Nu știu de unde vin și nici încotro merg trăiesc înfășurat în aburul clipelor uneori răcnesc în mine însumi văzând cât de slab sunt în fața fleacurilor altora le spun oare ați înțeles cât de importante sunt marile idei și ce bine ar fi să construiți totul bazându-vă pe abilitatea lor de a deschide ferestrele necunoscutului deși acum nu mai sunt așa de pornit împotriva frontierelor necunoscutului încep să cred că adevărul este o închipuire a omului care aflându-se din întâmplare într-un anumit punct ar vrea să înțeleagă ce înseamnă să fii nemuritor dar să poată mușca din realitatea unui măr ionatan toamna când căruțele intră pe porțile gospodarului înverșunat doldora de struguri Doamne de unde să știu eu că trebuia să citesc mai atent acele pagini în care erau vii toți cei pe care îi găsisem când m-am născut sunt ani buni de când pe ulița copilăriei nu a mai trecut nici o căruța cântând din talerele dăruite ei de fierar sau cine știe plângând în amurg pentru că își dădea duhul încă o zi din calendarul plin de surprize al eternității.
Toate s-au dus de râpă
Covrigi calzi
aduși la geam de o femeie
cu obraji încinși
de cuptorul acela preistoric
înșirați pe sârmă ca niște mărgele
le simțeam mirosul
m-am zăpăcit cu totul
am pus în palma bătătorită a femeii
banii pe care îi mai aveam
zicându-i
Sărut mâinile Doamnă
pentru covrigii aceștia
atât de vii
mult mai vii
decât covrigii pe care i-am primit de Moș Ajun
de la gospodinele pe care le-am urat
ca un iureș a fost copilăria mea
toate s-au dus de râpă
în timp ce eu încercam să înțeleg
rosturile adânci ale unui timp
care plutea abătut
pe deasupra lucrurilor
care stau la temelia începutului.
Cum a ticluit Dumnezeu universul
Cazut pe ganduri
omul sarac
s-a ridicat iute
si a pornit mai departe
catre tinuturile
in care invatase ca sunt
paduri
vietuitoare
si scari catre inchipuiri nemaipomenite
oare pentru cine
se intreba el
ros de indoieli care ii blocau orizontul
un fel de praf invizibil
„Mai omule
opreste-te din mers
in curand
oamenii nu te vor mai cunoaste
si vei imbatrani
cu fruntea brazdata de apele singuratatii
fereste-te de praful invizibil
care se asterne peste amintiri
peste vise
si peste plantele
a caror simfonie stiai s-o asculti
ca nimeni altul
ma bucur ca te-am vazut
stiu ca ai renuntat la tine insuti
dupa ce ai ramas singur
in lumea ta
fara minciuni
fara excese
cu sfiala privind la fata apusului
luptator neluat in seama cum esti
nu am destule cuvinte
sa-ti spun povestea
de aceea
cand te privesc
as vrea sa inteleg
cum a ticluit Dumnezeu
universul
din amanunte
si din infinit”.
Cei de care ne legasem
La apus de tinerete
lumea nu mai are darul
de-a avea mai multe fete.
Pentru cei ce sunt in tema
e un semn ca adevarul
are alta-nfatisare .
Nu mai sunt nici bifurcatii
care fac din viata noastra
o statornica dilema.
Noptile in care luna
se umplea de dor de stele
ratacind precum nebuna,
nu mai sunt
caci se rarira
cei de care ne legasem
pentru-a fi in multe una.
Aici
Aici
nu este mana omului.
In zare se vad niste umbre
care amintesc,
vag,
de inghetarea timpului
odata cu parfumul
si culoarea lucrurilor.
Surasul intregului,
iata la ce trebuie sa va uitati voi
cei ce sunteti mereu nemultumiti
de unul,
de altul,
de insusi Dumnezeul care nu se arata
ca sa nu va tulbure intimitatea,
uneori gaunoasa,
alteori plina
de splendorile universului.
Sa nu fiti tristi,
nici o clipa!
Gandurile trebuie sa asculte,
odata cu voi,
susurul departarilor.
Ochii trebuie sa inteleaga,
odata cu voi,
ceea ce este nepieritor
in privirea celui ce s-a pierdut
in cotloanele infinitului.
Instantaneu
Era un om.
Avea o traista vesela pe umar.
Zambind strainilor in soapta,
urca poteca
pentru care ingerii si demonii se lupta
furandu-ne
din prea putina noastra soarta.
Ceva mai jos,
trecea,
un car impovarat cu fan,
pe langa el
doi oameni ce pareau in varsta
abia mai rasuflau
in panta
pe care timpul curge vara iute
si-n urma lui doar pietre fara suflet
mai raman.
Duhul altor vremuri
Salciile inmugurisera
iar merii inundasera livezile
cu miros de floare,
nemarginit.
Am deschis poarta ce dadea in curtea bunicilor,
si am trecut,
surazand,
pe langa acele repere
marunte
ale certitudinilor mele pamantesti.
Aveam in gand dealul
unde am visat mereu
sa ma intalnesc cu Dumnezeu.
Sa-i soptesc:
„Iata-ma,
sunt inca viu.
Sa nu te superi
daca am sa tac,
de parc-as fi o umbra in pustiu”.
Pe spinarea lenesa a ulitei
care ducea spre deal
paseam usor
ca un fulg
si de n-ar fi fost apasarea gandurilor
poate ca as fi zburat.
Ajuns acolo
unde mana omului
nu reusise
sa schilodeasca definitiv
opera Celui Preainalt si Mereu Nevazut,
aripile unui avant straniu,
de scolar fericit in banca lui tocita
si plina de amintiri,
m-au smuls
si m-au purtat pe deasupra livezilor ponosite.
Parca eram un carabus
in inima caruia timpul isi facuse cuib
uitand de goana fara sfarsit a celor din sat.
Satul
mangaiat de dangatul trist al clopotului
si de pacanitul neobosit al morilor
intru care Duhul altor vremuri
a binevoit.
Ce altceva putea sa iasa?!
Eram singur
la umbra nucului
in care Dumnezeu
traia cu iluzia
ca universul va ramane
in mare acelasi
el se uita la mine
zambind
apoi
privind in zare
vinovat
imi spuse
„Nici eu nu stiu
cum este mai bine
sa fii nemuritor
sau ratacit printre cele ce pier”
as vrea sa stiu
ca pretutindeni albul e alb
dar
tot punand laolalta gandurile mele
fara inceput si fara sfarsit
ce altceva putea sa iasa
decat
aceasta goana fara sfarsit
dupa nimicul
mancat de rugina timpului
dezlantuit.
Veseli-m-as dar nu stiu…
Veseli-m-as
dar nu stiu
daca sufletul mi-e viu.
Caci
pe dealuri si valcele
nu mai este
praf de stele.
Si pe ulita tacuta
trec doar gandurile mele.
Sarbatorile murira
si le-am ingropat in malul
unor viituri rebele.
Insusi Dumnezeu
se mira
cand ne vede
plini de ganduri
inchinandu-ne la rele.
Lasa-ti duhul
sa te care
printre chiotele clipei
si surasul tau sa umple
infinitul dintre ele.
Veseli-m-as
dar nu stiu
daca sufletul mi-e viu.
Au murit tineri
Parintii mei
la inceput frumosi
puternici
neinfricati
mai apoi
obositi
incurcati in itele vietii
imputinati la trup
nu-mi amintesc ce forma aveau ridurile lor
pentru ca au murit tineri
si odata cu ei a murit lumea
pe care
au inaltat-o cu mainile lor
chiuind
bocind
lovind cu asprimea palmelor
in bolta inchipuirilor lui Dumnezeu
strivind cu pasii lor batatoriti
timpul care isi uitase rostul
fugind din calea apelor dezlantuite
de ploile de altadata
ploi zdravene
dar curate
in urma carora ciupercile rasareau
si fluturii se zbenguiau
ca niste copii
pentru care sanii mamelor lor
erau inceputul
si sfarsitul universului.
Acolo este axa lumii
Cand au ramas in urma toate?
Te uiti pe geam
si ochii nu mai vad
destul de clar
departe.
Ai vrut sa zbori,
lasand in urma ta tristeti desarte.
Dar aripile mintii
s-au lovit
de adieri de infinit
si ale zarii mii de soapte.
Mai rupe nori
cat inca bratul poate.
Si nu uita,
acolo este axa lumii.
Si zi
si noapte.
Ce ramane dupa ce vei pleca?…
- Mai nimic.
- Poate, o parte din gandurile bune, plamadite de sufletul tau.
- Un gol, in care uitarea va da navala nebanuit de iute.
- Niste amintiri, in sufletele altor oameni, care se vor zdrentui la prima zapada, incat nimeni nu le va mai recunoaste chipul.
- O vorba frumoasa.
- Un zambet neinteles.
- Un regret cat o viata.
- Bucuria, ramasa fara cuib, a copilului care incerca sa zboare odata cu fluturii.
- Chipurile inghitite de malaxoarele necrutatoare ale timpului.
- Clipa in care ai fost aproape de Dumnezeu, dar l-ai tradat pentru o iluzie pe care, pana la urma, nu ai inteles-o.
Degradarea pusa in slujba intunericului
Copaci bolnavi,
dincolo de care nu se vede padurea.
Adormiti,
in afara timpului,
reverberand tristetea malurilor pravalite.
Odata cu ei,
au pierit
potecile din copilarie.
Au pierit
si cei care isi lasau singuratatea pasilor
pe nisipul lor,
plin de parfumuri si arome
neutre.
Temnita peregrinarilor
si blestemul orizonturilor necunoscute.
Oranduirile,
care nu stiu nimic despre sufletul celui care
surade trist,
la portile infinitului.
Neghiobii,
catarati pe crestele fericirii neamului.
Neam,
adormit
in cusca lui plina de nimicuri.
Sacrosante.
Omniprezente.
Acoperiri perfecte
pentru degradarea
pusa in slujba intunericului.
Desertul alb-negru al gandurilor
Nu te mai uita in sufletul tau.
Ceea ce cauti este in cuvantul liber,
care nu musca
din motaiala inertiei.
Verdele primaverii
este plapuma de care ai nevoie
pentru a uita
de zarva gandurilor.
Minunate or fi gandurile tale
dar ele nu au invatat sa-si tina echlibrul
pe crestele nepasatoare
ale schimbarii.
De ti s-ar pune in palma
toata intelepciunea lumii,
indoiala
ar gasi mereu loc
sa-si faca un cuib
in desertul alb-negru
al gandurilor.
Eu ma uit in zare
Chipuri,
vii,
pe dealuri
se intorc acasa.
Ape,
curg
din stele,
clipa o inunda.
Cate-un caine
latra
si eu simt
tristetea
cum isi taie cale
prin tacerea groasa.
Maica,
ai plecat in alta
sfera
mai rotunda.
Eu
ma uit in zare
si beau
curcubeie,
clare si intinse
peste ceata deasa.