Ar trebui ca sufletul meu sa se bucure de sosirea primaverii. Corvezile la care am consimtit, din trufie, din prostie, din obisnuinta sau din milă, rod, clipa de clipa, temelia pe care as putea inalta imn bucuriei. Bucuria de a fi, independent de placerea de a avea. Revenind la mai vechea poveste a ecuaţiei fericirii, se pare ca “a fi” este un adversar incomod pentru “a avea”. Toate supararile noastre sunt simple extensii ale conflictului dintre a fi si a avea. „A fi” are nevoie de spatii fara frontiere. „A avea” are nevoie de falsa intimitate pe care ti-o dau proprietatile, dobandite sau mostenite, inerent marginite din punct de vedere al continutului si al formei. Adevarata hrana a sufletului este libertatea de a zbura, asemenea vulturilor, pe deasupra marilor splendori ale creaţiei. Intoarcerea la cuib nu trebuie sa fie motiv de sfada, ci prilej de impartasire a senzatiilor incercate in zborul, neingradit, pe deasupra canioanelor eternitatii. Zborul in doi, ca si cand ai fi unul, iata expresia maximala a fericirii pentru conditia umana. Turpitudinile cotidiene, pe care ne inaltam cotetele, invers proportionale cu lipsa de intelepciune, omoara sistematic in noi bucuria de a fi. Sufletul exista pentru a fi. Trupul este o goana nesfarsita dupa a avea cat mai mult. Trupul ar trebui sa fie cel mai onest prieten al sufletului. Discordia dintre cele doua parti ale omului va disparea in ziua in care vom invata sa facem din fiecare zi o sarbatoare, in care celebram izbânzile noastre, neînsemnate dar necontenite , in lupta cu noi insine. Mi-e dor de putinele zile in care am uitat de mine insumi si m-am simţit, cu adevarat, o parte importanta a universului.
De sarbatori…
De sarbatori
chiar si ceata era altfel
avea mister
si un fel de mirare se injgheba in sufletul meu
atunci cand ceata se pravalea in chiciura
nu va mai spun
placerea de a privi metamorfozele aburului
din atmosfera era ca o platosa
prin care nu trecea frigul
mai trogloditilor
mai mergeti si pe la casele voastre
ca m-am saturat de harmalaia voastra
auzeam din cand in cand
interpelarile lui Raducan Constantinescu
stafidit sufleteste
dupa ce reforma agrara l-a deposedat
de bogatia lui principala
pamantul
intamplare care se pare ca il macina in interior
fara intrerupere
asa de cufundat in sine parea
chiar si atunci cand pornea in susul satului
pentru implinirea vointei nestramutate a zeilor
care zei fratele meu
noi am fost parasiti de al de sus
in vremurile imemoriale
cand am ales fantanile cu cumpana
in locul inteligentei si pragmatismului
adica am ales sa traim ca o colonie de prigorii
in care agitatia nu reuseste sa fie niciodata
intelepciune colectiva
astfel ca surparea rosturilor
nu are efecte comparabile cu marile incendii sau inundatii
totul pare a fi in slujba opririi scurgerii timpului
de aceea ninsorile erau atat de calme
si le primeam cu chiote inabusite
nu care cumva sa se afle in colonie de bucuria mea
fara temei dupa parerea batranilor satului
cum sa va spun eu mai exact de atat
istoria nu fusese alungata cu totul
din curtile neoranduite ale oamenilor
iar sangele anotimpurilor
pulsa neauzit in melancolia care punea stapanire
pe ulita satului
de sarbatori.
Oamenii nu mai au rabdare
Doamne,
recunosc,
am fost invins de vorbele mele.
Am ramas prea mult in urma lor.
Oamenii nu mai au rabdare
sa se uite in ochii mei.
„Tu ai spus cuvantul acesta?”- ma va intreba
Dumnezeu
la judecata de apoi.
„Da, imensitatea voastra, eu l-am zis
pentru ca eram slab si nu mai vedeam stelele
ca altadata.
L-am slobozit catre marginile universului,
stiind ca
nici o farama din eternitatea ta nu se va clinti.
Dar, cei care au uitat care le este locul
au strigat la mine:
„Cine te crezi tu
sa ne spui noua altceva decat suntem pregatiti
sa auzim?”
Si-as vrea…
Merg
si-as vrea
sa nu privesc.
Vad
si-as vrea
sa-ntineresc.
Stiu
si-as vrea
sa pot uita.
Am
si-as vrea
sa stiu urca.
Cad
si-as vrea
sa-ti spun ceva.
Mor
si-as vrea
sa fiu o stea.
Caci nu mai stai zambind la poarta…
…Erai acolo si n-ai spus
ca timpul vietii ti s-a dus
in nopti geroase si ninsori
si-n cantec de privighetori.
In pas mocnit de primavara
incepe gandul sa ma doara.
In alb si negru timpul moare
infasurandu-se-n uitare
n-au mai ramas din vechea lume
decat apusuri fara nume
si ulita-i aproape moarta
caci nu mai stai zambind
la poarta.
Pact cu orizontul
Oamenii sunt asemenea vulturilor.
Iubesc singuratatea pentru ca ea
le amplifica sinele.
Iubesc si forfota altor vietuitoare
pentru ca ea
le adulmeca sinele.
Inchipuiti-va
omul adulmecat de alti oameni.
Drumul catre omenire incepe sa prinda contur.
Omenirea o turma de bizoni care
se fereste din calea apelor.
Cei slabi in cele din urma vor fi
inghititi de ape.
Cei tari vor mai pluti
o vreme pe luciul eternitatii.
Apoi nimic nu mai conteaza
din ceea ce a fost candva un pact cu orizontul.
Adierea departarilor
Multe sunt lucrurile pe care
nu le stim la inceputul calatoriei
si nici mai tarziu cand ne obisnuim cu libertatea
cuvantului
risipind timp si carizma
despicand firul intelepciunii in patru
in timp ce vulturii care strajuiesc absolutul
ni se par a fi trimisii lui Dumnezeu
in imparatia celor
care uita si sunt uitati
pentru ca somnul lor sa nu mai poata
simti adierea departarilor.
Poeme inmuiate in parfum de stele
Sa fac un salt in timpul care vine
de nicaieri caci totul este ca o apa fara alte margini
decat chemarea lumilor straine
si cu-i sa-i spun dureri de am atunci cand umblu obosit
prin codrii cenusii din vasta mea visare
zapezi si uliti din trecut aud mereu plangand si singur este
gandul meu printre cuvinte daltuite-n asteptare
apocalipselor le spun sa nu mai bata-n poarta casei mele
s-au adunat prea multe semne si primavara nu mai poate fi prilej
de bucurie cand pe dealuri berzele recita
poeme inmuiate in parfum de stele.
Taramul adierii
Liber sunt cand scriu si
gandul umbla trist prin colbul zarii
au murit de mult ciulinii de pe
malul stramb al apei unde ma luptam cu lenea botezandu-mi
saracia in izvoarele visarii
timpul a intrat la apa si ma simt inclus
in zborul catre marea
nemiscare
vad si-as vrea sa tac de-a pururi cand aud cum striga
unii la marunta mea lucrare
eu nu plang si nu ma-nfurii
dorm cu tampla rezemata de speranta
invierii
cine stie daca trupul va mai tine legatura
multa vreme
cu lumina care si-a gasit salasul in taramul adierii.
Plumbii pusi de nemurire
Sangele mai curge
lenes prin vazduh si prin
copaci
tragand lumea dupa sine ca un tren
ce urca dealul remorcat de
varcolaci
s-au oprit din goana rece stelele
la rasarit
a minciuna toate canta prin altare si cotete
adevarul a murit
nu-i de ras asa e lumea de cand a-nviat
pamantul
omul doarme beat de sine
in bordeie si castele descarcand in trupul vietii
plumbii dati de nemurire pentru-a-si apara
cuvantul.