Introvertit

Mereu am fost 
introvertit.
Când se uita
din veșnicie
la felul meu de-a fi,
zărghit,
și Dumnezeu se întreba
cu ce anume a greșit.

Treceam 
prin lanuri de cicoare
în pas săltat, 
de căprioară,
în timp ce ploile de vară
tăiau prin clipă 
vad răstit.

Înfășurat 
în spuma zării
visam mereu la infinit,
tăind 
prin carnea lui bogată
alt adăpost singurătății
de visător 
introvertit.

Zâmbeam atât de clar 
în soare
încât 
nu mai simțeam pământul
sub tălpile de om grăbit,
ce adormea 
făcându-și cuibul
în țesătura egolatră
a înserării,
sub cupola
cuvântului introvertit.

Acum,
sătul de inferențe
și de metafore scârbit,
aștept 
să cadă peste mine
mânia celui 
care-n barbă
zâmbește 
când adorm smerit
abandonat,
abia o umbră
pe pânza unui mare pictor
cu un penel introvertit.

Suprema rătăcire

Cuvânt frumos,
adevărul este alungat din cetate
de minciună.

Brățară de aur,
priceperea este încolțită de haitele care slujesc
marile țeluri ale demolării.

Semn al rătăcirii,
prostului i se pune tichie de mărgăritar pe țeastă
și este ales în fruntea bucatelor.

Kilometrul zero al conștiinței,
sinele a lepădat jugul supunerii față de
binele colectiv.

Ireversibil sau accident,
crește exponențial numărul celor care se visează
centrul universului.

Suprema rătăcire,
în curând nu vom mai avea pe cine răstigni.

Nici nu-mi vine să mai spun

Rupe-s-ar din calendar
zilele fără nectar
și în locul lor să pună
Dumnezeu o vorbă bună!

Țara de s-ar îndrepta
chiar cu hoți la cârma sa
am putea la o adică
să trăim fără vlădică!

Și de unde ei plecară
fi-le-ar neamul de ocară
Noi să punem cu sfială
Duhul țării-n rânduială!

Suntem vii bătu-i-ar zarea
ni s-a terminat răbdarea
măi trufașilor cuvântul
poate mângâia pământul.

Luați o pauză în care
să trăiți în remușcare
iară noi cu modestie
vom porni din trupul țării
drumuri noi spre veșnicie.

Nici nu-mi vine să mai spun
tot ce am în mine bun
s-a uscat de supărare.

Este greu să fii o plantă 
într-o lume fără soare.











 

De ce aș fi vrut eu să am aripi?

Adevărul este că 
aș fi vrut să am aripi.
Să pot vedea lumea de sus.
Mai ales invarianții.
Și să fiu scutit de tirania fleacurilor.
Uneori mi-ar fi plăcut 
să călătoresc în timp.
Mai ales în trecut.
Ce n-aș fi dat
pentru un bilet de martor 
la bătălia de la Gaugamela!
Trebuie să fi fost ceva de înțeles
și din încleștarea lui David cu Goliat.
Dar ce fel de om aș fi devenit 
după un popas 
în mulțimea care a fost martoră
la răstignirea lui Iisus Cristos?!
Eu știu.
Limba în care vorbeau părinții era minunată.
Limba în care cuvintele curgeau îmbogățite
în containerul fermecat al amintirilor.
"Nepoate, știi de ce se mișcă frunzele vișinului
de lângă casă?".
Cum de ce? Pentru că adie vântul.
"Da, dar vântul...adie din senin sau undeva...cineva... care cumva...".
S-o lăsăm baltă, bunicule.
Mai bine mi-ai spune ce este fericirea.
"Fericirea este clipa 
în care omul se poartă de parcă ar fi ajuns 
prieten cu eternitatea".
Adevărul este că 
ascultând vorbele neticluite ale anotimpurilor 
am început să înțeleg eternitatea.
Podoabă neprețuită, eternitatea.
Praful indiferenței noastre 
o poate ascunde de închipuirea urmașilor.
Zâmbește frumos eternității, gândacule!
Chiar și atunci când ți se pare 
că ești nedreptățit de clipă.
Adevărul este că 
aș fi vrut
să rămân chiar și prietenul berzelor.
Ele soseau primăvara,
se roteau calme pe deasupra ulițelor,
spunându-mi
te așteptăm mâine în poienile Slănicenilor,
să vii singur
dacă vrei să ne vezi
ce facem noi în timpul liber!?
Tălpile mele răbdau multe.
Plin de mister era cenușiul introvertit al primăverii.
Omul sfințea locul.
Soarele lăsa o parte din razele lui
în sufletul dezbrăcat al omului.
Mari erau vâlvătăile care deschideau ferestrele dimineților.
Adâncă era liniștea în care dansau fulgii de nea
la fereastra casei părinților.
Nu-mi era teamă de viscol.
Îl înfruntam cât încă era puternic.
Spatele meu era pregătit să poarte întreg universul.
Prea multe erau de învățat.
Prea puțini cei care mă priveau direct în suflet.
Cred că fericirea lor venea din detașarea
de scurgerea clipelor.
Îmi venea să le spun.
Oameni buni, opriți-vă!
Eu sunt în război declarat cu lumea cuvintelor.
Ele sunt ca niște cameleoni ale căror afinități  pot ajunge
până la urechea lui Dumnezeu.
Atunci am simțit eu 
primele adieri ale vântului tristeții primordialeale.
Tristețea pornită
din înțelegerea exagerată a universului.
Înțelegi acum 
de ce aș fi vrut eu să am aripi?
Să pot vedea lumea de sus.
Mai ales invarianții.
Și să fiu scutit de tirania fleacurilor.

 





  


 

Dacă…

Dacă vezi un fluture
zâmbetul tău este liber
pe aripa clipei
să zboare.

Dacă auzi pitpalac în amurg
înseamnă că ești
singur,
o clipă, 
sub soare.

Dacă ești singur
poți vorbi fără teamă
cu Dumnezeul
imenselor noime stelare.

Spune-i că aștepți
de la el
doar o vorbă 
șoptită
de îmbărbătare.

Dacă vezi un bătrân
să te oprești din drum
oricare ar fi graba pentru care îți tai
prin mulțime cărare.

Îmbrățișează-l în gând
și așteaptă-i cuvântul
în care se află 
esențe
din altă idee de zare.

Astăzi sunt un fel de strană

Stau pe banca de la poartă
și privesc în gol
spre zarea
cu-ntrebări
fără răspunsuri
despre tot ce-a fost odată.

Mulți mi-au spus privind în stele
să mă rătăcesc în zare
să-i culeg zâmbind polenul 
fără să privesc în urmă
lăcrimând în alb și negru
după dealurile mele.

Am rămas fără cuvinte
ascultând cum trece vântul
prin tăcerea absolută
a fântânilor cu ghizduri
și parfumul fără seamăn
al aducerii aminte.

Dumnezeu privind la mine
slobozi din nou surâsul
dimineților cu soare
în țărâna orbitoare
a esențelor divine.

Astăzi sunt un fel de strană
în biserica rostirii
dangătul adînc al firii
a rămas fără cuvinte
care trec târziu pe uliți
de tristețe sau hârjoană. 

Jupâna

Du-te maică în chiler
și din botă 
să-mi aduci
litra plină cu oțet
și găvanul
ochi cu nuci.
Vezi pe unde mergi
căci bezna
colcăie de lilieci
și nici diavolul nu doarme
în butoaiele din beci.
Apoi vino Prâsleo
iute
să-mi bagi ață albă-n ac
eu mi-am ologit vederea
făcând ii din pânza vremii
și din duhul altui veac.
Nu pleca
sosesc îndată
se-auzea șoptind jupâna
și din camera secretă
aducea un șorț cu mere
busuioc
și-n mâna dreaptă 
o gutuie ireală
cum să pui pe Dânsa mâna?!  

Domnule, bătute-ar vîntul!

De la fir de păpădie
să iei chef de veșnicie
alandala pe câmpie.

Și să fii atent,
Ilie,
pe sub plasa norilor
chiotul prigorilor
se închină zărilor.

Tu,
de ce nu poți străine
să te uiți zâmbind la mine
să mă prinzi de scăfârlia
gândurilor mele strînse
precum boabele-n ciorchine.

Și să vii în nori cu mine
să vezi cum se-aude plânsul
gravitației divine.

Frunză verde de salcâm
printre clipele fugare
mai există un tărâm
unde tot ce mișcă moare
de atâta nemișcare.

Hai mai bine să horim
chiar de-o fi să amețim
și amurgul să-l pețim
căci la blânda lui răcoare
trag cei vii 
și cel ce încă
nu prea știe cum se moare.

Toată viața strângi odoare
minți de crapă de rușine
infinitul pe răzoare
și te-ai cocoțat în jilțul
nemuririi trecătoare,
deși duhul tău miroase
a pustiu din depărtare.

Domnule,
bătute-ar vântul,
cu beteaga ta lucrare!

În căutarea azimutului

Când a venit pe lume,
copilul a plâns.
Nu vom ști niciodată
dacă,
de bucurie
sau de teama necunoscutului.
 
A fost obligat să renunțe
la întunericul odihnitor
din pântecele mamei.
 
Afară,
a fost întâmpinat
de lumina orbitoare a sufletului
ei.
 
Pentru prima dată în viață
a aflat de la ea
ce este mângâierea cuvântului.
 
Treptat,
plânsul lui
a început să prindă contururi noi,
devenind
scâncet,
surâs nealterat
și,
în cele din urmă
bucuria de a descoperi
imensitatea necunoscutului.
 
Astfel,
simplitatea
este condamnată
să-și caute înfățișări noi
uitând de căldura întunericului
care a ocrotit-o la începuturi.
 
Din ceea ce a fost,
copilul a rămas cu
un buchet de nostalgii.
 
Prezentul lui este atât de vast
încât uneori uită cu totul
de scurgerea timpului.
 
Cea mai înaltă formă
de abstractizare a fericirii.
Să trăiești astfel
încât să uiți,
fără teamă,
de necruțătoarea scurgere a timpului.
 
Mai bine mai târziu
decât niciodată,
să învățăm
cum să fim
stăpânii fericiți ai secundelor!

Adevăratul înțeles al unei fabule născocită de Topârceanu

Toată lumea stă
pe gânduri,
de cu zori
în asfințit
și privește cu uimire
cum se-adună
rânduri,
rânduri,
pe spinarea țării
proștii,
parcă gena omeniei
a pierit.

Topârceanu,
duh vestit,
a văzut în vis
un câine
ce s-a năpustit
hoțește
pe spinarea unui bivol
adormit.

Bivolul,
surprins de gestul
câinelui
s-a dezmorțit,
l-a luat frumos în coarne,
în țărână l-a trântit
și i-a spus
Măi zevzecule,
pe mine
nu te urci
să dormi,
ci numai
dacă ai în cap proiecte
pentru mine
de urnit.