Veseli-m-as
dar nu stiu
daca sufletul mi-e viu.
Caci
pe dealuri si valcele
nu mai este
praf de stele.
Si pe ulita tacuta
trec doar gandurile mele.
Sarbatorile murira
si le-am ingropat in malul
unor viituri rebele.
Insusi Dumnezeu
se mira
cand ne vede
plini de ganduri
inchinandu-ne la rele.
Lasa-ti duhul
sa te care
printre chiotele clipei
si surasul tau sa umple
infinitul dintre ele.
Veseli-m-as
dar nu stiu
daca sufletul mi-e viu.
Parintii mei
la inceput frumosi
puternici
neinfricati
mai apoi
obositi
incurcati in itele vietii
imputinati la trup
nu-mi amintesc ce forma aveau ridurile lor
pentru ca au murit tineri
si odata cu ei a murit lumea
pe care
au inaltat-o cu mainile lor
chiuind
bocind
lovind cu asprimea palmelor
in bolta inchipuirilor lui Dumnezeu
strivind cu pasii lor batatoriti
timpul care isi uitase rostul
fugind din calea apelor dezlantuite
de ploile de altadata
ploi zdravene
dar curate
in urma carora ciupercile rasareau
si fluturii se zbenguiau
ca niste copii
pentru care sanii mamelor lor
erau inceputul
si sfarsitul universului.
Cand au ramas in urma toate?
Te uiti pe geam
si ochii nu mai vad
destul de clar
departe.
Ai vrut sa zbori,
lasand in urma ta tristeti desarte.
Dar aripile mintii
s-au lovit
de adieri de infinit
si ale zarii mii de soapte.
Mai rupe nori
cat inca bratul poate.
Si nu uita,
acolo este axa lumii.
Si zi
si noapte.
Copaci bolnavi,
dincolo de care nu se vede padurea.
Adormiti,
in afara timpului,
reverberand tristetea malurilor pravalite.
Odata cu ei,
au pierit
potecile din copilarie.
Au pierit
si cei care isi lasau singuratatea pasilor
pe nisipul lor,
plin de parfumuri si arome
neutre.
Temnita peregrinarilor
si blestemul orizonturilor necunoscute.
Oranduirile,
care nu stiu nimic despre sufletul celui care
surade trist,
la portile infinitului.
Neghiobii,
catarati pe crestele fericirii neamului.
Neam,
adormit
in cusca lui plina de nimicuri.
Sacrosante.
Omniprezente.
Acoperiri perfecte
pentru degradarea
pusa in slujba intunericului.
Nu te mai uita in sufletul tau.
Ceea ce cauti este in cuvantul liber,
care nu musca
din motaiala inertiei.
Verdele primaverii
este plapuma de care ai nevoie
pentru a uita
de zarva gandurilor.
Minunate or fi gandurile tale
dar ele nu au invatat sa-si tina echlibrul
pe crestele nepasatoare
ale schimbarii.
De ti s-ar pune in palma
toata intelepciunea lumii,
indoiala
ar gasi mereu loc
sa-si faca un cuib
in desertul alb-negru
al gandurilor.
Chipuri,
vii,
pe dealuri
se intorc acasa.
Ape,
curg
din stele,
clipa o inunda.
Cate-un caine
latra
si eu simt
tristetea
cum isi taie cale
prin tacerea groasa.
Maica,
ai plecat in alta
sfera
mai rotunda.
Eu
ma uit in zare
si beau
curcubeie,
clare si intinse
peste ceata deasa.
Viscole mari au trecut
peste intamplarile caligrafice
de altadata.
Undeva,
in straturile subterane ale istoriei,
litera era un reper.
Stabilitate,
gratie,
sensibilitate,
poarta catre infinit si saracie,
mutenia care isi intinde aripile catre prezent,
lacrima care sfinteste obrazul amintirilor.
Litera,
putinul din care adierea silentioasa a gandului
zamisleste cuvantul.
Există două feluri de a învăța. A învăța fără să vrei şi a învăța pentru că îți doreşti cu toată ființa acest lucru.
Învățătura dobȃndită fără să vrei nu provoacă dureri de cap, dar nu te ajută să vezi dincolo de lungul nasului.
Cel ce rȃvneşte la învățătura asumată are de pătimit, dar are satisfacții nebănuite.
Primul tip de învățătură este un fel de fundație pe care se poate exersa al doilea tip de învățătură.
Ingredientul definitoriu pentru primul tip de învățatură este curiozitatea descriptivă ( de ce aia? de ce ailaltă, de ce nu invers?, etc.)
Al doilea tip de învățătură va da rod doar dacă nu au murit cu totul semințele curiozității speculative în sufletul omului ( oare cum aş putea calcula distanța de la punctul A la punctul B în timp ce mă aflu într-un loc C, în care am vizibilitate asupra punctelor A şi B?).
Curiozitatea descriptivă este asemenea unui măgar care s-a înhămat la carul minții omului pentru a nu-l lăsa să moară dobitoc.
Curiozitatea speculativă este asemenea unui armăsar de rasă, care odată înhămat la carul minții unui om îl va purta pe acesta cu fermitate în teritoriile vaste şi profunde ale cunoaşterii.
Cȃți oameni reuşesc să îşi asume al doilea tip de învățătură?
Cȃți oameni eşuează în timp ce, formal, mimează al doilea tip de învățătură?
Cu totul minunat la al doilea tip de învățătură este faptul că odată asumat omul ştie ce poate face cu viața lui.
Ideea de a trece prin şcoală pentru a obține un document de absolvire, este secundară. Ideea de bază este că mergem la şcoală pentru a deprinde, în final, arta de a învăța singuri.
De aceea, elevul sau studentul, deopotrivă, înainte de orice, trebuie să lupte cu el însuşi pentru a înțelege unde se află din punct de vedere al învățăturii. Exclusiv în descriptiv sau într-o combinație interesantă de descriptiv şi speculativ?
Curiozitatea descriptivă ne ajută să întocmim harta lumii pe care o explorăm.
Curiozitatea speculativă ne poate ajuta să înțelegem cum va arăta harta dacă lumea respectivă este afectată de un cataclism.
Este în firea omului să exerseze curiozitatea descriptivă. Este o problemă de alegere exersarea curiozității speculative de către om.
Astfel că, nu trebuie să visăm, fără pic de prudență, la o lume în care toți oamenii au microbul gȃndirii speculative inoculat.
Dar, numai luptȃnd cu limitele proprii şi încercȃnd să fie mai bun decȃt alții prin tot ceea ce face, omul se poate împlini.
În biblie se spune despre cei care îi judecă pe alții că ar comite un mare păcat. Nu punem la îndoială şi nici nu trȃmbițăm în urechile altora această afirmație din biblie. Dar, avem deplina libertate de a ne întreba: de ce s-a pus astfel problema în biblie?
Un răspuns de bun simț ar fi următorul: înainte de a schimba lumea în bine, omul trebuie să reuşească performanța de a se schimba pe sine în bine. Cȃt de uşor este să facem acest lucru?! Mulți oameni îşi risipesc timpul vieții criticȃnd lumea atȃt de hidoasă în care trăiesc, uitȃnd cu totul de micile sau marile lor imperfecțiuni. Nu spun că este rău. Dar, nici sută la sută moral nu poate fi.
Cuvantul
a tulburat
ordinea lumii.
Inainte de el
eternitatea avea constinta de sine
in cusca uitarii,
zidita curbat.
Perfectiunea
pe care tacerea
o poate atinge
cand marile forte
se-aduna la sfat.
Haosul, rege.
Structurile,
ramuri de care atarna
iadul si raiul
sub pavaza unui
etern concordat.
Fara sa stiu,
fara sa vreau,
am alungat
din mine gandul.
Un gand frumos,
ca primavara,
un gand
de care m-am temut
si n-am stiut
sa-i mangai chipul
si-n locul lui
atata spatiu
pe care,
sprintena,
rutina l-a umplut.
Fara sa stiu,
fara sa vreau
am alungat
din mine
plansul.
Un plans pe care
pitpalacul
il mai incearca
pe-nserat
si-l stie,
sigur
si ciresul
in care noi ne-am catarat.
Fara sa stiu,
fara sa vreau
am alungat
din mine dorul.
Un dor
in care timpul moare
si din tristetea lui
surasul
isi face aripa
sa zboare.
Stam în vârful dealului
la taifas cu Cel ce nu-i.
Mă simţeam precum în rai.
Fără timpul care curge,
fără gânduri care umblă
alandala
prin susai.
Dar n-a fost aşa să fie.
Nici de leac,
nici veşnicie.
Norii s-au învolburat.
Tunete au lepădat.
şi din raiul meu ţâşniră
gânduri negre care zarva
neodihnei o porniră.
Doamne,
parcă m-ai lăsat
singur şi neterminat
la o margine de sat.
Doamne,
milă de-ai avea,
să mă ţii în casa ta,
să mă bucur când mă plouă
cu nedumeriri tăcute
precum boabele de rouă.
Doamne,
iartă-mă că strig,
după tine când mi-e frig
iar când soarele răsare
nu mai am nici o strigare.
Stam în vârful dealului
la taifas cu Cel ce nu-i.
Iar în vale,
ca-ntr-o ceaţă,
morţii se trezesc la viaţă,
pentru-o clipă
care zboară
pe deasupra lor,
precară.
La apus de zi de mai
Doamne,
zile sa-mi mai dai
sau,
de nu,
indruma-mi pasii
catre rai.
Dimineata pe racoare
gandurile-mi
stau la soare
si privesc in zarea muta
ca-ntr-o zi
de sarbatoare.
Si cand soarele pe cer
s-a infipt ca un strajer
in zenit
si in cotlonul
sufletului meu stingher,
Doamne-nvata-ma
sa pier!
Hai la drum,
la drum,
la drum
si la secerat de fum.
Trece omul
prin nameti
ca austrul
prin scaieti.
Din nisip
e tot ce lasa
duhul omului
pe masa.
Stele mari
vor fi uitate.
Din cenusa lor
imensul
isi va construi palate.
In pustiul vesniciei
iar surade Dumnezeu.
Ii sunt rob
dar am pacate
de ma infior si eu.
Bat la poarta raiului
cu taria paiului.
Vantul iute
nu-l indoaie.
Doar rugina din oglinda
toata fibra i-o inmoaie.
Pe un pisc
de fericire
Creatorii stau pe ganduri.
Meditand la nemurirea
care trece
printre clipe,
ca un dascal printre randuri.
Stoluri,
stoluri,
trec cocori
din tarziul calm al verii
catre alte zari cu flori.
Tare-as vrea sa uit
de stele
caci n-am aripi,
am picioare
ce ma poarta pe coclauri
somnoroase
si rebele.
Soare bland
pe dealuri pline
de salcami si de suspine
ale calatorilor
si privighetorilor.
Cum se duc la vale
toate
a suras privirea-mi bate
a suras si unduire
de sfarsit si nemurire.
Clopotul a jale
suna
pentru-o clipa se aduna
oameni simpli pe carare
sa se bucure de clipa
si de razele de soare.