Cuvintele lor,
răzleţite
de trupul tăcut al gândirii,
ascuns de privirea înceată
a firii.
Cuvintele lor,
au eclozat pe structura
speranţelor noastre.
Şi nu vor pieri
decât alungate
de dorul de zări
mai albastre.
Zărghitul
Măi,
zărghitule,
află de la mine,
că nu poţi face gaură-n cer
vânturând,
către stele,
cuvintele.
Şi nu mai sta
tot timpul
încruntat,
de parcă ţi-ar fi furat cineva
porcul
din bătătură
în ajunul Crăciunului.
La viaţa mea,
eu am făcut
două războaie.
Am văzut ce înseamnă să stai
pe buza prăpastiei,
departe de casa
în care ţi s-a arătat lumina zilei.
Tu,
Zărghitule,
ce te smiorcăi atât
de dorul sufletului tău pereche ?!
Pune-ţi aripile
şi du-te în întâmpinarea lui.
Când vei ajunge bătrân ca mine,
coaja cuvintelor
va fi pentru tine
doar o problemă de
interpretare
şi azimut.
Pădure fără nume
De ce te-am dat uitării
pădure fără nume?
Tu mă primeai
la umbra salcâmilor,
de strajă
hotarului
prin care
te-ai separat de lume.
Şi mă primeai
în teii
smintiţi
de-atâta floare.
Eram
desprins de veacuri,
privighetori cântându-mi
când beam
din apa rece
a vechilor izvoare.
Covorul tău de nuferi
ştia să poarte
umbra
pe raze moi
de soare.
Nu ştiu ce-a fost
cu mine,
de te-am lăsat
pe mâna
atâtor minţi străine?
Pădure fără nume,
as vrea să mor
în grija
tăcerii tale pline.
Simţind
în nări răcoarea
şi părăsit de gânduri,
să pot vorbi
cu cerbii
şi să mă-ncred
în vulturi.
Nu ştiu ce-a fost
cu mine
când am plecat
cu gândul
de-a scotoci în zare
şi am ajuns
o umbră
ce se lăţeşte-n sine,
preaplină de uitare.
Parc-ar fi razboi in stele…
Soarele,
vapaie rece,
pe deasupra noastra trece.
Fara el
am fi in bezna,
simple nume ratacite
in eterul nemuririi,
scos de zei din alte bezne,
mai profunde,
sau,
protocolar buiece.
Pe gorganul
din zavoi
se-adunara pitigoi.
Soarele,
vapaie rece,
ii ajuta,
pentru-o clipa,
sa mai uite de nevoi.
Cine stie,
cate umbre,
peste ganduri si tarana,
veacurile vor petrece!?
Soarele,
vapaie rece,
merg la deal,
si mi se pare
ca se rup din mine nuferi
si se duc pe apa vietii,
lina si ametitoare,
n-are cine sa-i culeaga,
toti alearga,
pe razoare,
parc-ar fi razboi in stele
cu ecouri planetare.
Legamantul
Indurare, Doamne,
sunt prea slab pentru a tine
legamantul
facut intr-o zi de vara,
zi in care soarele mangaia,
echidistant,
toate proeminentele.
Am avut,
atunci,
sentimentul ca am ramas singur
in univers,
si imi dadea fiori
gandul ca istoria omului
ar putea sa aiba,
un nou inceput,
prin mine,
cantitate neglijabila
la scara infinitului.
Te-am invocat,
avand ca martori,
ciocarlii,
codobaturi,
popandai
si megalitii neluati in seama
de tacerea asurzitoare a piscului,
pe unde se spune ca tatarii au navalit.
Ce s-a intamplat dupa navala tatarilor,
nu se stie.
Piscul a ramas,
se parea,
pentru todeauna,
in stapanirea celor
care au avut vesnicia-n priviri
si,
obosind in razboaiele strambe cu timpul,
rand pe rand,
au murit.
Am umblat mult prin ceata cameleonica
a orizontului.
Mi-am inaltat,
adeseori,
privirea spre tine.
Mi se parea nedrept sa vad porumbeii zburand
catre inaltul cerului
in timp ce eu eram
sclavul gravitatiei.
Simteam imensitatea punctului tau de vedere
asupra frumosului,
adevarului
si echilibrelor de tot felul.
Ti-am cerut,
in gand,
sa-mi deschizi portile infinitului.
Nici macar odata
nu am avut
putere sa te chem in ajutor
ca un copil care isi marturiseste parintelui
suferinta si pacatul.
Stiam ca drumul pe care mergeam
este greu,
dar nu am avut putere sa te fac martor
al apasarilor gandului meu.
Mai tarziu,
am aflat ca David al izraelitilor
te-a facut martor,
pentru eternitate,
al gandului sau.
Stiu ca i-ai trecut cu vederea
slabiciunile
cat a fost viu.
Nu stiu, Doamne,
ce i-ai spus,
direct
sau prin interpusi,
cand a ajuns la poarta
bungaloului tau.
Nu te-am hulit.
Nu mi-a fost frica de tine.
Am vazut
cu ochii sufletului
larg deschisi
lucrarea ta.
Stiu ca sunt neinsemnat,
dar
gandul ca intr-o zi
ma vei privi in ochi
de la inaltimea zborului unui vultur
m-ar intari.
Si,
poate ca voi invata,
in sfarsit,
sa respir
fara sa uit legamantul.
Clipa si eternitatea
Nimic nou
sub soarele
de cele mai multe ori obosit
uneori nervos
aruncand suvoaie de plasma neutronica
in ceafa mea independenta
preocupata de punctele de inflexiune
ale orizontului temporal
clipa si eternitatea
nu reusesc sa evadez din temnita obisnuintelor
nu reusesc sa-mi intind aripile imaginatiei
astfel incat portanta lor sa ma ajute
sa inteleg noima peregrinarilor omului
prin desertul dintre cele doua puncte de inflexiune
ale orizontului
clipa si eternitatea.
Smarcurile improvizatiei
Fluida
asemenea vantului
trecerea mea prin univers
ramas fara vise
ascultand
plansul celor rataciti
definitiv
in smarcurile improvizatiei
nimic nu poate inlocui
senzatia de confort
pe care o degaja inundatia fleacurilor
viata mea nu mai are stabilopozi
fiecare scancet al universului
este o catastrofa
ma refugiez in desertul gandurilor mele
incolonat
golit de speranta
in contratimp cu adevarurile simple
prea multe nascocirile care ma aduc
in afara amintirilor
definitiv
nu am invatat sa mor
mi s-au terminat lacrimile
si nu am curaj sa imi pun intrebarea
ce fel de lume este aceasta in care
nu mai am timp sa privesc
in mine insumi?
Trebuia
Ulita,
din praful tau
mi-am luat avant
spre stele.
Temator,
printre cuvinte,
lunecam purtat de ganduri,
in sosoni,
fara pingele.
Timpul a trecut
si-mi pare
ca zadarnic omul fuge
dupa fluturi
pana moare.
Trebuia sa am putere
nemuririi
sa-i fiu straja
sa nu las chemarea zarii
sa ma surpe
cu-a ei vraja.
Apa timpului pe dealuri…
N-as fi vrut s-aud cum clipa
plange ca si-a rupt aripa,
nici cand soarele rasare
nici cand ziua-n cranguri moare.
Apa timpului, pe dealuri,
sapa neclintita maluri
si privirea mea nu stie
unde-a fost cand simplitatea
mirosea a vesnicie
si cand miez tarziu de noapte
ma impresura cu soapte.
Doamne-ntoarce-te la mine
sa m-ajuti sa trec mai vesel
printre ganduri si suspine!