Tot ceea ce stii
se va impotrivi
gandurilor tale
de ieri si de azi.
Te uita-n zare
si lasa timpului de maine
sa duca singur
povara timpului
ce
razletit de ganduri
moare.
Zagazuri
s-au tot rupt
in fiecare colt al lumii
si apa vechilor fantani
a fost uitata
nici arsita
nu-si mai gaseste
locul de odihna
pe ulita cu chipuri nestiute
si ganduri care plang
sub streasina
ce se pravale-n stele
suparata
o
sunteti mici
si goana voastra printre cele multe
isi va iti zadarnic fruntea
in cea din urma zi muscata.
A murit plansul
preotii infinitului
l-au infasurat in cenusiul necunoscutului
zicand
ca unii aflati
pe marginea lustruita a santului
mai nimic nu mai este ca inainte
cand albinele
se adunau ciorchine la streasina duzilor
inainte de a da viata altui stup
sfanta afurisenie
de ce mi-a ramas gandul agatat
de acele secunde
asemenea fulgerului
acum cei care colinda
betegi
ulitele de altadata
sunt veniti din galaxia internetului
cine stie ce se afla
dincolo de acest cuvant
aspirator de suflete
mai bine ma asez
surazand
in corabia invizibila a singuratatii
chiar daca aceasta a esuat
pe araratul satului meu
cu relief contorsionat
fi-mi-ar inchipuirile mintii de ras
caci aici
nu mai exista prigoriile
din moment ce timpul a inceput
sa curga ca o apa
care a inceput sa aiba
damblaua permanentelor inundatii.
Nu mai sunt carari
pe care
pasii mei sa treaca sprinteni
din fantana grea a clipei
in a vesniciei boare.
Au murit prea multe
stele
si s-au strans in cimitire
la odihna volen-nolens
toate neamurile mele.
Nu mai am vapai
in mine
si nici aripi sa ma poarte
dintr-un gand cu ramuri triste
pe un tarm fara suspine.
In zadar simtiri
si cuget
m-au purtat prin alte spatii
unde timpul se pravale
in cascada lui
cu tunet.
Scrie, lasa clipa
sa se duca
cum se duc nisipuri fine
din pustiuri de Sahara
in gradina mea
nauca.
Si te du in larg
de zare
cum se duc in prag de toamna
peste mari si tari anume
pasarile calatoare.
Sufletul omului,
porumbel alb
in zbor lin
pe deasupra salcamilor infloriti
ai copilariei.
In rest,
nerabdarea
si incapatanarea firului de iarba
de a fi
mai inalt decat muntii,
uitand de surasul clipei,
posibil ragaz
pentru a respira o mica parte
din splendorile infinitului.
26 Mai 2019.
Ce departe am ajuns!
Departe in raport cu ce
imi vine sa intreb nu stiu pe cine?
Mintea omului seamana cu un ou
in care exista doar albus si galbenus.
Cum sa faci din acest amestec
ingredientul care ar putea sa te apropie
de adevarul
de dincolo de curcubeul legamantului?!
I-a lasat Dumnezeu omului dealurile
pentru ca acesta sa invete
ce se afla dincolo de lungul nasului.
Dar,
omul se incapataneaza sa se uite
in punctul lui fix,
fara sa aiba o farama de indoiala asupra
frumusetii acestuia.
Mare belea pe crestetul omului
credinta lui in adevarul subiectiv,
trambitat fara sfiala
in ciuda indemnurilor
inteleptilor de pretutindeni si dintodeauna:
Fie-va mila de prosti!
Judecatorii lor nu sunt din aceasta lume.
Frunza stejarului,
obosita,
s-a desprins din imbratisarea timpului
si
in timp ce isi da ultima suflare
a inteles
ca zborul catre limitele universului
este mai important
decat punerea neconditionata
in slujba fotosintezei
si a megalomaniei care salasuieste
in intimitatea punctului.
De ziua lui
dadea salcamul
pe dealurile blande-n floare.
Se ofilea margaritarul
si-n mine se ciocnea tristetea
de veselia trecatoare.
De-as fi putut,
tot universul
l-as fi lasat in parasire
pentru ca eu sa pot ramane
captiv in tine,
sarbatoare.
Dar,
iata-ma
privind in mine,
cuvinte am
dar mi-au murit salcamii
si-n locul lor tristetea-si face
salas pe-o lacrima de soare.
Tacerea,
culcus si scut al infinitului.
Ochiul lui Dumnezeu
in care se topesc
toate involburarile prostesti ale omului.
Sufletul
va lacrima mereu
ascultand fosnetul resemnat al gandurilor.
In asteptarea imbratisarii perfecte
a cuvintelor.
Aerul
se furisa zambind
in sufletul meu.
In mutenia zarilor
era timp din belsug.
Auzeam primavara
urnindu-si sevele
in trunchiuri si muguri de salcie.
Berzele
umblau ca niste copii uitati de parinti
pe razoarele eternitatii.
Dincolo de barierea necunoscutului
simteam ca exista un drum
care ma duce
in cele din urma
nicaieri.
Pasii
ma purtau obositi
la granita dintre pamantul strain
si putinele mele cuvinte.
Amurgul
injgheba cuib singuratatii
in sufletul meu.
Comete si ingeri
semanau miracolul vietii
in pulberea amortita a clipei.
Invatam nemurirea si zborul
umbland prin noroaiele vremii
tacut.
Sagetam orizontul,
fatala eroare sa cred doar in ziua de maine
cand sufletul trage mereu
spre al sau
relativ inceput.