Cuvantul
a tulburat
ordinea lumii.
Inainte de el
eternitatea avea constinta de sine
in cusca uitarii,
zidita curbat.
Perfectiunea
pe care tacerea
o poate atinge
cand marile forte
se-aduna la sfat.
Haosul, rege.
Structurile,
ramuri de care atarna
iadul si raiul
sub pavaza unui
etern concordat.
Fara sa stiu,
fara sa vreau,
am alungat
din mine gandul.
Un gand frumos,
ca primavara,
un gand
de care m-am temut
si n-am stiut
sa-i mangai chipul
si-n locul lui
atata spatiu
pe care,
sprintena,
rutina l-a umplut.
Fara sa stiu,
fara sa vreau
am alungat
din mine
plansul.
Un plans pe care
pitpalacul
il mai incearca
pe-nserat
si-l stie,
sigur
si ciresul
in care noi ne-am catarat.
Fara sa stiu,
fara sa vreau
am alungat
din mine dorul.
Un dor
in care timpul moare
si din tristetea lui
surasul
isi face aripa
sa zboare.
Stam în vârful dealului
la taifas cu Cel ce nu-i.
Mă simţeam precum în rai.
Fără timpul care curge,
fără gânduri care umblă
alandala
prin susai.
Dar n-a fost aşa să fie.
Nici de leac,
nici veşnicie.
Norii s-au învolburat.
Tunete au lepădat.
şi din raiul meu ţâşniră
gânduri negre care zarva
neodihnei o porniră.
Doamne,
parcă m-ai lăsat
singur şi neterminat
la o margine de sat.
Doamne,
milă de-ai avea,
să mă ţii în casa ta,
să mă bucur când mă plouă
cu nedumeriri tăcute
precum boabele de rouă.
Doamne,
iartă-mă că strig,
după tine când mi-e frig
iar când soarele răsare
nu mai am nici o strigare.
Stam în vârful dealului
la taifas cu Cel ce nu-i.
Iar în vale,
ca-ntr-o ceaţă,
morţii se trezesc la viaţă,
pentru-o clipă
care zboară
pe deasupra lor,
precară.
La apus de zi de mai
Doamne,
zile sa-mi mai dai
sau,
de nu,
indruma-mi pasii
catre rai.
Dimineata pe racoare
gandurile-mi
stau la soare
si privesc in zarea muta
ca-ntr-o zi
de sarbatoare.
Si cand soarele pe cer
s-a infipt ca un strajer
in zenit
si in cotlonul
sufletului meu stingher,
Doamne-nvata-ma
sa pier!
Hai la drum,
la drum,
la drum
si la secerat de fum.
Trece omul
prin nameti
ca austrul
prin scaieti.
Din nisip
e tot ce lasa
duhul omului
pe masa.
Stele mari
vor fi uitate.
Din cenusa lor
imensul
isi va construi palate.
In pustiul vesniciei
iar surade Dumnezeu.
Ii sunt rob
dar am pacate
de ma infior si eu.
Bat la poarta raiului
cu taria paiului.
Vantul iute
nu-l indoaie.
Doar rugina din oglinda
toata fibra i-o inmoaie.
Pe un pisc
de fericire
Creatorii stau pe ganduri.
Meditand la nemurirea
care trece
printre clipe,
ca un dascal printre randuri.
Stoluri,
stoluri,
trec cocori
din tarziul calm al verii
catre alte zari cu flori.
Tare-as vrea sa uit
de stele
caci n-am aripi,
am picioare
ce ma poarta pe coclauri
somnoroase
si rebele.
Soare bland
pe dealuri pline
de salcami si de suspine
ale calatorilor
si privighetorilor.
Cum se duc la vale
toate
a suras privirea-mi bate
a suras si unduire
de sfarsit si nemurire.
Clopotul a jale
suna
pentru-o clipa se aduna
oameni simpli pe carare
sa se bucure de clipa
si de razele de soare.
Cat vor fi
pamant si stele
peste vremurile mele
am sa rabd
singuratatea
langa gandurile bune
si pustiul dintre ele.
Nu exista nou sub soare
a dat glas Eclesiastul
cand vedea desertaciunea
intinzandu-si vaste corturi
peste lanuri si razoare.
Incotro ne ducem,
dara,
cu-o asemenea povara?
Adierea vantului
surasul diminetilor insorite
dansul indragostitilor
in poiana gandurilor inmiresmate
nostalgia departarilor
din care nu au ramas urme nici in pulberea stelelor
salutul binecuvantat al norilor
care brazdeaza linia surda a orizontului
licarul viu din privirea celui care vede
dincolo de coaja subtire a timpului
tristetea chipului
peste care s-au asternut
urmele intamplarilor nedorite
apele care duc in vale
toata oboseala
izvorata din defilarea sacadata a obisnuintelor
umarul necunoscutului
indoit de apasarea rece a despartirilor
chipul celor plecati
in amurgul abia mijit al sperantelor
toate se duc si vin
fara ca noi sa putem citi
in adancul inimii
sau al cuvantului.
A fost luat Iisus
si pus
la grele incercari
de insusi Diavol
in pustie.
I s-a promis
putere peste om
si peste falsa lui imparatie.
Sa piei
in urma mea Satano,
i-a zis Iisus
ispitei care roade
a nemuririi temelie.
Si a pornit
descult
prin Tara Sfanta
duhurilor rele sa le ceara
ascultare vie.
Cei ce au fost pieira
iar in cer
samanta vesniciei noastre
inca mai respira.
Plutesc pe bolta
vulturi
iar pe uliti raul
pulberea-si rasfira.
Este greu sa fii om,
darmite sa fii ditamai tara.
Deasupra omului este Dumnezeu.
Deasupra tarilor sunt vremelnicii ei conducatori si,
ceva mai ferit de ochii omului,
Dumnezeu.
Tara nu este doar o adunatura de oameni.
In fiecare om este o intreaga lume.
In fiecare om se poarta o sumedenie de razboaie.
Zadarnice, fireste.
Nu exista razboaie care aduc fericire omului.
Indiferent de miza lor,
razboaiele deschid rani
care nu mai pot fi vindecate.
Pentru ca omul,
chiar daca ar trai sapte vieti,
tot nu ar sti sa faca diferenta
intre bine si rau.
Toata uratenia omului
vine din modul egoist
in care se raporteaza
la ideea de bine.
Binele,
pentru omul neimplinit,
este ceva care ii aduce fericire doar lui.
Odata ce s-a invatat cu acest fel de bine,
omul a pornit pe drumul pierzaniei.
Intreaga lui fiinta
isi consuma energiile ramase
in van.
Nu zidurile ne vor invata
ce este iubirea aproapelui.
Nu jumatatile de adevar
ne vor inalta privirea
catre alte lumi.
Mandria omului
este o apa.
Ea inunda mintile
care nu stiu ce este indurarea.
Mandria omului
este un foc.
El parjoleste mugurii omeniei
si creativitatii adevarate.
Este greu sa fii om.
Este usor sa fii
asemenea unor masinarii
care au invatat cateva scheme
pentru a dovedi universului
unicitatea lor indoielnica.
Nici un om liber cu adevarat
nu se poate plange
ca i-a fost furat aerul.
Cel ce si-a pierdut libertatea interioara,
inca se mai poate salva.
Cel ce si-a pierdut
libertatea de a fi el insusi in afara,
este aproape un om mort.
Pentru a parasi calea pierzaniei,
exista o singura cale.
Lasa judecata altor oameni
in seama putinilor intelepti ai universului.
Faptul ca am invatat
sa deschidem si sa inchidem o usa
nu inseamna ca am devenit mari intelepti.