Mereu am fost introvertit. Când se uita din veșnicie la felul meu de-a fi, zărghit, și Dumnezeu se întreba cu ce anume a greșit. Treceam prin lanuri de cicoare în pas săltat, de căprioară, în timp ce ploile de vară tăiau prin clipă vad răstit. Înfășurat în spuma zării visam mereu la infinit, tăind prin carnea lui bogată alt adăpost singurătății de visător introvertit. Zâmbeam atât de clar în soare încât nu mai simțeam pământul sub tălpile de om grăbit, ce adormea făcându-și cuibul în țesătura egolatră a înserării, sub cupola cuvântului introvertit. Acum, sătul de inferențe și de metafore scârbit, aștept să cadă peste mine mânia celui care-n barbă zâmbește când adorm smerit abandonat, abia o umbră pe pânza unui mare pictor cu un penel introvertit.
Lună: februarie 2021
Suprema rătăcire
Cuvânt frumos, adevărul este alungat din cetate de minciună. Brățară de aur, priceperea este încolțită de haitele care slujesc marile țeluri ale demolării. Semn al rătăcirii, prostului i se pune tichie de mărgăritar pe țeastă și este ales în fruntea bucatelor. Kilometrul zero al conștiinței, sinele a lepădat jugul supunerii față de binele colectiv. Ireversibil sau accident, crește exponențial numărul celor care se visează centrul universului. Suprema rătăcire, în curând nu vom mai avea pe cine răstigni.
Nici nu-mi vine să mai spun
Rupe-s-ar din calendar zilele fără nectar și în locul lor să pună Dumnezeu o vorbă bună! Țara de s-ar îndrepta chiar cu hoți la cârma sa am putea la o adică să trăim fără vlădică! Și de unde ei plecară fi-le-ar neamul de ocară Noi să punem cu sfială Duhul țării-n rânduială! Suntem vii bătu-i-ar zarea ni s-a terminat răbdarea măi trufașilor cuvântul poate mângâia pământul. Luați o pauză în care să trăiți în remușcare iară noi cu modestie vom porni din trupul țării drumuri noi spre veșnicie. Nici nu-mi vine să mai spun tot ce am în mine bun s-a uscat de supărare. Este greu să fii o plantă într-o lume fără soare.
De ce aș fi vrut eu să am aripi?
Adevărul este că aș fi vrut să am aripi. Să pot vedea lumea de sus. Mai ales invarianții. Și să fiu scutit de tirania fleacurilor. Uneori mi-ar fi plăcut să călătoresc în timp. Mai ales în trecut. Ce n-aș fi dat pentru un bilet de martor la bătălia de la Gaugamela! Trebuie să fi fost ceva de înțeles și din încleștarea lui David cu Goliat. Dar ce fel de om aș fi devenit după un popas în mulțimea care a fost martoră la răstignirea lui Iisus Cristos?! Eu știu. Limba în care vorbeau părinții era minunată. Limba în care cuvintele curgeau îmbogățite în containerul fermecat al amintirilor. "Nepoate, știi de ce se mișcă frunzele vișinului de lângă casă?". Cum de ce? Pentru că adie vântul. "Da, dar vântul...adie din senin sau undeva...cineva... care cumva...". S-o lăsăm baltă, bunicule. Mai bine mi-ai spune ce este fericirea. "Fericirea este clipa în care omul se poartă de parcă ar fi ajuns prieten cu eternitatea". Adevărul este că ascultând vorbele neticluite ale anotimpurilor am început să înțeleg eternitatea. Podoabă neprețuită, eternitatea. Praful indiferenței noastre o poate ascunde de închipuirea urmașilor. Zâmbește frumos eternității, gândacule! Chiar și atunci când ți se pare că ești nedreptățit de clipă. Adevărul este că aș fi vrut să rămân chiar și prietenul berzelor. Ele soseau primăvara, se roteau calme pe deasupra ulițelor, spunându-mi te așteptăm mâine în poienile Slănicenilor, să vii singur dacă vrei să ne vezi ce facem noi în timpul liber!? Tălpile mele răbdau multe. Plin de mister era cenușiul introvertit al primăverii. Omul sfințea locul. Soarele lăsa o parte din razele lui în sufletul dezbrăcat al omului. Mari erau vâlvătăile care deschideau ferestrele dimineților. Adâncă era liniștea în care dansau fulgii de nea la fereastra casei părinților. Nu-mi era teamă de viscol. Îl înfruntam cât încă era puternic. Spatele meu era pregătit să poarte întreg universul. Prea multe erau de învățat. Prea puțini cei care mă priveau direct în suflet. Cred că fericirea lor venea din detașarea de scurgerea clipelor. Îmi venea să le spun. Oameni buni, opriți-vă! Eu sunt în război declarat cu lumea cuvintelor. Ele sunt ca niște cameleoni ale căror afinități pot ajunge până la urechea lui Dumnezeu. Atunci am simțit eu primele adieri ale vântului tristeții primordialeale. Tristețea pornită din înțelegerea exagerată a universului. Înțelegi acum de ce aș fi vrut eu să am aripi? Să pot vedea lumea de sus. Mai ales invarianții. Și să fiu scutit de tirania fleacurilor.
Dacă…
Dacă vezi un fluture zâmbetul tău este liber pe aripa clipei să zboare. Dacă auzi pitpalac în amurg înseamnă că ești singur, o clipă, sub soare. Dacă ești singur poți vorbi fără teamă cu Dumnezeul imenselor noime stelare. Spune-i că aștepți de la el doar o vorbă șoptită de îmbărbătare. Dacă vezi un bătrân să te oprești din drum oricare ar fi graba pentru care îți tai prin mulțime cărare. Îmbrățișează-l în gând și așteaptă-i cuvântul în care se află esențe din altă idee de zare.
Astăzi sunt un fel de strană
Stau pe banca de la poartă și privesc în gol spre zarea cu-ntrebări fără răspunsuri despre tot ce-a fost odată. Mulți mi-au spus privind în stele să mă rătăcesc în zare să-i culeg zâmbind polenul fără să privesc în urmă lăcrimând în alb și negru după dealurile mele. Am rămas fără cuvinte ascultând cum trece vântul prin tăcerea absolută a fântânilor cu ghizduri și parfumul fără seamăn al aducerii aminte. Dumnezeu privind la mine slobozi din nou surâsul dimineților cu soare în țărâna orbitoare a esențelor divine. Astăzi sunt un fel de strană în biserica rostirii dangătul adînc al firii a rămas fără cuvinte care trec târziu pe uliți de tristețe sau hârjoană.
Jupâna
Du-te maică în chiler și din botă să-mi aduci litra plină cu oțet și găvanul ochi cu nuci. Vezi pe unde mergi căci bezna colcăie de lilieci și nici diavolul nu doarme în butoaiele din beci. Apoi vino Prâsleo iute să-mi bagi ață albă-n ac eu mi-am ologit vederea făcând ii din pânza vremii și din duhul altui veac. Nu pleca sosesc îndată se-auzea șoptind jupâna și din camera secretă aducea un șorț cu mere busuioc și-n mâna dreaptă o gutuie ireală cum să pui pe Dânsa mâna?!
Domnule, bătute-ar vîntul!
De la fir de păpădie să iei chef de veșnicie alandala pe câmpie. Și să fii atent, Ilie, pe sub plasa norilor chiotul prigorilor se închină zărilor. Tu, de ce nu poți străine să te uiți zâmbind la mine să mă prinzi de scăfârlia gândurilor mele strînse precum boabele-n ciorchine. Și să vii în nori cu mine să vezi cum se-aude plânsul gravitației divine. Frunză verde de salcâm printre clipele fugare mai există un tărâm unde tot ce mișcă moare de atâta nemișcare. Hai mai bine să horim chiar de-o fi să amețim și amurgul să-l pețim căci la blânda lui răcoare trag cei vii și cel ce încă nu prea știe cum se moare. Toată viața strângi odoare minți de crapă de rușine infinitul pe răzoare și te-ai cocoțat în jilțul nemuririi trecătoare, deși duhul tău miroase a pustiu din depărtare. Domnule, bătute-ar vântul, cu beteaga ta lucrare!
În fiecare om
Ca oile se-nghesuie cuvintele la strunga nemuririi. Arareori, le văd ținându-se de mână ajunse în lumina fără umbre și păcate a uimirii. În urma lor, neîmplinite șoapte se-aud trecând pe ulița timidă a iubirii. În fiecare om se află o scânteie din văpaia fără limite a firii.
În căutarea azimutului
Când a venit pe lume, copilul a plâns. Nu vom ști niciodată dacă, de bucurie sau de teama necunoscutului. A fost obligat să renunțe la întunericul odihnitor din pântecele mamei. Afară, a fost întâmpinat de lumina orbitoare a sufletului ei. Pentru prima dată în viață a aflat de la ea ce este mângâierea cuvântului. Treptat, plânsul lui a început să prindă contururi noi, devenind scâncet, surâs nealterat și, în cele din urmă bucuria de a descoperi imensitatea necunoscutului. Astfel, simplitatea este condamnată să-și caute înfățișări noi uitând de căldura întunericului care a ocrotit-o la începuturi. Din ceea ce a fost, copilul a rămas cu un buchet de nostalgii. Prezentul lui este atât de vast încât uneori uită cu totul de scurgerea timpului. Cea mai înaltă formă de abstractizare a fericirii. Să trăiești astfel încât să uiți, fără teamă, de necruțătoarea scurgere a timpului. Mai bine mai târziu decât niciodată, să învățăm cum să fim stăpânii fericiți ai secundelor!
Adevăratul înțeles al unei fabule născocită de Topârceanu
Toată lumea stă pe gânduri, de cu zori în asfințit și privește cu uimire cum se-adună rânduri, rânduri, pe spinarea țării proștii, parcă gena omeniei a pierit. Topârceanu, duh vestit, a văzut în vis un câine ce s-a năpustit hoțește pe spinarea unui bivol adormit. Bivolul, surprins de gestul câinelui s-a dezmorțit, l-a luat frumos în coarne, în țărână l-a trântit și i-a spus Măi zevzecule, pe mine nu te urci să dormi, ci numai dacă ai în cap proiecte pentru mine de urnit.