suferința poate fi învinsă.
Uitând ceea ce suntem
devenim
o rușine
în primul rând pentru noi înșine.
Dacă există Dumnezeu
el nu poate vindeca
toată suferința din lume.
Sunt prea mulți
cei care
își dau ultima suflare
plângând
încolțiți
de tenebrele morții.
Ce fel de suflet
trebuie să ai
pentru a tăia gâtul mielului
care se crede
nemuritor pe pajiște?
Atâta zarvă pentru sufletul unui om?
Multe i s-ar fi cuvenit lui
dacă se ferea de îngâmfare!
Multe i s-ar fi îngăduit lui
pe lumea cealaltă
dacă ar fi știut să se ferească aici
de umbra lucrurilor.
Bate vântul
cătinel
frunza nucului rebel
de când lumea
cățărat
pe un deal nebotezat.
Pe dealul
Tătarului
la umbra arțarului
multe gânduri
am lăsat
în văzduh la macerat.
Nici mai mult
nici mai puțin
îmi beau cupa cu venin
și aștept tăcut
să fie
împrejuru-mi veselie.
La fântâna
dorului
cu laptele cucului
apele
se limpezesc
clipele se primenesc.
Să ajung
într-un târziu
bucuros că încă-s viu
în șindrilă
să aud
lupta dintre lemn și ud.
Noaptea
taica se trezește
altora le meșterește
din metalul greu
al firii
faetoane nemuririi.
Chipul lui
s-a ofilit
de când bezna l-a răpit
și l-a dus în duh
să fie
celor ce-au rămas făclie.
Bate vântul
prin susai
ca un vajnic samurai
tai din trupul slab
al zării
simfonia resemnării.
Omul stă la trecătoare
ca un vultur sus pe cer
cugetând la tot ce moare
când renunță la mister.
Viața poate fi o clipă
învelită în nectar
sau eternul care țipă
în adâncuri de habar.
Noi decidem ce contează
când în suflet avem har
să-l privim ca pe-o sfârlează
sau să ardă ca un far?!