Cine sunt eu sa ma plang la usa cortului tau?…

Cu ce drept

Doamne

ai uitat de sufletul meu

mai bine tac

si las apele sa curga

necercetate

ca si cand ar avea ele un gand anume

nici vesel nici trist

sa nu-mi spui ca zero nu este departe de infinit

sa nu indraznesti sa-mi ceri

sa ma bucur de aceasta intamplare

sa ma lasi singur

caci mi-am pierdut un umar

un brat

o parte din inima

si un ochi

de fapt

nici nu mai am nevoie sa vad

adanc

sau departe

ma invart si eu prin curtea parasita a parintilor mei

si ma intreb

cum au ajuns toate asa darapanate

si parasite

la ce bun sa fie omul viu

daca amintirile nu mai au adapost

unde mi-a fost capul cand am plecat

din satul meu

crezand ca te voi intalni in desert

sa-mi spui

de ce m-am nascut intr-o astfel de lume

daca nu mi-ai lasat timp

sa inteleg toate intamplarile acestea complicate

ca niste stanci

din care anotimpurile rup halci

schimonosindu-le aparenta eternitate

mai bine tac

si las apele sa curga

am ramas fara zambetul lui

si mi-e greu sa tin ochii deschisi

mai bine muream eu

si poate m-ai fi primit

in adapostul tau

atemporal si viu

te-as fi rugat

sa ai grija de fiul meu

numele lui iti este cunoscut

din Epistola intaia catre Timotei a Sfantului Apostol Pavel

…cine sunt eu sa ma plang

la usa cortului tau?

Solomon…

Cei doi sâni ai tăi par doi pui de căprioară,

doi iezi care pasc printre crini.

Magnifica marturisire a gandurilor.

Chiar daca marturisitorul a fost, zice-se, Solomon,

peste care veacurile

au asternut

covorul intins si indaratnic al uitarii.

Cartea Cantarilor este inca vie.

Solomon este,

ca tot omul,

in lumea umbrelor.

Cu intelepciunea si cu bogatia lui cu tot.

M-am uitat cu luare aminte

la toate lucrările care se fac sub soare şi iată:

totul este deşertăciune şi vânare de vânt.

Acelasi Solomon,

spunand despre sine ca este Eclesiastul,

cugetand,

dezamagit,

la prapastia dintre aspiratiile omului

si aspra judecata a vesniciei.

Caci ce altceva decat vesnicie este Domnul?

Oricata intelepciune se spune ca a avut Solomon,

s-a ratacit de indemnurile celui care i-a dat-o

si nu a mai gasit drumul catre casa Domnului.

A trait cu adevarat in cortul singuratatii,

desi in jurul lui au fost mereu, din belsug,

samburii fericirii.

Zbuciumul spiralat al timpului

Nu ai nevoie de telescop

daca vrei sa vezi stele cazand din cer.

Iti trebuie insa curaj

pentru a imbratisa ceea ce stii ca este frumos

si te poate purta

departe de temnita obisnuintelor.

Ai ramas fara aripi.

Este vorba de acele aripi

care te ajutau sa visezi cu ochii deschisi.

Privirea ta era nemultumita

de alternanta implacabila a intamplarilor

si de caderea intunericului

ca o cortina neinduplecata

peste clipa marunta de fericire a gandului.

Nu te mai pedepsi singur.

Intre tine si gandurile tale

a inceput o prietenie

care te va ajuta sa intelegi

de ce eternitatea nu are nici o legatura

cu zbuciumul spiralat al timpului.

Cuvintele

Cuvintele pot da stralucire gandurilor noastre

sau pot fi asemenea puntilor

care leaga cele doua maluri ale apelor:

singuratatea si speranta.

Tot ele sunt nimerite

pentru a arunca in aer

linistea de care avem nevoie

cand savuram zborul haotic al fluturilor.

Uneori este in folosul nostru

sa ne inghitim cuvintele.

Nimeni nu este pregatit sa ni le primeasca

asa cum au pornit din sufletul nostru.

Nu cumva ai vrut sa zici altceva

crezand ca noi suntem prosti

si nu intelegem unde bati?

Banuiala cu radacini egolatre

este mai sprintena decat ingaduinta

care se sfieste sa se arate.

Nici macar printre cuvinte

nu ne putem misca

fara teama de a strivi inchipuirile celor care asculta.

Ieri, astazi si maine.

Vor dainui numai cuvintele a caror poveste

este tesuta din borangicul eternitatii.

Celelalte cuvinte trebuie sa se multumeasca

cu monotonia valurilor care zguduie

din cand in cand zarva din piata cetatii.

 

 

 

 

 

Cine esti si ce vrei sa faci…

Sufletul tau s-a imputinat

atunci cand

primavara a sosit

pe furis

si nu ai mai auzit cantecul pitigoilor

si nu ai vazut

nici dansul prietenos al ciocarlanilor

pe ulita batatorita.

Insasi ciorovaiala vrabiilor a murit in acea primavara

nebanuita.

Antenele tale,

aliniate la inceput

pentru a prinde din zbor toate zgomotele universului,

fara sa te intrebe daca esti fericit,

s-au pus in slujba celui care aduna intrebari

carora omul le cauta in zadar raspunsuri.

Daca te vei intreba cine esti

si ce vrei sa faci pentru a nu tulbura

nevinovatul dans al fluturilor,

iti va fi greu sa afli raspunsul in tanguirile tale.

Deschide larg portile sufletului

si lasa-ti privirea sa culeaga nectarul orizontului.

Nimeni nu te va pune  sa platesti

pentru libertatea de a fi parte a infinitului.

La capat de drum,

nisipurile uitarii te vor inghiti fara mila,

impreuna cu vorbele tale

dulci sau amare.

Iar…

Iar
a nins uitarea-n mine
bulgări mari
de răsărit.

Sunt aici
dar mi se pare
că aproape am murit.

Mi-au căzut în palme
frunze
de apus neprihănit.

Văd şi simt
cum creşte sensul
din ţărână,
din iluzii,
din mistere
şi din teama
de a fi desprins de sânul
lutului ce m-a
hrănit.

Nici nu ştiu
de când în mine
soarele n-a mai dormit.

Fiecare adiere
mi se pare o furtună
în paharul rătăcirii
de surâsul tău pierit.

Te-am pierdut
ireversibil.

Sunt un fruct
ce stă pe ramuri
aşteptând să vină bruma
să-l desprindă
de zenit.

Mai scheuna un caine-n ceruri…

Trecea un car pe ulita tacuta.
Era tarziu,
in miez de noapte, 
si nu puteam
a-nchide ochii
caci ma gandeam
la toate cate
le-am fost vazut si nu se uita.
Mai scheuna
un caine-n ceruri 
si se-auzea in salcii cucuveaua.
Ma-nchipuiam in alta lume
cu oameni care sorb din cupe lacrimi
in timp ce dealurile-si poarta triste neaua.
Trasuri si bidivii de fala
treceau in zori
pe langa prispa casei lui Prundaru,
goala.
Un somn adanc se revarsa in mine
si Dumnezeu aprinse soarele 
pe bolta.
Visam ca sunt descult 
si-mi tarai talpile prin  roua
purtand in suflet 
apriorica-mi revolta.
Se asternuse-n somnul meu uitarea
si cenusiul altor vreri
canta in zare.
Eram pierdut de restul lumii
si aurul lucea-n nisipuri
ca fata pruncului
cuprinsa 
de intaia lui mirare.

Monolog

 

Au murit vremurile

în care giganţii de păpădie 

ai altor anotimpuri

au sfidat zeităţile.

A murit înserarea de monolit

a greierilor,

care-şi cerşeau nemurirea

pe sub zidurile 

îngălbenite de uitare

ale memoriei strămoşilor.

Spune-mi tu,

umbră nepieritoare a mamei mele,

ce cuvinte aş putea chema

din  adâncul fiinţei

pentru a umple

deşertul care îşi întinde nisipurile

peste acoperişul obosit

al singurătăţii mele?

Vorba mea,

mult mă mai mândresc cu ea.

Nici mai bună,

nici mai rea

decât vorba altora.

Pe-un tăpşan

să am o floare.

Sub un pom

să am un soare.

Şi în mintea mea să fie

infinitul

o tipsie.

Iar pe prispa casei mele,

construită din cuvinte,

să am poartă

către stele.

Să mai am,

aş vrea,

cărare

către nesfârşita zare.

Gândul meu,

ţesut din sfere

cu impresii austere,

să adoarmă cu speranţa

de a-şi ecloza

portanţa.

Vorba mea,

Multe mai încap în ea.

Roua,

plânsul,

învierea,

fumul clipei,

nemurirea

şi dilemele gândirii

când porneşte

la plimbare

prin abstractele ponoare.

Vorba mea,

ca  o fântână,

ireală,

gânditoare,

trece seara pe la poartă

cu găleţile în mână,

şi-n găleţi,

neverosimil,

reflectând abisul firii,

stau cuvintele la sfadă,

cine are ochi să vadă,

din gâlceava lor se naşte

curcubeul nemuririi.

Într-o clipă

de sublimă

scufundare a dorinţei

în metafore rotunde,

vorba mea,

covor de stele,

praful clipei îl ascunde

şi la ceas de somn

îşi pune

viselor,

glumind,

zăbală

împletită din secunde

şi aghiazmă de genune.

Vorba mea,

au trecut culori prin tine,

chiot,

ape şi suspine.

Când părea

să fie clipa

nesecat izvor de bine,

au crăpat

de silă

stâlpii

bolţilor geometrine.

Duhul tău,

captiv în cuşca

unor fapte anodine,

taie hălci din infinitul

risipit

în semne fine.

Eu socot

că eşti o sferă,

leagăn gândului

şi lumii

ce s-a oglindit în tine.

Şi mai eşti

un punct pe harta

dorului de zarea mută.

Iară eu…

rămân orfanul,

dens

şi iute la mânie,

când,

orbit de întuneric,

veşnicia îl sărută.

Uneori

Sa nu-ti risipesti intelepciunea in vagaunile vietii! Nici macar atunci cand bratul inselator al norocului ti-a oferit vremelnica lui protectie.

Uneori,

cad stele din cer.

Alteori,

curcubeul se odihneste

pe creasta unui deal.

In mare,

nu se intampla nimic

esential.

Marile echilibre

supravietuiesc

tuturor incercarilor,

daca sufletul

a invatat sa se multumeasca

cu putin.

Cei ce tulbura apele

se vor lovi primii

de inaltimea talazurilor.

Strugurii

pe care ii vor intalni

in vis

se vor risipi

odata cu ivirea zorilor.

Timpul,

in sens absolut,

are cate putin

din timpul fiecaruia.

Trebuie doar

sa avem ochii deschisi.

Pentru a observa

fumul necontenit

al elixirelor.

Pentru a redesena

chipul aproape uitat

al parintilor.

Pentru a adormi

in parfumul fara egal

al nazuintelor.

Toata lucrarea timpului

ne va zambi.

Trecerea noastra

dincolo de negura departarilor

va fi ca o adiere de vant

pe  crestetul coliliei.