Cârtița pe sub pământ fără ochi fără cuvânt sprintenă strălucitoare ce minune ea nu vede doar ascultă adierile de vânt ea nu stie ce înseamnă bună dimineața soare în livadă pe răcoare încă doarme duhul zării dar curând se va produce în grădina amorțită iarăși tainica schimbare și va da cireșu-n floare vaca Domnului învie toate curg înspre uitare iar cu ochiul trist al clipei savurăm acest amestec de am vrea și nu se știe uiuiu n-am să mai spun zice lumea că-s nebun nici nu beau nici nu fumez cred că-ncep să hibernez dar nu orice hibernare va fi una structurată introducerea cuprinsul și-o lehamite mușcată de privirea fermecată a acelor care zilnic se adună iar pe uliți ...dar picioarele li-s grele gardurile-s prăvălite bojdeucile picară asta-i lumea nici o clipă nu ne este adăpost în care duhul să învețe cum să piară.
Interogare
Domnul fie lăudat pentru tot ce nu ne-a dat anotimpuri nesfârșite patimi grele bani de-a valma și-ntuneric fără hat Vrăbiile prin zăvoaie se-adunară iar la sfat Iar pisicile perverse în online se hotărâră să se-ntreacă-n mieunat iterând pe teme simple căutând un unghi din care de dileme au scăpat Numai omul plin de sine cugetând la veșnicie stând cu nasul în ceasloave moțăind nelegănat a-nțeles că viața este lucru tare complicat Dacă ninge dacă plouă tu așteaptă răsăritul și când vine râzi ca prostul care-ajunse peste bivoli super mega împărat Am pe suflet multe scame unele s-au diluat altele sunt mai pregnante dă-le-n trăznet și-n bulboana unde zeii s-au scăldat Ce fac eu îmi plâng de milă cer pomană de la Tine sau îmi duc zâmbind povara de a fi o nebuloasă în complexitatea lumii dificil de explicat?
Raiul
Iarăși
mă întorc la voi
zile gri
cu mult noroi
aveam casă
și lumina
nu se dezlipea de noi.
Îmbrăcați
pe apucate
în nămeții mari cât casa
vedeam lumi și cazemate.
Viscolul
mușca pământul
sobele torceau uitate.
Aveam aripi
primăvara
când cu-atâtea flori
livada
mă făcea să cred că raiul
va cuprinde toată țara.
Dumnezeu
veghea la toate
moțăind pe jumătate
liberul avânt din mine
să-ndrăznească a pricepe
veselie și suspine
într-un rai în care viața
duce totuși
către moarte.
Aș putea să spun
că raiul
este o grădină-n care
ce-i ce râd
le au pe toate.
Iar acei
ce se-nfioară
când trec carele la moară
și când latră câini la stele
văd și simt cum trece timpul
prin același punct al zării
pentru-a nu știu câta oară.
Cuvântul
Cuvântul trebuie lăsat să iasă singur pe-nserat în ulița de vis a zării din care timpul a plecat. Și plânsul lui în simfonii să se adune cu veșniciile la sfat. Privighetoarea trebuie să-i fie dascăl și să-l învețe cum se poate zidi speranța din oftat. Arcușul inimii să rabde răcoarea nopților de vară prin care trece obosit cuvântul de licurici și greieri ascultat. Lăsați cuvântului deschisă o poartă ca să ducă până-n stele povestea celor care l-au purtat prin pulberea vreunei uliți a unui colț de veac uitat.
ASEMENEA OM
Dincolo de întuneric EL a văzut infinitul și țesătura de reverberații a amănuntelor căci avea meteahna abstractizării atotcuprinsului Asemenea OM este păcat să-l silești să încapă-n prea multe cuvinte Mai bine să ne vedem de multele noastre nevoi privindu-i cu milă pe cei ce-nfășoară esența-n noroi
Auzul meu de Mozart
M-am cam încurcat în ițe tot țesând aiurea țoale Am uitat de răsărituri și apusuri hibernale Nu mai vede nimeni fluturi doar emoticoane goale Stau tăcut în carantine super intelectuale S-a tocit ceva în mine roata vieții se învârte cam agale Și când îmi înalț privirea către tine Doamne-i jale Te-aș striga dar peste mine sunt prea multe angarale Stau cu zâmbetul pe buze curg ideile din mine abisale Minunată este clipa cu parfum de veșnicie în containerele sale Ce vă tot hliziți la stele dangăte de nemurire se aud din nou în vale Sau... auzul meu de Mozart dă rateuri infernale?!
Iarna
Iarna albă peste sat liniște a semănat toată zarva de pe uliți de uimire a-nghețat Dumnezeu privind din ceruri mormăie sfios în barbă au crezut că i-am uitat fi-le-ar zilele mai bune sunt frumoși și plâng ca nimeni din împărăția asta fără sens și fără hat.
Am să plec cu fruntea plină…
Trec milenii
trec și clipe
oameni triști
și oameni veseli
cu osârdie visează
altă lume să-nfiripe
dealurile
altădată
sfetnici buni și muți ca zeii
zi și noapte se întreabă
de ce nimeni nu le calcă
neclintirea niciodată
eram mic
și infinitul
își tăia prin mine cale
când prea iute
când agale
tulburându-mi răsăritul
aș fi vrut
și n-am știut
să păstrez adânc în mine
zilele în care râuri
de impresii își săpară
matcă-n duhul meu tăcut
am să plec
cu fruntea plină
de emoția în care
aripile minții mele
cu putere au bătut.
URARE
La doi pași de clipa-n care
anul greu al pandemiei
a pornit călătoria
spre oceanul de uitare
LA MULȚI ANI
ȘI BUCURIE
IAR ALĂTURI SĂ VĂ FIE
ÎNSUȘI CEL CE NE PRIVEȘTE
SURÂZÂND
DIN VEȘNICIE!
Ca o frunză pe o apă…
Nici nu știu
de ce mă-ntreb
încotro se duce timpul
furișându-se prin poduri
pe la streșini
și prin inimi
scrijelind în ele gânduri
care nu se pot întoarce
la surâsul cald de-o clipă
ca o frunză
pe o apă
trec și eu
cum trece timpul
nu mai las să-mi fie plânsul
roua care spală gândul
de-a-nțelege
cum respiră
fără mine infinitul.
Clipa
A pornit dintr-un cătun
de nici o ispravă bun
și s-a dus maică s-a dus
până a căzut răpus
mai de bine
mai de dor
căci în mintea lui
ciudată
orizontul după care
din găoace a plecat
când să pară că-i aproape
iarăși s-a îndepărtat
sta cu gândul
de stanoaga
omenirii rezemat
și-amintirile din vremea
când era copil în sat
l-a-nceput păreau o glumă
dar cu timpul deveniră
dor de lucrurile simple
din căsuța părintească
unde-a plâns după himere
și de clipă a uitat.
În căutarea azimutului
Când a venit pe lume, copilul a plâns. Nu vom ști niciodată dacă de bucurie sau de teama necunoscutului. A fost obligat să renunțe la întunericul odihnitor din pântecele mamei. Afară, a fost întâmpinat de lumina orbitoare a sufletului ei. Pentru prima dată în viață a aflat ce este mângâierea cuvântului. Treptat, plânsul lui a început să prindă contururi noi, devenind scâncet, apoi surâs nealterat și, în cele din urmă bucuria de a descoperi imensitatea necunoscutului. Astfel, simplitatea este condamnată să-și caute înfățișări noi uitând de căldura întunericului care a ocrotit-o la începuturi. Din ceea ce a fost copilul a rămas cu un buchet de nostalgii. Prezentul lui este atât de vast încât uneori uită cu totul de scurgerea timpului. Cea mai înaltă formă de abstractizare a fericirii. Să trăiești astfel încât să uiți, fără teamă, de necruțătoarea scurgere a timpului. Mai bine mai târziu decât niciodată, să învățăm cum să fim stăpânii fericiți ai secundelor!
Ca o apă…
Ca o apă care duce
liniștea spre noi tărâmuri
a trecut copilăria
și acum la bătrânețe
a-nceput din nou să urce.
Doamne, aripi de mi-ai da
prin puhoaie și nămeți,
prin sânziene și scaieți
să mă lași să zbor
aș vrea.
În genunchi la poarta care
către lume mă-mbia
m-aș întoarce
să o mângâi
dar mi-e frică de tristețea
care-a dat lăstar din ea.
Instantaneu
Eu, numai eu știu cum se poate opri timpul. În calea lui se poate ridica zidul înalt al uitării. Din praful blând al ulițelor amestecat cu zarva neutră a pițigoilor. Din roua fermecată a dimineților care mângâie gleznele obosite ale mamelor. Din surâsul obosit al orizontului săgetat de țipătul exagerat al închipuirilor. Din amintirea fratelui meu așteptând, obosit, seara, pe marginea patului, ospățul încropit din nimic de îngerul lui păzitor... mult prea grăbit să-l cheme la sfatul ținut de sufletele care-au pornit spre înalturi...
Eu am fost stăpân o clipă
Mai că-mi vine să mă duc, înserarea s-o apuc, unde curg izvoarele și foșnesc mioarele când le place soarele. Iată, lumea-n care-am fost, Doamne, nu mai are rost, timpului să-i dea culoare, sufletului meu răcoare și tăriilor răbdare. Și nimic nu este omul rătăcit precum atomul, care doarme neștiut în pridvoarele de lut ale veacului trecut. Eu am fost stăpân o clipă. În zadar, căci fericirea în milenii se-nfiripă.