De unde să știu eu

Nu știu de unde vin
și nici încotro merg
trăiesc înfășurat în aburul clipelor
uneori răcnesc în mine însumi
văzând cât de slab sunt
în fața fleacurilor
altora le spun
oare ați înțeles
cât de importante sunt marile idei
și ce bine ar fi
să construiți totul 
bazându-vă pe abilitatea lor
de a deschide ferestrele necunoscutului
deși
acum nu mai sunt așa de pornit
împotriva frontierelor necunoscutului
încep să cred
că adevărul este o închipuire a omului
care
aflându-se din întâmplare
într-un anumit punct
ar vrea
să înțeleagă 
ce înseamnă să fii nemuritor
dar să poată mușca 
din realitatea unui măr ionatan
toamna
când căruțele intră 
pe porțile gospodarului înverșunat
doldora de struguri
Doamne
de unde să știu eu că trebuia să citesc
mai atent
acele pagini
în care erau vii
toți cei pe care îi găsisem când m-am născut
sunt ani buni de când pe ulița copilăriei
nu a mai trecut nici o căruța
cântând din talerele dăruite ei de fierar
sau cine știe plângând
în amurg
pentru că își dădea duhul
încă o zi din calendarul plin de surprize
al eternității.
 

Toate s-au dus de râpă

Covrigi calzi

aduși la geam de o femeie

cu obraji încinși

de cuptorul acela preistoric

înșirați pe sârmă ca niște mărgele

le simțeam mirosul

m-am zăpăcit cu totul

am pus în palma bătătorită a femeii

banii pe care îi mai aveam

zicându-i

Sărut mâinile Doamnă

pentru covrigii aceștia

atât de vii

mult mai vii

decât covrigii pe care i-am primit de Moș Ajun

de la gospodinele pe care le-am urat

ca un iureș a fost copilăria mea

toate s-au dus de râpă

în timp ce eu încercam să înțeleg

rosturile adânci ale unui timp

care plutea abătut

pe deasupra lucrurilor

care stau la temelia începutului.

Cum a ticluit Dumnezeu universul

Cazut pe ganduri

omul sarac

s-a ridicat iute

si a pornit mai departe

catre tinuturile

in care invatase ca sunt

paduri

vietuitoare

si scari catre inchipuiri nemaipomenite

oare pentru cine

se intreba el

ros de indoieli care ii blocau orizontul

un fel de praf invizibil

„Mai omule

opreste-te din mers

in curand

oamenii nu te vor mai cunoaste

si vei imbatrani

cu fruntea brazdata de apele singuratatii

fereste-te de praful invizibil

care se asterne peste amintiri

peste vise

si peste plantele

a caror simfonie stiai s-o asculti

ca nimeni altul

ma bucur ca te-am vazut

stiu ca ai renuntat la tine insuti

dupa ce ai ramas singur

in lumea ta

fara minciuni

fara excese

cu sfiala privind la fata apusului

luptator neluat in seama cum esti

nu am destule cuvinte

sa-ti spun povestea

de aceea

cand te privesc

as vrea sa inteleg

cum a ticluit Dumnezeu

universul

din amanunte

si din infinit”.

Aici

Aici
nu este mana omului.
In zare se vad niste umbre
care amintesc,
vag,
de inghetarea timpului
odata cu parfumul
si culoarea lucrurilor.
Surasul intregului,
iata la ce trebuie sa va uitati voi
cei ce sunteti mereu nemultumiti
de unul,
de altul,
de insusi Dumnezeul care nu se arata
ca sa nu va tulbure intimitatea,
uneori gaunoasa,
alteori plina
de splendorile universului.
Sa nu fiti tristi,
nici o clipa!
Gandurile trebuie sa asculte,
odata cu voi,
susurul departarilor.
Ochii trebuie sa inteleaga,
odata cu voi,
ceea ce este nepieritor
in privirea celui ce s-a pierdut
in cotloanele infinitului.

Instantaneu

Era un om.

Avea o traista vesela pe umar.

Zambind strainilor in soapta,

urca poteca

pentru care ingerii si demonii se lupta

furandu-ne

din prea putina noastra soarta.

Ceva mai jos,

trecea,

un car impovarat cu fan,

pe langa el

doi oameni ce pareau in varsta

abia mai rasuflau

in panta

pe care timpul curge vara iute

si-n urma lui doar pietre fara suflet

mai raman.

Duhul altor vremuri

Salciile inmugurisera

iar merii inundasera livezile

cu miros de floare,

nemarginit.

Am deschis poarta ce dadea in curtea bunicilor,

si am trecut,

surazand,

pe langa acele repere

marunte

ale certitudinilor mele pamantesti.

Aveam in gand dealul

unde am visat mereu

sa ma intalnesc cu Dumnezeu.

Sa-i soptesc:

„Iata-ma,

sunt inca viu.

Sa nu te superi

daca am sa tac,

de parc-as fi o umbra in pustiu”.

Pe spinarea lenesa a ulitei

care ducea spre deal

paseam usor

ca un fulg

si de n-ar fi fost apasarea gandurilor

poate ca as fi zburat.

Ajuns acolo

unde mana omului

nu reusise

sa schilodeasca definitiv

opera Celui Preainalt si Mereu Nevazut,

aripile unui avant straniu,

de scolar fericit in banca lui tocita

si plina de amintiri,

m-au smuls

si m-au purtat pe deasupra livezilor ponosite.

Parca eram un carabus

in inima caruia timpul isi facuse cuib

uitand de goana fara sfarsit a celor din sat.

Satul

mangaiat de dangatul trist al clopotului

si de pacanitul neobosit al morilor

intru care Duhul altor vremuri

a binevoit.

Ce altceva putea sa iasa?!

Eram singur

la umbra nucului

in care Dumnezeu

traia cu iluzia

ca universul va ramane

in mare acelasi

el se uita la mine

zambind

apoi

privind in zare

vinovat

imi spuse

„Nici eu nu stiu

cum este mai bine

sa fii nemuritor

sau ratacit printre cele ce pier”

as vrea sa stiu

ca pretutindeni albul e alb

dar

tot punand laolalta gandurile mele

fara inceput si fara sfarsit

ce altceva putea sa iasa

decat

aceasta goana fara sfarsit

dupa nimicul

mancat de rugina timpului

dezlantuit.

Veseli-m-as dar nu stiu…

Veseli-m-as

dar nu stiu

daca sufletul mi-e viu.

Caci

pe dealuri si valcele

nu mai este

praf de stele.

Si pe ulita tacuta

trec doar gandurile mele.

Sarbatorile murira

si le-am ingropat in malul

unor viituri rebele.

Insusi Dumnezeu

se mira

cand ne vede

plini de ganduri

inchinandu-ne la rele.

Lasa-ti duhul

sa te care

printre chiotele clipei

si surasul tau sa umple

infinitul dintre ele.

Veseli-m-as

dar nu stiu

daca sufletul mi-e viu.

Au murit tineri

Parintii mei

la inceput frumosi

puternici

neinfricati

mai apoi

obositi

incurcati in itele vietii

imputinati la trup

nu-mi amintesc ce forma aveau ridurile lor

pentru ca au murit tineri

si odata cu ei a murit lumea

pe care

au inaltat-o cu mainile lor

chiuind

bocind

lovind cu asprimea palmelor

in bolta inchipuirilor lui Dumnezeu

strivind cu pasii lor batatoriti

timpul care isi uitase rostul

fugind din calea apelor dezlantuite

de ploile de altadata

ploi zdravene

dar curate

in urma carora ciupercile rasareau

si fluturii se zbenguiau

ca niste copii

pentru care sanii mamelor lor

erau inceputul

si sfarsitul universului.

Ce ramane dupa ce vei pleca?…

  • Mai nimic.
  • Poate, o parte din gandurile bune, plamadite de sufletul tau.
  • Un gol, in care uitarea va da navala nebanuit de iute.
  • Niste amintiri, in sufletele altor oameni, care se vor zdrentui la prima zapada, incat nimeni nu le va mai recunoaste chipul.
  • O vorba frumoasa.
  • Un zambet neinteles.
  • Un regret cat o viata.
  • Bucuria, ramasa fara cuib, a copilului care incerca sa zboare odata cu fluturii.
  • Chipurile inghitite de malaxoarele necrutatoare ale timpului.
  • Clipa in care ai fost aproape de Dumnezeu, dar l-ai tradat pentru o iluzie pe care, pana la urma, nu ai inteles-o.

Degradarea pusa in slujba intunericului

Copaci bolnavi,

dincolo de care nu se vede padurea.

Adormiti,

in afara timpului,

reverberand tristetea malurilor pravalite.

Odata cu ei,

au pierit

potecile din copilarie.

Au pierit

si cei care isi lasau singuratatea pasilor

pe nisipul lor,

plin de parfumuri si arome

neutre.

Temnita peregrinarilor

si blestemul orizonturilor necunoscute.

Oranduirile,

care nu stiu nimic despre sufletul celui care

surade trist,

la portile infinitului.

Neghiobii,

catarati pe crestele fericirii neamului.

Neam,

adormit

in cusca lui plina de nimicuri.

Sacrosante.

Omniprezente.

Acoperiri perfecte

pentru degradarea

pusa in slujba intunericului.

Desertul alb-negru al gandurilor

Nu te mai uita in sufletul tau.

Ceea ce cauti este in cuvantul liber,

care nu musca

din motaiala inertiei.

Verdele primaverii

este plapuma de care ai nevoie

pentru a uita

de zarva gandurilor.

Minunate or fi gandurile tale

dar ele nu au invatat sa-si tina echlibrul

pe crestele nepasatoare

ale schimbarii.

De ti s-ar pune in palma

toata intelepciunea lumii,

indoiala

ar gasi mereu loc

sa-si faca un cuib

in desertul alb-negru

al gandurilor.