Peste noapte
cenusiul toamnei
a fost inghitit de albul curat al fulgilor de nea.
Mirare trista
a incoltit
brusc
in sufletul meu.
Mi-e dor de cei ce nu mai sunt in casele lor
si mi-e dor de linistea care inunda
curtea parinteasca
dupa o noapte de vifor
neanuntat
de cei care umbla aiurea
prin cortul cuvintelor.
Au trecut culori prin mine,
chiot,
ape si suspine.
Cand parea
sa fie clipa
nesecat izvor de bine,
au crapat de sila stalpii
boltilor geometrine.
Duhul meu,
captiv in cusca
unor fapte anodine,
taie halci din infinitul
descompus
in semne fine.
Am crezut
ca sunt o sfera,
leagan gandului
si lumii
ce s-a oglindit in sine.
Nu-s decat
un punct pe harta
dorului de zarea muta.
Si voi deveni orfanul,
dens
si iute la manie,
cand orbit de intuneric
vesnicia il saruta.
Mohorate zile
fara cer si soare
burnita tacuta netezeste uliti
cainii trec prin santuri
biruiti de ganduri si de nemancare
ici si colo omul isi arata chipul
suparat de vesel
caci nimic nu-i iese
cum privind din turnuri
noua ni se pare
domnule atatia
prosti rasar in cranguri
incat universul nu mai stie daca
maine sau poimaine
va mai fi-n picioare.
Am vrut sa uit
ca el este peste tot
si este
stapanul timpului.
Am vrut sa fiu
asemenea unui ecosistem
care lasa liberul arbitru
sa dea lastar
in fiecare clipa.
Am vrut sa fiu parte
a unui gand
mai inalt decat iarba
dar mai singur decat intunericul
din metagalaxia alfa.
Recunosc,
unele intamplari
nu mai trebuie consemnate
in letopisetul
ale carui file
ar trebui sa adune
misterioasa ceata a vremurilor apuse.
Recunosc,
am devenit un om trist
si am fost invins de zadarnicia gandurilor.
Oare voi mai gasi in mine
puterea de a smulge o zi de vara
din calendar?
Traind astfel iluzia
ca pentru o clipa
eu insumi pot fi un suflet
in slujba operelor fractale ale lui Dumnezeu?
As fi vrut sa uit ziua
in care fratele meu mi-a intors spatele
zambind cu obrajii lui obositi
si cu licarul aproape stins al privirii
reaprins de fiecare mangaiere
a gandului meu
speriat de vuietul tot mai clar
si mult prea grabit
al despartirii.
Surazator,
desi n-as vrea
sa vad cum frunzele de nuc
au obosit
si cad pe uliti.
Din verde cum era candva
tristetea lor a ruginit
si nu mai am nici timp,
nici seva
sa-i plang pe cei ce adormira
si catre alte zari se duc.
Savant tunel
spre balamuc,
involburatul cer trimise
in calea mea trasuri cu vant.
Nicicand prea limpezi,
gandurile mele
abia mai umbla pe pamant.
Si cand va fi sa nu mai am
o stea si-un loc in vesnicie,
in ceata deasa a uitarii
am sa ma pierd
avand in minte
doar clipele in care Domnul
m-a suportat cu bucurie.
Respiram frumusetile lumii
pentru ca inima mea era un fel de castel
in care aveau adapost
orhideele si ciulinii.
Pentru surasul tau,
Cel ce esti calea catre bucuria de o clipa,
pot renunta la cuvinte.
Cand voi fi trist,
amintirea surasului tau
va mangaia tacerea
in care mugurii
duc invierea din crang inainte.
Tatal meu a fost fierar.
Se trezea in miez de noapte,
aprindea un felinar
si lua din vatra sobei
patru, cinci taciuni de jar,
sa-si aprinda-n fierarie
foc de mega-faurar.
Pana-n zori facea potcoave,
pentru vite,
ostenite,
pentru cai
semeti sau galesi
si cand pronia cereasca o cerea
facea potcoave
chiar si pentru un tantar.
Toate astea se-ntamplara
intr-un veac desprins de oistea
sensului originar.
Eu treceam tacut
prin miezul unui alt cuaternar.
Iar in mine nemurirea
incerca sa dea lastar.
Ani si clipe isi croira
in fiinta mea hotar.
Azi cand soarele apune
nici un epsilon nu stinge
dorul meu de cel pe care
zeii l-au dorit fierar.
Nu ma mai satur stand la geam,
privind cum fulgii mari de nea
cad lenesi peste valea mea.
N-a mai ramas in mine suparare si nici dor.
In clipa asta as putea
sa dau din aripile mintii
si catre alte lumi sa zbor.