Fiecare punct al universului
poate fi locul in care isi au salas
inceputul si sfarsitul.
Frumusetea punctului se afla
in nesfarsita lui goliciune.
Fiecare ochi intelept
are un zambet anume
in fata sfarcurilor invizibile ale punctelor.
Unele vietuitoare au meteahna imitarii
si exersarii topologiilor.
Prilej de incantare si suferinta
pentru cei care se cred
inruditi cu tagma demiurgilor.
Omul deplin
nu este altceva decat o sintagma.
Nici un punct
nu poate sti ce este eternitatea.
Toti oamenii mor
incercand sa opreasca timpul
atunci cand soarele isi risipeste fotonii
dinspre zenit.
Sufletul omului,
chinuit de obsesia de a fi inconfundabil
si singurul strajer la portile adevarului.
Combinatorica adeneului
sta la temelia incaerarilor
de care se rusineaza oamenii
care privesc aceeasi bucata din mutenia
universului.
Irosindu-ne timpul
gandind si vorbind
despre pustietatea din noi insine,
bucuria de a fi
va ingenunchia in fata chipului
schimonosit
al sinelui.
Nu am putere asupra timpului. Se furiseaza neistovit pe langa ochii mei obositi. Chiar acum timpul zambeste privind peste umar la tristetea gandurilor mele.
De ce am plecat de acolo?
De ce am ajuns aici?
De ce nu mai vreau sa stiu cum va fi viitorul?
Unde mi-a fost capul atunci cand ma credeam o parte a infinitului?
De ce am risipit cu neindurare timpul in care as fi putut sa musc fara teama din fructele ademenitoare uitate de Dumnezeu in pomul vietii?
Mi-am pierdut toti prietenii.
Fara prieteni am abonament pe viata la singuratate.
M-am incurcat in plicisitoarea mea complexitate.
De la stramosi v-au ramas mostenire potcoavele cailor morti.
Singura voastra comoara este aburul clipei.
N-o risipiti cautand cele doua capete ale infinitului.
Sunt printre voi si oameni care au meteahna abstractizarii.
Frumoase sunt cuvintele lor dar va veni o zi in care se vor adauga la cenusa uitarii.
Da, voi nu aveti aripi precum vulturii.
Dar, sa nu uitati ca portanta surasului vostru este la fel de reala ca rastignirea absolutului.
Prin suras, insusi absolutul a resetat motoarele timpului.
Aratand omului firul care leaga nesiguranta clipei de marile armonii ale vesniciei.
Puteti fi pretutindeni sau nicaieri.
Cand veti ramane singuri numai surasul va va insoti la intalnirea cu absolutul.
Eu,
prietene,
nu stiu
care este diferenta intre lume si pustiu.
In oceanul vast al zarii
duhul sta ascuns
de teama
tavalugului schimbarii.
Duse-s vremurile-n care
Fiul Domnului
pe ape
isi taia senin carare.
Iar cuvantul lui
trecea
prin zidul
vesniciei trecatoare.
M-as ruga
dar n-am tarie.
As vorbi cu infinitul
dar mi-e nu stiu cum,
Badie.
Vom muri
ca niste stele
sau ca niste vorbe spuse
unui cuib de randunele?
Nu ma nascusem inca.
In loc de soare
umbra
isi rasadea in mine
lumina ei adanca.
Nici timpul nu-ncepuse
a curge
peste mine.
Nemarginite spatii
se-nfasurau pe ghemul
senzatiei de bine.
De ganduri si cuvinte
eram ferit
in lumea
morfismelor afine.
As fi ramas de-a pururi
prizonier in tine,
de n-ar fi fost chemarea
pe care vesnicia
o indrepta spre mine.
Bunicul meu dinspre tata stia sa sfideze timpul. Nu l-am vazut niciodata alergand. Potoliti-va din zbenguiala, mai, zanganitilor la cap, il auzeam boscorodind atunci cand dreptele randuieli ale gospodariei lui erau calcate in picioare de nepoti. Bunicul a avut trei copii, un baiat si doua fete. Fata cea mica, Aurica, a murit de meningita, la putin timp dupa ce se casatorise. Dupa cum arata in cele doua fotografii care i-au pastrat chipul, cred ca era un suflet cu o sensibilitate deosebita. Avea ochi negri, in care se putea citi usurinta cu care purtatoarea lor oscila intre veselie si tristete. Mi-ar fi placut sa o intalnesc aievea, nu doar in poze. Intre mine si ea era o asemanare pe care am simtit-o de cate ori m-am oprit in fata tabloului care ii imortalizase chipul.
Nimic din ceea ce face omul nu dureaza o vesnicie. Cu toate acestea, una dintre dorintele neadormite ale omului este speranta de a beneficia de un dram de posteritate. Pentru implinirea acestei sperante nici o incercare nu este prea mult pentru sufletul chinuit al omului. Un om poate lasa in urma lui o casa. Nu peste mult timp casa se va transforma in tarana sau alta forma de scufundare a lucrurilor in uitare. Un om poate lasa in urma lui o clipa de neuitat. Asemenea clipei pe care mi-a oferit-o bunicul dinspre mama, in timp ce, alaturi de el, exersam scufundarea in eternitate, uitand de zgomotul lipsit de armonie pe care il imprastia pe ulitele satului nepotolita si insolita lucrare a omului. Clipa luase infatisarea bunicului. Bunicul devenise mut. Dar mutenia lui umplea toata valea pe care acea neuitata zi de vara mi-o lasase in stapanire. Un om poate lasa in urma lui un gand, a carui intrupare sfideaza toata pasiunea omului pentru materialitate. Viata omului este o calatorie printre evenimente si lucruri reale dar tavalite in giganticul malaxor al devenirii universale. Gandul omului poate sfida insasi devenirea universala daca si-a gasit intruparea potrivita.
Va veni o zi in care
fi-voi parte din uitare
si doar gandurile mele
vor mai respira tacerea
ce se-aude cum ii poarta
pe parintii mei spre stele.
Singur plang la ceas de seara
cand lumina-i tot mai rara
si se lasa peste case
oboseala care-si taie
drum necunoscut prin carnea
ce se-nfasura pe oase.
Sunt si nu-s un punct in zare
rad si plang caci totul pare
doar o gluma oarecare.
Mare taina sa vrei cerul
si pamantul sa te lege
si de maini si de picioare,
nelasandu-te sa pipai
vesnicia care este
o gradina fara margini
intr-un veac fara hotare.
A cunoaste,
a uita,
a surade,
a manca,
a privi in adancime,
a ramane mult in urma
de singuratatea ta.
A visa eternitatea,
a strivi de spuma zarii
toata metafizica.
A iubi,
a rupe ganduri,
a inmarmuri de jale,
a te rataci,
a plange dupa cel ce-ai fost candva.
A muri,
a rupe stele,
a vibra,
a intelege taina fulgului de nea.
A ierta,
a te include
fara zgomot in lucrare,
a pluti pe raza lunii,
temator,
a fi cuvantul
de la temelia lumii,
intelesuri fara numar
a rosti si-a mangaia.
A cersi,
a da cu pietre
intr-un rasarit de soare,
a te indrepta spre matca
apelor nemuritoare.
Sensul lumii a cuprinde
in generative reguli,
intru slava fara haturi
a-nvierii repetate
a taranei
din surasul
adormit de frig in ea.
Pentru a se furisa in eternitate
timpul nu are nevoie de ingaduinta mea.
Chiar si acum,
cand neuronii mei s-au dilatat
asemenea marilor spatii einsteiniene,
clipele trec
ca niste stoluri de pasari calatoare
pe deasupra nostalgiilor
care nu au habar de alinierea
planetelor.
Daca sunt privit
de pe inaltimile muntilor Himalaya
eu nu sunt
mai nimic in ecuatia splendorilor
universului.
Dar
atunci cand albina isi cauta polenul
prin livada cu meri infloriti
universul nu mai conteaza.
De aceea
insistenta cu care timpul se furiseaza in
eternitate
nu este un fapt care merita atentia
noastra
finita si imperfect ancorata
in subtilitatile nemarginirii.
Noi putem straluci
pret de o clipa
daca intram in rezonanta cu muzica
polifonica
a amanuntelor.
Noi putem iesi din matca cuprinzatoare a
uitarii
daca ne regasim echilibrul
sorbind din taria cuvantului.
