...
Precum mierea de albine
trec cuvintele
prin mine
mângâiere și balsam
sau preaplinul disperării
celui care vede lumea
numai printr-un singur geam.
 
Seara când se-aud lăstunii
pe la streșini
ca nebunii
lasă-ți mintea să respire
ca un prunc
uitat de mamă
pe răzoare de iubire.
 
Magma zării
te îmbie
cu aromele visării
în fânarul simplității
de adormi
vei înțelege
tainele singurătății.
 
Gând-aducere aminte
alergând
după cuvinte
el în somn
se va preface
și corola lui de sensuri
într-o zi se va desface.

Totul pare în zadar
luminat de insistența
nostalgiei mele far
aș pleca dar ce folos
Demiurgul se distrează
aruncându-mi 
pe fereastra veșniciei câte-un os.
 
Să renunț la poezie
și să merg desculț prin praful
unei zile la chindie
nu tu coplă sau pantum
doar surâsul libertății
închinându-se la chipul
ce răsare din acum.
 
(Maestrului I.Roșioru)

UN SIMPLU DA

Lunecând
prin firea mea
timpul ia cu el
tenace
azi surâsul unei clipe
mâine
lacrima ascunsă
a poienilor curate
din copilăria mea.
 
Chiuiam
de bucurie
și portanța înserării
către stele mă ducea
am ajuns
la bătrânețe
un copac în care frunza
tremură
ca vai de ea.
 
Tânăr
mai puțin de-o clipă
n-am știut să iau nectarul
am visat mereu aiurea
și-am trecut senin
pe lângă
infinitul către care
m-ar fi dus
un simplu da.

POLENUL VIEȚII

Câte s-au făcut
prin cuvânt
prin cuvânt se vor desface.
Tot așa cum
miezul încins al unei zile de august
se va zgribuli
la întâlnirea cu o ploaie nărăvașă de vară.
Iar când soarele
va miji din nou
iuțește pasul.
Câtă vreme 
toate apele 
curg obosite în matca lor
să nu lași gândul tău să doarmă
prea mult.
Polenul vieții
este precum vinul cel vechi.
Dacă nu-l bei la soroc
vei rătăci prea mult 
prin șanțurile deznădejdii.
De pe margine
gândurile nu te vor slăbi
îndemnându-te 
în fel și chip
să vezi lumea
prin ochii rațiunii tale.
Zăpăcindu-ți fărâma de credință
care și-a făcut cuib
neterminat
în inima ta.

MARE MEȘTER TIMPUL ȚESE…



Suflete,
rămâi o clipă.
Să asculți
cum zarea cântă.
Ca un fluier,
în surdina unei zbateri
de aripă.
 
Eu
am fost...
Și încă sunt
doar o umbră
pe planeta unde goana
după umbră
este rost.
 
Încotro
atât de iute?
Mângâie-i pe cei ce mâine
obosiți
se vor retrage
și în urma lor uitarea
lăstări-va neștiute.
 
De vei cuteza
sub stele
a privi-n oglinda firii,
te vei bucura
de fleacuri
și ai vrea să scapi
de ele.
 
Nunțile
de altădată!!!
Opreau timpul
și trei zile.
Mirele-și privea mireasa
rupt de sine și de lumea
aprioric formatată.
 
Iar mă văd
în casa plină.
De părinți
surori și frați.
Era ziua Învierii
celui care inventase
răului din om surdină.
 
Astăzi,
vechea sărbătoare...
Între ziduri dă lăstar.
Sufletul străin de sine
tot străin va fi când iese
speriat
în lumea mare.
 
Nu mai sunt
în noi repere.
Punțile s-au destrămat.
Când mă uit
atent la mine
mi-a rămas doar nostalgia
amintirilor stinghere.
 
Din culori
și din tăcere,
mare meșter,
timpul țese
nemurirea
unor clipe
excesiv de efemere.

TU SĂ FII PRECUM O FLOARE

Zise
Bunul Dumnezeu
către mine,
fost ateu,
spune,
ai pe suflet
vreun păcat
care să atârne greu?

I-am răspuns,
privind în zare
la întreaga lui
lucrare,
sunt nervos
și n-am răbdare
când ne ții o săptămână
fără nici un pic de soare.

Ar fi trebuit
să știu
că privirea ta ascunde
foamea omului de viu
dar și setea 
de odihnă
a acestuia-n pustiu.

Sunt imens, 
tăcut
și blând,
îți voi spune
care este
bucuria mea
ascunsă
în cochilie de gând.

Am avut 
răbdare
hăt,
ca un iaz în care
lacom
grohotișuri adunase
mersul lumii
îndărăt.

Tu să fii
precum o floare,
fie umbră
fie soare,
cât ești viu
iar când din tine
te vei smulge
să fii calm
să ai răbdare
ca o frunză
doborâtă
de o simplă adiere
pe cărare.

Epistola către oligofre….

Uneori, 
îmi vine să le zic
celor care 
au mintea ocupată,
până la refuz,
cu misiunea lor
providențială
în univers,
Măi,
oligofrenilor,
nuuuu,
stai jos dârlăule,
luați aminte,
așa îmi zicea învățătorul 
când era supărat pe mine,
de aceea,
nu se poate
să le zic așa ceva,
cine sunt eu
să mă pun de-a curmezișul
destinului lor,
halal zicere românească, 
pesemne inventată
de doi țărani,
la cârciumă,
de sanchi și de balama,
căci aveau ei băutură adevărată
în beci,
să le fie țărâna ușoară,
căci nu mai există
țărani cu meteahna abstractizării,
suntem cufundați
cu tot calabalâcul
în era tehnologiilor digitale,
omenirea are șansa de a întruchipa
ideea de conștiință colectivă,
așadar,
Măi oligofrenilor,
nuuuu,
este sub demnitatea mea
să gândesc așa ceva,
darămite să scriu 
pe șleau,
altă inovație 
a unor țărani cu meteahna abstractizării,
mă umplu de păcate,
ce rost are
de când mă știu
granița dintre oligofreni 
și restul lumii a fost neclară
nici în junglă
lucrurile nu stau mai bine
unii babuini sunt inteligenți 
și impunători
alții sunt piperniciți
și săraci cu duhul,
nuuuu,
nu este vorba de înțelesul dat în biblie
de cugetarea Mântuitorului,
fericiți cei săraci cu duhul,
de parcă fericirea ar exista cu adevărat,
măcar sub forma unui bolovan
care rezistă la intemperii,
alt cuvânt,
zgrunțuros,
nu prea se asortează cu așteptările mele
față de mine însumi,
cine m-a pus 
să trag la jugul abstractizării,
săraca maică-mea
chiar dacă a avut ceva bănuieli,
uneori,
a tot sperat
că o să ies într-o bună zi la liman
și o să strig,
Măi oligofrenilor,
v-am adus mâncare
din pomul cunoașterii,
acolo unde începutul și sfârșitul
sunt fără însemnătate,
singurul lucru care contează
în viață
este
sfiala omului
în fața necunoscutului,
nu mai intrați cu bocancii plini de noroi
în sufletele noastre 
obosite
de maimuțărelile voastre,
unii oameni au simț enorm și văz monstruos,
săracul Caragiale
a murit încredințat 
că apogeul ridicolului omenesc,
nu orișicum,
ci la scară planetară,
a fost atins în vremea lui,
mă rog,
ce atâta filozofie,
cum să avem diversitate
fără oligofrenii 
care s-au rătăcit în politică?!

TOATE TREC

Am urcat
pe scara vieții
și-am zburat
precum sticleții.

Am cântat
în miez de zi
și la ora 
dimineții.

De-ajungeam
aiurea-n cosmos
îi tăiam moțul 
tristeții.

Mi-ar fi fost 
cântul mai iute
decât șuierul 
săgeții.

Iată merg din nou 
pe dealuri
nu mai recunosc 
scaieții.

Pe răzoare
toți salcâmii
dau în floare
bombănind
ca precupeții.

Stau destul
printre cuvinte
să le văd
cum fac mătănii
la icoana frumuseții. 

Toate trec
și-n urmă praful
se așterne
peste gânduri
și astupă 
scara vieții.

VEȘNICIA TE AȘTEAPTĂ

De-oi muri
aș vrea 
să fiu
îngropat
într-un pustiu

Ici și colo
câte-un cactus
și un scorpion
diliu

Eu
să ies
afară noaptea
duh sărac
și străveziu
căutând pe boltă
drumul 
către 
Cel ce-i veșnic viu

Fără mofturi
și palate
rușinându-mă
de umbra
numeroaselor păcate

Mici sau mari
la fel de nule
când le trecem 
prin lumina
spuselor adevărate

Mi-a ieșit 
în cale însuși
Dumnezeu 
într-un târziu

Și mi-a spus
privind în zare
lasă soarele să treacă
cu privirea lui prin tine
ai fost viu pe jumătate
aici ești 
de-a pururi viu

Acum poți
să zbori oriunde
ești doar gând
într-un pustiu

Dacă vrei
rămâi cu mine
veșnicia
te așteaptă
s-o cutreieri

Rupt de clipă
și tumultul ei zglobiu.

Portretul lui Gheorghe Moise zis și Haplea

Bombănind
metecăind
Gheorghe Moise
zis și Haplea
se apropia
din vale
părea sincer afumat
avea pasul
cam săltat
asimetric
căci trecuse
într-o doară
pe la mat
cu mustața
ruginită
de la țuică
și fumat

Totuși
era falnic
Gheorghe Moise
ca bărbat

S-a oprit
zâmbind
pe buza
șanțului de ploi stricat
se uita
tăcut
spre mine
cum se uită
Sfântul Petru
la copii care joacă
țurcă
țurcă
și iar țurcă
în suhat

Cum te cheamă
măi creștine?
Dracu-n praznic
țurlai-zvurlai
cine știe
am uitat

Tu ești ăla care cântă
serenade
cu cimpoiul
zărilor
pe înserat?

Bre Nea Gheorghe
ai respectul meu
de-a pururi
dar n-am timp
de trăncăneală
sunt
cu voia dumitale
ocupat

Mda
se vede
stai la soare
încordarea cugetării
se întinde
pe obrazul tău
bronzat

Bre Nea Gheorghe
ia un loc
și zi mai bine
ce anume te aduse
dintre văi
la noi în sat

Mă aduse
măi copile
dorul de-a simți
o clipă
bucuria de-a-nțelege
fericirea
printre muște
apăsat

Se prea poate
eu aici
precum se vede
din nămolul plictiselii
construiesc castele-n care
muștele se-aștern la sfat

...Aș mai sta
dar nu se cade
ditai omul
să se lase
de un țânc
împresurat?!

OMUL SIMPLU

I se spune
om simplu
pentru că 
nu râvnește la cuceriri
imposibile
și
realmente inutile.

Nu este interesat
de structura atomului
sau 
de războaiele de cucerire
a altor tărâmuri.

Privește cu îngăduință
deficitul de înțelepciune
al celor care se 
cred mari
în realitate fiind
niște 
interesante rebuturi.

Se însuflețește
în timp ce privește
cumpăna unei fântâni.

Ca și când ar fi
un simbol
trecător
al eternității.

Eternitatea
al cărei foșnet
mângâie sufletul
omului simplu
dimineața devreme
și în amurg
când pe ulița strâmtă
clipa adoarme
pierită.

Dincolo de simplitate
este pustiul neliniștilor 
de tot felul.

Însuși timpul
își schimbă înfățișarea
când își târăște
indiferența
prin pustiul fără orizont
al neliniștilor
de tot felul.

APELE NU MAI VOR SĂ CURGĂ LA VALE…

Atunci când privesc în zare,
îmi deschid ferestrele sufletului.
Gândurile negre
care și-au făcut cuib
pe acoperișul plăpând al prezentului
o zbughesc,
ca niște ciori.
Croncănind indiferente,
către alte lumi.
În care 
uitarea învățăturilor simple
a transformat ceea ce era viu
și temeinic
într-o poveste.
Cu personaje
care au înghețat
în memoria
de dincolo de închipuirea
zbuciumului nefiresc al
universului.
Apele nu mai vor să curgă la vale.
Viermele egoismului
mi-a ros temeliile veșniciei virtuale.
Zice-se că trăim într-o vreme
în care omul se retrage în el însuși.
Fugind de accidentele 
de care nu se pot feri
la nesfârșit
cei ce iubesc
cu blândețe
natura.
Spun toate acestea
intrigat
de propria mea slăbiciune
în fața cuvintelor.
Când eram la început de drum
pe ulița mea
din câmpiile verzi ale vieții 
fiecare cuvânt era o metaforă 
grea.
Acum
am sentimentul
că încrederea mea în puterea cuvintelor
a fost surpată.
Strădania lor de a spune adevărul 
despre om
este ridiculizată 
de rătăcirea dezinvoltă
a celor care
le folosesc
tăvălite savant 
în sirop de minciună.

PATRIARHUL

El,
patriarhul Moise,
m-a învățat arta tăcerii.
Varianta ei asurzitoare.
Asortată,
discret,
cu un surâs 
spânzurat de lespedea buzelor.

El,
scruta orizontul
legănându-și visele 
în aparenta învolburare a politrucilor.
Umbre neînțelese îi traversau chipul.
Săracii de ei,
umblă pe uliți 
ca și când ar fi înțeles
ce este nemurirea.

El,
renunțase 
la întrebările fundamentale.
Oare, 
de unde vin?
Și mai ales, 
încotro mă duc?
Devenise 
o particulă aflată în suspensie.

El,
înota ca un pește
în oceanul amintirilor.
În apele monoton-curgătoare 
ale timpului.
În sporovăiala 
aparent fără noimă 
a păsărilor călătoare.
Proaspăt sosite
din poienile amorțite 
ale depărtărilor.
Purtând în ciocurile lor trandafirii
crenguțe de măslin,
virtuale.

El,
îmi spunea, cu o mișcare 
neterminată a capului,
intră în casă,
să ne uităm unii la alții,
ca niște babuini 
al căror lăcaș
este încă ascuns
de marșul închipuit al omenirii
către civilizație.

VINO-ȚI TINERE ÎN FIRE…

Vine vremea 
să privim
colb de uliță 
și stele
asfințit de țintirim
cu surâs 
fără perdele
veac sucit
cine mai știe
apele 
din vechea matcă
dacă nu vor fi pierit
și în locul lor
prigoana 
degradării
a rodit
nu mai sunt
poteci pe care
primăveri scăldate-n soare
alergam
lipsit de aripi
și credeam că lumea-ntreagă
a ajuns nemuritoare
unde zbori
strigau salcâmii
proaspăt năpustiți de floare
peste sălcii și izvoare
sunt un rege
care simte
universul cum îi trage
clipele de sub picioare
Doamne
de eram privighetoare
aș fi plâns
de parcă-n mine
rapsodia resemnării
avea glas de fată mare
și cânta 
trecând voioasă
peste țarini și răzoare
vino-ți tinere
în fire
viața omului rămâne
o himeră
care are
nostalgii de nemurire
paralele cu dorința
lui de-a fi
stăpân pe clipa
rumenă
înșelătoare.





ABIA ATUNCI A PLÂNS

Bunicul imi zicea
fiind bolnav
căzut la pat
de-aș mai putea să văd odată
soarele dansând pe maluri
și o ploaie care spală
omenirea de păcat...

Eu
adolescent în criză serioasă
de cuvinte 
i-am înțeles durerea
l-am privit în ochii 
plini de lacrimi răvășite
și pentru-o clipă
pur și simplu m-am blocat.

Într-un târziu
mânat de-o forță neștiută
l-am luat în brațe
și-n ureche i-am șoptit
transfigurat
mereu mi-ai spus 
că omul este doar o umbră
a celui care l-a creat.

Te rog
aștept un zâmbet 
în această clipă
de la tine
eu
care-am mers pe urma ta
adesea
de când se lumina de ziuă
și până când amurgul
așternea tăcerea peste sat.

Abia atunci
a plâns
uitând de sine
și de setea lui 
de-a fi din nou bărbat
a adormit
ușor
de amintirea unor gânduri
încă ferme
luminat.

Mor cuvinte…

Bâldâbâc 
și huștiuluc
aruncam în lac cochilii
de gasteropode albe
culese de Moș Tăgârță
zis și Nae Bașbuzuc
de pe pajiștea
perfectă
a lui nea Avram 
frizerul
cel cu prispa rezemată
de tăcerea unui nuc.

Pârghie
și mangealâc
lemn de fag cioplit cu barda
de bunicul
mare meșter 
din ținutul Carcalâc
și tăiat la clopsic
iarna
ca să-i facă
Doamnei Neaga
scară pentru podul casei
și la prispă parmalâc.

Acaret
și balabustă
își luase 
Stan flăcăul
pe furiș
un fel de șustă
să nu râdă
pe la colțuri 
gura lumii
c-așa-i omul
curios ca o mangustă.

Hacana
și mandravelă
cu mârțoaga lui 
gătită
trece pe la porți
țiganul
să ne-arate 
gramofonul
învârtind la manivelă.

Caloian
și paparudă
a secat 
fântâna-n ceruri
au ieșit la vaduri șerpii
vlăguită,
printre pietre
curge gârla
prin nisip și iarbă crudă.

Aferim
și besactea
puradeii lui Nea Stere
dorm 
sub salcia pletoasă
iar zlătarul 
la șosea
face tuciuri
spoi-tingiri și mii de planuri
cum să-și dreagă 
coviltirul stând la umbră
cu muierea lui 
smolită
ca o gură de cișmea.

Dandana
și balamuc
a murit în zori
femeia
lui nea Miclea
zis Ciubuc
bate clopotul în dungă
aferim și huștiuluc
mor cuvinte
mor și oameni
nu rezistă mult 
laleaua
rătăcită sub un nuc.

VALSUL IMPREVIZIBIL AL NECUNOSCUTULUI

Pentru a zbura
am nevoie 
de un număr redus de cuvinte
mamă
tată
adevăr
surâs
tristețe
orizont
la care se adaugă
valsul imprevizibil al necunoscutului
întâlnit
la început
sub formă de minereu
multicolor
opac 
sau pur și simplu invizibil
separat de rugina
acumulată pe culoarele eternității
obligat să ia forma unor concepte
bietul necunoscut
ajuns 
în fața oglinzilor adevărului absolut
purtând 
supus 
măștile improvizate ale conceptelor
nu se mai recunoaște
de aceea apar marile turbulențe
în univers
în rest
oamenii sunt fericiți
uneori vorbesc despre Dumnezeu
timpul trece
viitorul nu mai prezintă cine știe ce interes
iar umbrele trecutului
apasă
insistent 
aripile gândului
mereu deschise
către o formă 
alambicată
de infinit.

RUGĂCIUNE

Trezindu-se
brusc 
în lumina zilei
ce lumină
un fel de rai
pentru el
sau pentru ea
a făcut ochii mari
deși erau mici 
și aveau încă forma întunericului 
intrauterin
la ce bun să-i ții deschiși
dacă mama are grijă 
de hrana
și de somnul tău
uneori îți cântă
alteori se jelește
impersonal
făcând trandafirii și codobaturile
să plângă
măi copile
ține minte 
ce se întâmplă acum cu tine
nu te mai zvârcoli
fără rost
las-o pentru o clipă
în brațele somnului
se va trezi singură din visul 
în care era pe altă planetă
și văzându-te
va spune
aici eram
doarme somn limpede pruncul meu
nu-mi lipsește nimic
mulțumesc părinților mei
încă vii
neînsemnată cum sunt
am adus pe lume acest duh
în miniatură
ferească-se de mine cât mai mult
clipa
când voi pleca
pe drumul acela apăsător
doar pentru că este pietruit
cu diamante înfășurate 
în necunoscut! 

ADIEREA TINEREȚII

La oborul lui Marin
oile 
spre seară vin.

Toate plâng
când urcă dealul
căci le cântă Nicolae
cu cimpoiul și cavalul!

Nu e om ca Nicolae
cântă
zările înmoaie.

Și de-i musai
el înjură
parc-ar coborî din ceruri
îngerii pe bătătură.

Doamne
de s-ar îndura
Ăl de Sus de turma mea!

Să-mi trimită ajutoare
dinspre răsărit de soare!

Și-o muiere
muncitoare,
de dincolo de izvoare!

Dimineața
când se scoală 
să fugim voiși prin rouă
lepădându-ne de boală
iar când bezna umple satul
să vorbim cu luna nouă.

La o zi de sărbătoare
să jucăm desculți în vie
până soarele ajunge
la popasul de chindie.

Adierea tinereții
să nu moară niciodată.

Nicolae și Maria.
Două inimi care zboară
peste lumea lor uitată. 

AȘ FI TRIST DAR NU SE POATE

Află dar că timpul trece
prin plămânul lumii
rece.
El nu este
născocire
ce miroase a poveste.
Stau pe-o laviță-n cerdac
și văd chipuri
apărute din alt veac.
Gârboviți sau lumânare
parcă
sunt atrași de zare!
Domnilor priviți cum clipa
a dat mugur unde moartea
și-a întins cândva aripa.
Aș fi trist dar nu se poate
timpul trece și surâsul
moare de singurătate.
Multe gânduri fără rost
se-adunară și-mi albiră
zile tainice de post.
Nu era nimic sub soare
să nu-mi taie o potecă
către clipa trecătoare.
Vai de mine și de voi
viața este o plimbare
către viața de apoi?!

AMINTIRI DIN RAI

Am trecut pe lângă rai
eram țânc
sărac și mut
nici călugăr
și nici crai
nu am fost 
și nici n-am vrut.

Undeva adânc în mai
ce frumoși erau salcâmii
plini de flori
și de albine
un adevărat alai
de miresme care urcă 
înspre cer în serpentine.

În fundal părinții mei
mă uitam
uimit
la ei
se mișcau ca niște oameni
care sunt 
și robi și zei.

Undeva pierdut în zare
zdroncănit
de mori și care
mai un chiot
mai o vorbă
despre cum la o adică
trece timpul și nu doare.

Aș fi vrut să am putere
să opresc
din mers 
volantul
care scoate răsăritul
când mai vesel când mai trist
din apusuri efemere.


Mai ia la urmă…

Mai ia și tu
un deal în spate
și du-l aiurea
la câmpie
să vadă cei ce simt
în pripă
cum printre firele de iarbă
răsar
idile parfumate.

Mai ia pe umăr
o fântână 
cu ghizduri
grele și tocite
și când ajungi cu ea
pe lună
să nu te temi
și nu uita
îl ai pe Dumnezeu 
mereu în mână.

Mai ia cu tine
un apus
în care cântă pitpalacul
rămâi cu el
ca interpus
pe calea către dimineața
cu rouă limpede
sub vraja
poveștilor ce ți s-au spus.

Mai ia la urmă
o privighetoare
și-un crâng de tei
anume pentru ea
cu trilul ei
călătoria ta spre soare
va fi un vis
în care te vei regăsi
cu un preaplin
de încântare.


 









 

Paradisul improvizat al universului

Am început să vorbesc 
cam mult
am uitat cât de igenic este 
să vreau să ascult
având doar privirea 
liberă să zburde 
pe chipurile nepereche
ale oamenilor
și pe cocoașele blânde 
ale poienilor
parcă le aud chemându-mă
nătăflețule 
vino să dormi
în parfum de coada șoricelului
habar nu ai
cum pot lucra pentru tine
invizibilele forțe
care țin lumea în mișcare
te-ai ramolit
visezi tot mai puțin
ești dependent de amintiri
prezentul
ce să mai vorbim de prezent
a rămas fără stâlpii credințelor de altădată
niciodată perfecte
dar fără ele
încotro vor să ne ducă
mega oportuniștii
universului acesta
geopolitic
germinat de țărâna obosită a acestui mileniu
heteroclit
să ne oprim așadar
din împroșcarea omenirii cu vorbe
fără început 
și fără sfârșit
nu știu de ce mi-am amintit 
liniștea 
și de ce nu temerile 
pe care poate că le are vulturul
când zboară fără busolă
după siestă
ca și când ar vrea să-mi spună
eu
după fiecare luptă 
cu necunoscutul
mă las purtat 
de mângâierea vântului
și acela este momentul în care
îmi amintesc 
de vorbele dintâi ale Creatorului
toți sunteți una
și una sunteți toți
în paradisul improvizat
al universului.

CIOARA

Auzi,
Doamne,
cum răsună
gândul meu
umblând pe lună?

Întrebam,
nu dam cu parul.
Stau ca prostul 
pe un scaun
și-mi înec 
în vorbe goale
neputința și amarul.

Multă vreme
m-am visat
demiurg de spiță rară,
de aceea,
clar să fie,
am plecat de bunăvoie
dintr-un sat.

Nu am vrut-o
explicit,
dar plecatul meu
aiurea
m-a umplut de nostalgia
altui fel de asfințit.

Să mai pot,
nespovedit,
să primesc un fulg de nea
în căușul minții mele
iar pe stâlpul fânăriei
să aud un croncănit.

Ce i-o fi trecut
prin minte,
biata cioară
se oprise,
cu luare de aminte,
să mă vadă 
de aproape
zgribulit.

Am uitat
ce-am vrut să spun.
S-a dus vremea,
cam prea iute.
Nu am fost 
destul de bun.

Ce-ai crezut,
îmi zise cioara,
cercetând substanța zării,
că te paște nemurirea
chinuindu-te să afli
de ce latră
câinii seara?


 

Geamgiul

Senin
întins și cenușiu
dar îl simțeam că este viu

Avea surâsul
castaniu
și pas săltat de bidiviu

Vedea în vise
căprioare
cu ochi în care timpul moare

Adesea 
mare cusurgiu
el adormea noaptea târziu

Trecea 
cu pasul pirpiriu
spre universul lui chefliu

Un pisc scobit 
încet în zare
de teama lui de resemnare

Părea căuș
cam ruginiu
la o fântână-ntr-un pustiu

Veneau drumeți
în pas zglobiu
să bea din el argintul viu

Dar a venit
o ploaie mare
și a rămas din el o floare

Gherghini și urme 
de pustiu
pe urma lui de moftangiu

A dispărut
diamantiu
în ceața altui veac sălciu

Eu îl aștept
să-și târe pașii
pe ulița copilăriei
ce l-a-ntâlnit pe un geamgiu. 

Cum adoarme-n zări văpaia

În șareta ei glumeață
printre plopii resemnării
a trecut o dimineață

avea părul lung bălai
și în păr șuvoi de raze
adierea lor de rai

m-a făcut să dau uitării
toată zarva rătăcirii
gândului în slujba zării

felurite ipostaze
îmi hurducă ochi și vise
mult deșert puține oaze

m-am oprit la poarta firii
respirând ce se mai poate
și bând zațul nemuririi

cu parfum de stele stinse
între mine și Cuvântul
ce adesea plânsu-mi-se

sunt nimic și sunt de toate
subjugat de hărmălaia
miliardelor de șoapte

te-ai trezit să-ți ari pământul
ai venit bătrân acasă
lepădând-ți legământul

de-a ajunge-n Himalaia
să privești măcar o clipă
cum adoarme-n zări văpaia...











Visul

Mai acum 
o săptămână
am visat că sunt pe Lună
eram obosit 
se pare
de distanța mult prea mare
dintre satul meu cu dealuri
și străina ce veghează 
ale adormirii maluri
prin nisipul 
cam prea fin
pentru ochiul meu senin
îmi târam picioarele
foarte iute soarele
din nisip țâșneau de toate
aur 
ceasuri 
mărci selecte 
uneori și diamante
eram singur 
și în zare
doar o ceață 
și un fel de vânt 
ce toarce
din fuiorul ei răcoare
mare întâmplare mare
nu știam de ce mă doare
rațiunea 
când nisipul colcăia de chihlimbare
ea săraca studiase 
înaintea mea 
contextul
și-a dedus că nu se poate 
invoca din nou pretextul
că am fost răpit
în fine
ziua în amiaza mare
de pe ulița în care
eram singur 
dojenindu-mi 
mintea 
ce dorea să zboare
ca urmare 
ajunsesem 
zdrențuit
în acest tărâm pierit
am ajuns 
dar n-ar strica
dacă totuși aș afla
cum de ce și mai ales
sunt aievea eu pe Lună
sau m-am rătăcit de matcă
de prea mult consum de stres
deodată om cu chipul 
luminat și fără glas
apăru plutind din ceață
se opri 
privind prin mine
și-mi transmise 
telepatic
c-a venit cu gânduri bune
și cu poftă de taifas
căci în centrul de putere
unde timpul nu există
toți s-au ferecat în case
super mega unduioase
și privesc 
dormind 
gâlceava gândurilor năzuroase
ce cutreieră pământul
însuși Dumnezeu săracul
îmi dăduse întâlnire
să mă-ntrebe cum îmi merge
cu Măria Sa Cuvântul
a căzut cerul pe mine
am simțit că mă evapor
asurzit de avalanșa 
de interogări divine
ei ia spune cum mai merge
evoluția pe Terra
tot războaie
tot hoție
tot minciună și suspine
eu v-am învățat de bine
Însuși Fiul Meu pe cruce
s-a rugat plângând de Mine
să amân apocalipsa
până când sătul de Sine
omul pocăi-su-mi-sa
te-am chemat
îmi vine greu
ce folos că-s Dumnezeu
să te-ntreb
de ce-ai plecat
către locuri reci și false
fără să mă fi-ntrebat
după tine mulți pieiră
când văzură cum se schimbă
toate rosturile-n sat
știu Atotputernice
dar ce pot să fac
tot omul 
se visează împărat
sunt mai slab decât mi-e voia
și mai iute ca muștarul
când mă zgândără nevoia
toată lumea Te-a uitat
nimeni nu se mai închină
la intrarea
sau ieșirea dintr-un sat
toți sunt singuri
au palate
dar izvorul bucuriei 
pentru fiecare clipă
le-a secat
Adevărul 
greu de dus
unde l-a dorit Iisus
eu aș vrea
dar nu mai pot
nu există zi în care
să nu am o supărare
deși știu că toate-s date
omului să se întoarcă
cu smerenia mai tare
la ieșirea din strâmtoare
dacă tot ne-am întâlnit
vreau să-ți spun ce dor îmi este
de puterea mea de-a trece
printre clipe nesmintit
și să știi că eu pe Tine
benevol
nu Te-am hulit
măi copile
nu există rai niciunde
dacă omul nu se-ntreabă 
când se uită în oglindă
cum de încă n-am murit!



 



 

Umbra

Cine știe ce visează
cel mai singur om din lume
în chilia lui pe care
nici păienjeni n-o curtează.

Pat din scândură de brad
cât să stai în el pe fugă
cu tavanul alb în pantă
visele adevărate se lovesc de el și cad.

Soba mică muruită
arde lemnul și-l descântă
lemn adus în timpul verii în spinarea ta tăcută
și topit cu resemnare sub a sărăciei plită.

Pe peretele cu soba o icoană s-a ivit
îmbrăcată în tristețea zâmbetului celui care 
o dezmiardă când se roagă 
pentru clipa care încă n-a venit.

Ușa mică și-o fereastră cât să vezi prin ea apusul
lungi sunt zilele de vară
și amiezile în care soarele topește-n tine
amintiri din vremea-n care îți dădeai cu presupusul.

Nevăzut, cel mult o umbră pentru cei ce te-au rănit
eu vedeam în tine cerul
zâna zorilor și gândul care nu mai știe drumul
către cel ce l-a rostit.

Oare cineva acolo?…



Vii și porumbiști
stinghere
o cărare șerpuită
parcă sunt
din alte ere
plină de absența zării
e privirea lui
tăcută
să-l întreb
de unde vine
mi-e târșală
tot nisipul din Sahara
a intrat
în el și-n mine
ne privim
ca niște dealuri
defrișate de suspine
fir-ar verdele să fie
veșniciei temelie
căci uscat
surâsul moare
când pornește la plimbare
eu i-am spus 
în gând
bădie
cât mai suntem
nu se știe
dar privirea lui
intensă
m-a făcut să tac
tăcere
polimorfică
imensă
măi
nu știu de ce sunt
oare
martor la atâta ură
când ideea
cea mai pură
are rădăcini în soare
iată
apa cum își taie
drum în formă de copaie
prin pământul
care rabdă
lacrimi
zarvă
rugăciune
când primește-n el cuvântul
n-are sens
ajuns pe creasta
evoluției
știută
el să fie
prost 
și leneș ca o plută
da
nu-i glumă
vișinul a dat în floare
oare cineva
acolo
a făcut o resetare?

Timpul

Poate că timpul
este reper absolut
pentru cei care
aleargă,
mereu,
după umbra lucrurilor
fără însemnătate.
Nu și pentru cei
care trec, 
într-o singură zi,
de la portanța
pe care le-o dau
unduirile parfumate ale răsăritului
la plumbul adus de deznădejde
în oasele lor,
mereu 
la granița dintre vis și realitate.
Ușor ca fulgul
este timpul copilăriei.
Neîndurător ca trăsnetul
este plumbul amintirilor
de care ne ciocnim în vis.
Amintiri despre locuri
în care ne rătăcim
amăgindu-ne că suntem acasă.
Amintiri
despre căderea miraculoasă
a trupului nostru în gol,
aterizând lin
pe pajiștile cenușii 
ale necunoscutului.
Tot ceea ce îl face pe om fericit
se află în el.
Trebuie doar 
să deschidă ochii
și să lase
pulberea fină a eternității
să dea rod,
de o clipă,
în sufletul lui
chinuit de întrebări.