Obosita
frunza stejarului
se desprinde din imbratisarea timpului
si
in timp ce isi da ultima suflare
intuieste
ca zborul catre limitele universului
nu este cu nimic mai important
decat punerea neconditionata
in slujba fotosintezei
si a megalomaniei care salasuieste
in intimitatea punctului.
Doamne,
sub talpile mele
plang amintiri
al caror parfum bantuie
orizont si zenit.
Izvor al tristetii,
neputintele mele
asculta taifasul mocnit al
stelelor,
parca mai reci
decat gandul piezis
al sfarsitului.
Indurarea
va mai asterne oare
plapuma ei de matase si puf
peste zilele mele?
Stiu ca dincolo de faptele
si gandurile mele
invizibile
un fel de aer
pentru cel care priveste
cerul instelat
esti tu
vazand cu adevarat
ce se afla
dincolo de amanunte
te rog
intoarce-ti pentru o clipa
chipul catre mine
vreau sa te privesc in ochi
atunci cand iti spun
ca am inteles
cat de intelept esti
dar inca nu reusesc sa fiu
decat asemenea unui ied
care zburda
inconstient
si uituc
pe tapsanele inchipuirii.
Fluida
asemenea vantului
trecerea mea prin univers
ramas fara vise
ascultand
plansul celor rataciti
definitiv
in smarcurile improvizatiei
nimic nu poate inlocui
senzatia de confort
pe care o degaja inundatia fleacurilor
viata mea nu mai are stabilopozi
fiecare scancet al universului
este o catastrofa
ma refugiez in desertul gandurilor mele
incolonat
golit de speranta
in contratimp cu adevarurile simple
prea multe nascocirile care ma aduc
in afara amintirilor
definitiv
nu am invatat sa mor
mi s-au terminat lacrimile
si nu am curaj sa imi pun intrebarea
ce fel de lume este aceasta in care
nu mai am timp sa privesc
in mine insumi?
Am inceput calatoria mea
printre lucrurile esentiale
ma uitam piezis
la insistenta cu care primavara se intorcea
an de an
redefinind simplitatea
fara sa-i schimbe temeliile
visand mereu alte orizonturi
amagindu-ma ca ele nu ma vor inghiti
si ca voi gasi in mine puterea
de a reveni
acolo unde era centrul universului pentru mine
m-am ratacit in amanari marunte
dar multe
pana cand
intr-o zi am inteles ca sunt captiv
intre zidurile orizontului
si manat de tristete
m-am intors in locul unde
soarele mi se parea
stapanul absolut al tuturor frumusetilor
stiind deja ca
fara chipul neobosit si bland al tatalui
fara privirea incapatoare si trista a mamei
fara surasul misterios si vesel al fratelui
dar si fara curiozitatea
care m-a facut sa pornesc
catre promisiunile orizontului
vechile rosturi sunt atat de surpate
incat nu le mai pot trece cu vederea
stiu de la filozoful german Hegel
ca totul este o iluzie sofisticata
in jurul careia
ne tot invartim
mimand dialectica in intalnirile noastre
cu absolutul.
Am
ridicat valul gandurilor
meteahna fara leac
care mi-a ramas din vremea
in care povestile pareau
mai frumoase decat insailarile mele primitive
pe ulitele pline de suferinte
infasurate in surasul trist al vorbelor
la gura sobei
in timp ce mamele mestecau in vasele
binevoitoare cu mancarea saraca
ne adunam in sfarsit toti la aceeasi masa
cei mici cu cei mici
cei mari cu cei mari
si intre cele doua lumi
puntile cu doua benzi ale respectului
mi se parea prea mica
lumea in care m-am nascut
incercam sa vad
ce este dincolo de marginile orizontului
curiozitate pe care astazi nu o inteleg
pentru ca am aflat deja
ca lumea in care traiesc
nu pune pret pe amanunte
ele fiind fumul care iese pe narile clipelor
in timp ce Dumnezeu
doarme cu teasta rezemata
de marginile universului
fiind atent doar la marile echilibre
ce importanta au anotimpurile
ce inseamna amintirile din moment ce omul
este bantuit
de felul in care va arata ziua de maine
ce este aceasta lume
care amesteca lumina si intunericul
inchinandu-se
si rugandu-se departarilor
pana in ziua in care un cutremur va reseta
gandurile
obisnuintele
insasi ideea de fericire
redefinind modul in care omul oscileaza
intre libertatea sincera de a fi
si bucuria fara sens de a avea.
Urasc cuvintele
care dormiteaza in teritoriul
plin de iluzii
al necunoscutului.
In zadar
am vrut sa adun
semnele infinitului
in ceea ce parea
singura cale a omului
de a intelege
de unde si incotro.
Privind zarva nemediatizata
a unui musuroi de furnici
am ajuns liber
din nou
si privesc cu mila
scrasnetele care insotesc
secundele suparate
pentru ca in calea lor
s-a ridicat din nimic
zidul indiferentei mele.
Cantecul privighetoarei
sfasie ultimele incercari
ale secundelor
de a inalta peste tot
temnite noi sufletului
speriat de singuratatea absolutului.
Ai vazut vreodata
fulg de nea cum moare
pe obraz de mama
de copii uitata?
Ai simtit,
straine,
cum se duce lumea
alandala-n praznic
si cum moare clipa zilelor senine?
Ai vazut vreodata
om trecand la vale
indoit de sine
si de multe ganduri
egoiste, tulburi,
sufletului pata?
Ai simtit, straine,
obosit de arsiti
si de toate cele,
ajungand acasa,
cum se-nveseleste
inima in tine?
Tot ceea ce stii
se va impotrivi
gandurilor tale
de ieri si de azi.
Te uita-n zare
si lasa timpului de maine
sa duca singur
povara timpului
ce
razletit de ganduri
moare.
Zagazuri
s-au tot rupt
in fiecare colt al lumii
si apa vechilor fantani
a fost uitata
nici arsita
nu-si mai gaseste
locul de odihna
pe ulita cu chipuri nestiute
si ganduri care plang
sub streasina
ce se pravale-n stele
suparata
o
sunteti mici
si goana voastra printre cele multe
isi va iti zadarnic fruntea
in cea din urma zi muscata.