Solomon…
Cei doi sâni ai tăi par doi pui de căprioară,
doi iezi care pasc printre crini.
Magnifica marturisire a gandurilor.
Chiar daca marturisitorul a fost, zice-se, Solomon,
peste care veacurile
au asternut
covorul intins si indaratnic al uitarii.
Cartea Cantarilor este inca vie.
Solomon este,
ca tot omul,
in lumea umbrelor.
Cu intelepciunea si cu bogatia lui cu tot.
M-am uitat cu luare aminte
la toate lucrările care se fac sub soare şi iată:
totul este deşertăciune şi vânare de vânt.
Acelasi Solomon,
spunand despre sine ca este Eclesiastul,
cugetand,
dezamagit,
la prapastia dintre aspiratiile omului
si aspra judecata a vesniciei.
Caci ce altceva decat vesnicie este Domnul?
Oricata intelepciune se spune ca a avut Solomon,
s-a ratacit de indemnurile celui care i-a dat-o
si nu a mai gasit drumul catre casa Domnului.
A trait cu adevarat in cortul singuratatii,
desi in jurul lui au fost mereu, din belsug,
samburii fericirii.
Zbuciumul spiralat al timpului
Nu ai nevoie de telescop
daca vrei sa vezi stele cazand din cer.
Iti trebuie insa curaj
pentru a imbratisa ceea ce stii ca este frumos
si te poate purta
departe de temnita obisnuintelor.
Ai ramas fara aripi.
Este vorba de acele aripi
care te ajutau sa visezi cu ochii deschisi.
Privirea ta era nemultumita
de alternanta implacabila a intamplarilor
si de caderea intunericului
ca o cortina neinduplecata
peste clipa marunta de fericire a gandului.
Nu te mai pedepsi singur.
Intre tine si gandurile tale
a inceput o prietenie
care te va ajuta sa intelegi
de ce eternitatea nu are nici o legatura
cu zbuciumul spiralat al timpului.
Umarul meu obosit
Nu sunt
firul de iarba de sub talpile tale
si nici roua
care sfinteste veselia diminetilor.
Nu inteleg
de ce oamenii l-au rastignit
tocmai pe cel care nu a cazut in pacat
cand a fost ispitit.
Inca mai sper
ca Tu,
Cel inviat,
din ascunsele tale ponoare,
vei trimite o raza pe umarul meu obosit.
Cuvintele
Cuvintele pot da stralucire gandurilor noastre
sau pot fi asemenea puntilor
care leaga cele doua maluri ale apelor:
singuratatea si speranta.
Tot ele sunt nimerite
pentru a arunca in aer
linistea de care avem nevoie
cand savuram zborul haotic al fluturilor.
Uneori este in folosul nostru
sa ne inghitim cuvintele.
Nimeni nu este pregatit sa ni le primeasca
asa cum au pornit din sufletul nostru.
Nu cumva ai vrut sa zici altceva
crezand ca noi suntem prosti
si nu intelegem unde bati?
Banuiala cu radacini egolatre
este mai sprintena decat ingaduinta
care se sfieste sa se arate.
Nici macar printre cuvinte
nu ne putem misca
fara teama de a strivi inchipuirile celor care asculta.
Ieri, astazi si maine.
Vor dainui numai cuvintele a caror poveste
este tesuta din borangicul eternitatii.
Celelalte cuvinte trebuie sa se multumeasca
cu monotonia valurilor care zguduie
din cand in cand zarva din piata cetatii.
Cine esti si ce vrei sa faci…
Sufletul tau s-a imputinat
atunci cand
primavara a sosit
pe furis
si nu ai mai auzit cantecul pitigoilor
si nu ai vazut
nici dansul prietenos al ciocarlanilor
pe ulita batatorita.
Insasi ciorovaiala vrabiilor a murit in acea primavara
nebanuita.
Antenele tale,
aliniate la inceput
pentru a prinde din zbor toate zgomotele universului,
fara sa te intrebe daca esti fericit,
s-au pus in slujba celui care aduna intrebari
carora omul le cauta in zadar raspunsuri.
Daca te vei intreba cine esti
si ce vrei sa faci pentru a nu tulbura
nevinovatul dans al fluturilor,
iti va fi greu sa afli raspunsul in tanguirile tale.
Deschide larg portile sufletului
si lasa-ti privirea sa culeaga nectarul orizontului.
Nimeni nu te va pune sa platesti
pentru libertatea de a fi parte a infinitului.
La capat de drum,
nisipurile uitarii te vor inghiti fara mila,
impreuna cu vorbele tale
dulci sau amare.
Iar…
Iar
a nins uitarea-n mine
bulgări mari
de răsărit.
Sunt aici
dar mi se pare
că aproape am murit.
Mi-au căzut în palme
frunze
de apus neprihănit.
Văd şi simt
cum creşte sensul
din ţărână,
din iluzii,
din mistere
şi din teama
de a fi desprins de sânul
lutului ce m-a
hrănit.
Nici nu ştiu
de când în mine
soarele n-a mai dormit.
Fiecare adiere
mi se pare o furtună
în paharul rătăcirii
de surâsul tău pierit.
Te-am pierdut
ireversibil.
Sunt un fruct
ce stă pe ramuri
aşteptând să vină bruma
să-l desprindă
de zenit.
Mai scheuna un caine-n ceruri…
Trecea un car pe ulita tacuta. Era tarziu, in miez de noapte, si nu puteam a-nchide ochii caci ma gandeam la toate cate le-am fost vazut si nu se uita. Mai scheuna un caine-n ceruri si se-auzea in salcii cucuveaua. Ma-nchipuiam in alta lume cu oameni care sorb din cupe lacrimi in timp ce dealurile-si poarta triste neaua. Trasuri si bidivii de fala treceau in zori pe langa prispa casei lui Prundaru, goala. Un somn adanc se revarsa in mine si Dumnezeu aprinse soarele pe bolta. Visam ca sunt descult si-mi tarai talpile prin roua purtand in suflet apriorica-mi revolta. Se asternuse-n somnul meu uitarea si cenusiul altor vreri canta in zare. Eram pierdut de restul lumii si aurul lucea-n nisipuri ca fata pruncului cuprinsa de intaia lui mirare.
Monolog
Au murit vremurile în care giganţii de păpădie ai altor anotimpuri au sfidat zeităţile. A murit înserarea de monolit a greierilor, care-şi cerşeau nemurirea pe sub zidurile îngălbenite de uitare ale memoriei strămoşilor. Spune-mi tu, umbră nepieritoare a mamei mele, ce cuvinte aş putea chema din adâncul fiinţei pentru a umple deşertul care îşi întinde nisipurile peste acoperişul obosit al singurătăţii mele?
Vorba mea,
mult mă mai mândresc cu ea.
Nici mai bună,
nici mai rea
decât vorba altora.
Pe-un tăpşan
să am o floare.
Sub un pom
să am un soare.
Şi în mintea mea să fie
infinitul
o tipsie.
Iar pe prispa casei mele,
construită din cuvinte,
să am poartă
către stele.
Să mai am,
aş vrea,
cărare
către nesfârşita zare.
Gândul meu,
ţesut din sfere
cu impresii austere,
să adoarmă cu speranţa
de a-şi ecloza
portanţa.
Vorba mea,
Multe mai încap în ea.
Roua,
plânsul,
învierea,
fumul clipei,
nemurirea
şi dilemele gândirii
când porneşte
la plimbare
prin abstractele ponoare.
Vorba mea,
ca o fântână,
ireală,
gânditoare,
trece seara pe la poartă
cu găleţile în mână,
şi-n găleţi,
neverosimil,
reflectând abisul firii,
stau cuvintele la sfadă,
cine are ochi să vadă,
din gâlceava lor se naşte
curcubeul nemuririi.
Într-o clipă
de sublimă
scufundare a dorinţei
în metafore rotunde,
vorba mea,
covor de stele,
praful clipei îl ascunde
şi la ceas de somn
îşi pune
viselor,
glumind,
zăbală
împletită din secunde
şi aghiazmă de genune.
Vorba mea,
au trecut culori prin tine,
chiot,
ape şi suspine.
Când părea
să fie clipa
nesecat izvor de bine,
au crăpat
de silă
stâlpii
bolţilor geometrine.
Duhul tău,
captiv în cuşca
unor fapte anodine,
taie hălci din infinitul
risipit
în semne fine.
Eu socot
că eşti o sferă,
leagăn gândului
şi lumii
ce s-a oglindit în tine.
Şi mai eşti
un punct pe harta
dorului de zarea mută.
Iară eu…
rămân orfanul,
dens
şi iute la mânie,
când,
orbit de întuneric,
veşnicia îl sărută.
Uneori
Sa nu-ti risipesti intelepciunea in vagaunile vietii! Nici macar atunci cand bratul inselator al norocului ti-a oferit vremelnica lui protectie.