Punctul…

Fiecare punct al universului

poate fi locul in care isi au salas

inceputul si sfarsitul.

Frumusetea punctului se afla

in nesfarsita lui goliciune.

Fiecare ochi intelept

are un zambet anume

in fata sfarcurilor invizibile ale punctelor.

Unele vietuitoare au meteahna imitarii

si exersarii topologiilor.

Prilej de incantare si suferinta

pentru cei care se cred

inruditi cu tagma demiurgilor.

Omul deplin

nu este altceva decat o sintagma.

Nici un punct

nu poate sti ce este eternitatea.

Toti oamenii mor

incercand sa opreasca timpul

atunci cand soarele isi risipeste fotonii

dinspre zenit.

 

Irosindu-ne timpul

Sufletul omului,

chinuit de obsesia de a fi inconfundabil

si singurul strajer la portile adevarului.

Combinatorica adeneului

sta la temelia incaerarilor

de care se rusineaza oamenii

care privesc aceeasi bucata din mutenia

universului.

Irosindu-ne timpul

gandind si vorbind

despre pustietatea din noi insine,

bucuria de a fi

va ingenunchia in fata chipului

schimonosit

al sinelui.

Abonament pe viata la singuratate

Nu am putere asupra timpului. Se furiseaza neistovit pe langa ochii mei obositi. Chiar acum timpul zambeste privind peste umar la tristetea gandurilor mele.

De ce am plecat de acolo?

De ce am ajuns aici?

De ce nu mai vreau sa stiu cum va fi viitorul?

Unde mi-a fost capul atunci cand ma credeam o parte a infinitului?

De ce am risipit cu neindurare timpul in care as fi putut sa musc fara teama din fructele ademenitoare uitate de Dumnezeu in pomul vietii?

Mi-am pierdut toti prietenii.

Fara prieteni am abonament pe viata la singuratate.

M-am incurcat in plicisitoarea mea complexitate.

 

Intalnirea cu absolutul

De la stramosi v-au ramas mostenire potcoavele cailor morti.

Singura voastra comoara este aburul clipei.

N-o risipiti cautand cele doua capete ale infinitului.

Sunt printre voi si oameni care au meteahna abstractizarii.

Frumoase sunt cuvintele lor dar va veni o zi in care se vor adauga la cenusa uitarii.

Da, voi nu aveti aripi precum vulturii.

Dar, sa nu uitati ca portanta surasului vostru este la fel de reala ca rastignirea absolutului.

Prin suras, insusi absolutul a resetat motoarele timpului.

Aratand omului firul care leaga nesiguranta clipei de marile armonii ale vesniciei.

Puteti fi pretutindeni sau nicaieri.

Cand veti ramane singuri numai surasul va va insoti la intalnirea cu absolutul.

In oceanul vast al zarii

Eu,

prietene,

nu stiu

care este diferenta intre lume si pustiu.

In oceanul vast al zarii

duhul sta ascuns

de teama

tavalugului schimbarii.

Duse-s vremurile-n care

Fiul Domnului

pe ape

isi taia senin carare.

Iar cuvantul lui

trecea

prin zidul

vesniciei trecatoare.

M-as ruga

dar n-am tarie.

As vorbi cu infinitul

dar mi-e nu stiu cum,

Badie.

Vom muri

ca niste stele

sau ca niste vorbe spuse

unui cuib de randunele?

Nu ma nascusem inca…

Nu ma nascusem inca.

In loc de soare

umbra

isi rasadea in mine

lumina ei adanca.

Nici timpul nu-ncepuse

a curge

peste mine.

Nemarginite spatii

se-nfasurau pe ghemul

senzatiei de bine.

De ganduri si cuvinte

eram ferit

in lumea

morfismelor afine.

As fi ramas de-a pururi

prizonier in tine,

de n-ar fi fost chemarea

pe care vesnicia

o indrepta spre mine.

 

In cautarea timpului pierdut. Scena 1.

Bunicul meu dinspre tata stia sa sfideze timpul. Nu l-am vazut niciodata alergand. Potoliti-va din zbenguiala, mai, zanganitilor la cap, il auzeam boscorodind atunci cand dreptele randuieli ale gospodariei lui erau calcate in picioare de nepoti. Bunicul a avut trei copii, un baiat si doua fete. Fata cea mica, Aurica, a murit de meningita, la putin timp dupa ce se casatorise. Dupa cum arata in cele doua fotografii care i-au pastrat chipul, cred ca era un suflet cu o sensibilitate deosebita. Avea ochi negri, in care se putea citi usurinta cu care purtatoarea lor oscila intre veselie si tristete. Mi-ar fi placut sa o intalnesc aievea, nu doar in poze. Intre mine si ea era o asemanare pe care am simtit-o de cate ori m-am oprit in fata tabloului care ii imortalizase chipul.

Nimic din ceea ce face omul nu dureaza o vesnicie. Cu toate acestea, una dintre dorintele neadormite ale omului este speranta de a beneficia de un dram de posteritate. Pentru implinirea acestei sperante nici o incercare nu este prea mult pentru sufletul chinuit al omului. Un om poate lasa in urma lui o casa. Nu peste mult timp casa se va transforma in tarana sau alta forma de scufundare a lucrurilor in uitare. Un om poate lasa in urma lui o clipa de neuitat. Asemenea clipei pe care mi-a oferit-o bunicul dinspre mama, in timp ce, alaturi de el, exersam scufundarea in eternitate, uitand de zgomotul lipsit de armonie pe care il imprastia pe ulitele satului nepotolita si insolita lucrare a omului. Clipa luase infatisarea bunicului. Bunicul devenise mut. Dar mutenia lui umplea toata valea pe care acea neuitata zi de vara mi-o lasase in stapanire. Un om poate lasa in urma lui un gand, a carui intrupare sfideaza toata pasiunea omului pentru materialitate. Viata omului este o calatorie printre evenimente si lucruri reale dar tavalite in giganticul malaxor al devenirii universale. Gandul omului poate sfida insasi devenirea universala daca si-a gasit intruparea potrivita.

Sunt si nu-s un punct in zare

Va veni o zi in care

fi-voi parte din uitare

si doar gandurile mele

vor mai respira tacerea

ce se-aude cum ii poarta

pe parintii mei spre stele.

Singur plang la ceas de seara

cand lumina-i tot mai rara

si se lasa peste case

oboseala care-si taie

drum necunoscut prin carnea

ce se-nfasura pe oase.

Sunt si nu-s un punct in zare

rad si plang caci totul pare

doar o gluma oarecare.

Mare taina sa vrei cerul

si pamantul sa te lege

si de maini si de picioare,

nelasandu-te sa pipai

vesnicia care este

o gradina fara margini

intr-un veac fara hotare.

 

A cunoaste…

A cunoaste,

a uita,

a surade,

a manca,

a privi in adancime,

a ramane mult in urma

de singuratatea ta.

A visa eternitatea,

a strivi de spuma zarii

toata metafizica.

A iubi,

a rupe ganduri,

a inmarmuri de jale,

 a te rataci,

a plange dupa cel ce-ai fost candva.

A muri,

a rupe stele,

a vibra,

a intelege taina fulgului de nea.

A ierta,

a te include

fara zgomot in lucrare,

a pluti pe raza lunii,

temator,

a fi cuvantul

de la temelia lumii,

intelesuri fara numar

a rosti si-a mangaia.

A cersi,

a da cu pietre

intr-un rasarit de soare,

a te indrepta spre matca

apelor nemuritoare.

Sensul lumii a cuprinde

in generative reguli,

intru slava fara haturi

a-nvierii repetate

a taranei

din surasul

adormit de frig in ea.

 

Sorbind din taria cuvantului

Pentru a se furisa in eternitate

timpul nu are nevoie de ingaduinta mea.

Chiar si acum,

cand neuronii mei s-au dilatat

asemenea marilor spatii einsteiniene,

clipele trec

ca niste stoluri de pasari calatoare

pe deasupra nostalgiilor

care nu au habar de alinierea

planetelor.

Daca sunt privit

de pe inaltimile muntilor Himalaya

eu nu sunt

mai nimic in ecuatia splendorilor

universului.

Dar

atunci cand albina isi cauta polenul

prin livada cu meri infloriti

universul nu mai conteaza.

De aceea

insistenta cu care timpul se furiseaza in

eternitate

nu este un fapt care merita atentia

noastra

finita si imperfect ancorata

in subtilitatile nemarginirii.

Noi putem straluci

pret de o clipa

daca intram in rezonanta cu muzica

polifonica

a amanuntelor.

Noi putem iesi din matca cuprinzatoare a

uitarii

daca ne regasim echilibrul

sorbind din taria cuvantului.