Ma gandesc la Cel venit din Ceruri
pentru a ne arata
noua
celor multi si neimpliniti
orizontul
dincolo de care exista
adevarata frumusete
a vesniciei
si vad firul subtire al gandului
singurul reazem al celui
care nu se multumeste cu sine
caci toate monadele
nascocite de om
vor fi inghitite
de rugina si de uitare
de aceea nici un gand nu va ajunge
la portile vesniciei
de aceea oricare ar fi gandul
camasa lui va ajunge intr-o zi
prea subtire
pentru a-l feri
de raceala si intunericul marilor echlibre.
Incotro?
Aceasta a fost intrebarea care a stat mereu
pe buzele mele.
Nu cunosc intrebare mai grea.
Am incaruntit fara sa-i cunosc raspunsul.
Cautandu-l
am ridicat in jurul meu doar ziduri
care m-au izolat de mine insumi.
Cel dupa care tanjeste partea frumoasa
a sufletului meu.
Ape invizibile au distrus temeliile vesniciei.
Abia acum,
Ecleziastule,
desertaciunea va rodi in libertate.
Omul despre care ai profetit tu
va fi secerat
de vantul neinduplecat al singuratatii.
Iar Dumnezeu va trebui sa inventeze alt om
a carui fericire
se va adeveri
cat timp curiozitatea nu va fi mai tare
decat duhul blandetii.
Se hurduca dealurile
muntii si apele
darmite amintirile mele
ratacind neimpacate prin galaxie
ce simpla era viata
atunci cand nu ma intreba nimeni
de ce stau cu urechea lipita de
murmurul apasat al stalpilor de telegraf
sperand ca intr-o buna zi
Dumnezeu ma va primi in audienta
si imi va spune in sfarsit
Tu
neobrazatule
bine ai venit in biserica infinitului
si a armoniilor universale
Daca vrei sa ramai in acest loc
trebuie sa stii
ca nu te vei mai intalni
cu plansul privighetorilor
si nici cu chiotele de bucurie ale colindatorilor
Aici
unde poruncesc eu
toate categoriile sunt aliniate
astfel incat ingerilor nu le ramane decat
sa se lase purtati de chemarea orizontului
Incremenite sunt poruncile
iar aleile sunt strajuite
de panouri uriase in care ingerii pot vedea
cu nostalgie
ramasitele lumilor fractale
prin care au calatorit in copilarie
De fapt te-am primit in audienta
dintr-un motiv foarte simplu
Mi-ai tot cerut in rugaciunile tale
haotice si colorate
mai multa intelepciune
Te rog sa-mi spui
ce vrei sa faci cu aceasta intelepciune
intr-o lume
care este asemenea unui ghetar
desprins din imbratisarea continentelor
si plutind ireversibil
catre eterna vreme a inceputurilor.
Peste noapte
cenusiul toamnei
a fost inghitit
de albul curat al fulgilor de nea.
Mirare trista
a incoltit
brusc
in sufletul meu.
Mi-e dor de cei ce nu mai sunt
in casele lor
si mi-e dor de linistea care inunda
curtea parinteasca
dupa o noapte de vifor
neanuntat
de cei care umbla aiurea
prin cortul cuvintelor.
Au trecut culori prin mine,
chiot,
ape si suspine.
Cand parea
sa fie clipa
nesecat izvor de bine,
au crapat de sila stalpii
boltilor geometrine.
Duhul meu,
captiv in cusca
unor fapte anodine,
taie halci din infinitul
descompus
in semne fine.
Am crezut
ca sunt o sfera,
leagan gandului
si lumii
ce s-a oglindit in sine.
Nu-s decat
un punct pe harta
dorului de zarea muta.
Si voi deveni orfanul,
dens
si iute la manie,
cand orbit de intuneric
vesnicia il saruta.
Mohorate zile
fara cer si soare
burnita tacuta netezeste uliti
cainii trec prin santuri
biruiti de ganduri si de nemancare
ici si colo omul isi arata chipul
suparat de vesel
caci nimic nu-i iese
cum privind din turnuri
noua ni se pare
domnule atatia
prosti rasar in cranguri
incat universul nu mai stie daca
maine sau poimaine
va mai fi-n picioare.
Am vrut sa uit
ca el este peste tot
si este
stapanul timpului.
Am vrut sa fiu
asemenea unui ecosistem
care lasa liberul arbitru
sa dea lastar
in fiecare clipa.
Am vrut sa fiu parte
a unui gand
mai inalt decat iarba
dar mai singur decat intunericul
din metagalaxia alfa.
Recunosc,
unele intamplari
nu mai trebuie consemnate
in letopisetul
ale carui file
ar trebui sa adune
misterioasa ceata a vremurilor apuse.
Recunosc,
am devenit un om trist
si am fost invins de zadarnicia gandurilor.
Oare voi mai gasi in mine
puterea de a smulge o zi de vara
din calendar?
Traind astfel iluzia
ca pentru o clipa
eu insumi pot fi un suflet
in slujba operelor fractale ale lui Dumnezeu?
As fi vrut sa uit ziua
in care fratele meu mi-a intors spatele
zambind cu obrajii lui obositi
si cu licarul aproape stins al privirii
reaprins de fiecare mangaiere
a gandului meu
speriat de vuietul tot mai clar
si mult prea grabit
al despartirii.
Surazator,
desi n-as vrea
sa vad cum frunzele de nuc
au obosit
si cad pe uliti.
Din verde cum era candva
tristetea lor a ruginit
si nu mai am nici timp,
nici seva
sa-i plang pe cei ce adormira
si catre alte zari se duc.
Savant tunel
spre balamuc,
involburatul cer trimise
in calea mea trasuri cu vant.
Nicicand prea limpezi,
gandurile mele
abia mai umbla pe pamant.
Si cand va fi sa nu mai am
o stea si-un loc in vesnicie,
in ceata deasa a uitarii
am sa ma pierd
avand in minte
doar clipele in care Domnul
m-a suportat cu bucurie.
Respiram frumusetile lumii
pentru ca inima mea era un fel de castel
in care aveau adapost
orhideele si ciulinii.