... Precum mierea de albine trec cuvintele prin mine mângâiere și balsam sau preaplinul disperării celui care vede lumea numai printr-un singur geam. Seara când se-aud lăstunii pe la streșini ca nebunii lasă-ți mintea să respire ca un prunc uitat de mamă pe răzoare de iubire. Magma zării te îmbie cu aromele visării în fânarul simplității de adormi vei înțelege tainele singurătății. Gând-aducere aminte alergând după cuvinte el în somn se va preface și corola lui de sensuri într-o zi se va desface. Totul pare în zadar luminat de insistența nostalgiei mele far aș pleca dar ce folos Demiurgul se distrează aruncându-mi pe fereastra veșniciei câte-un os. Să renunț la poezie și să merg desculț prin praful unei zile la chindie nu tu coplă sau pantum doar surâsul libertății închinându-se la chipul ce răsare din acum. (Maestrului I.Roșioru)
UN SIMPLU DA
Lunecând prin firea mea timpul ia cu el tenace azi surâsul unei clipe mâine lacrima ascunsă a poienilor curate din copilăria mea. Chiuiam de bucurie și portanța înserării către stele mă ducea am ajuns la bătrânețe un copac în care frunza tremură ca vai de ea. Tânăr mai puțin de-o clipă n-am știut să iau nectarul am visat mereu aiurea și-am trecut senin pe lângă infinitul către care m-ar fi dus un simplu da.
POLENUL VIEȚII
Câte s-au făcut prin cuvânt prin cuvânt se vor desface. Tot așa cum miezul încins al unei zile de august se va zgribuli la întâlnirea cu o ploaie nărăvașă de vară. Iar când soarele va miji din nou iuțește pasul. Câtă vreme toate apele curg obosite în matca lor să nu lași gândul tău să doarmă prea mult. Polenul vieții este precum vinul cel vechi. Dacă nu-l bei la soroc vei rătăci prea mult prin șanțurile deznădejdii. De pe margine gândurile nu te vor slăbi îndemnându-te în fel și chip să vezi lumea prin ochii rațiunii tale. Zăpăcindu-ți fărâma de credință care și-a făcut cuib neterminat în inima ta.
MARE MEȘTER TIMPUL ȚESE…
Suflete, rămâi o clipă. Să asculți cum zarea cântă. Ca un fluier, în surdina unei zbateri de aripă. Eu am fost... Și încă sunt doar o umbră pe planeta unde goana după umbră este rost. Încotro atât de iute? Mângâie-i pe cei ce mâine obosiți se vor retrage și în urma lor uitarea lăstări-va neștiute. De vei cuteza sub stele a privi-n oglinda firii, te vei bucura de fleacuri și ai vrea să scapi de ele. Nunțile de altădată!!! Opreau timpul și trei zile. Mirele-și privea mireasa rupt de sine și de lumea aprioric formatată. Iar mă văd în casa plină. De părinți surori și frați. Era ziua Învierii celui care inventase răului din om surdină. Astăzi, vechea sărbătoare... Între ziduri dă lăstar. Sufletul străin de sine tot străin va fi când iese speriat în lumea mare. Nu mai sunt în noi repere. Punțile s-au destrămat. Când mă uit atent la mine mi-a rămas doar nostalgia amintirilor stinghere. Din culori și din tăcere, mare meșter, timpul țese nemurirea unor clipe excesiv de efemere.
NU E VORBA…
Și-am zis verde foaie lată lumea asta fermecată n-o vedem decât odată. Nu e vorba doar de mine ci de Cel ce a gândit-o și de omenirea toată. Și nu-i vorba de o sumă de priveliști într-o viață calculată, ci de clipa când din suflet tu ți-ai smuls egolatria și în locul ei iubirea și-a făcut privirea roată.
TU SĂ FII PRECUM O FLOARE
Zise Bunul Dumnezeu către mine, fost ateu, spune, ai pe suflet vreun păcat care să atârne greu? I-am răspuns, privind în zare la întreaga lui lucrare, sunt nervos și n-am răbdare când ne ții o săptămână fără nici un pic de soare. Ar fi trebuit să știu că privirea ta ascunde foamea omului de viu dar și setea de odihnă a acestuia-n pustiu. Sunt imens, tăcut și blând, îți voi spune care este bucuria mea ascunsă în cochilie de gând. Am avut răbdare hăt, ca un iaz în care lacom grohotișuri adunase mersul lumii îndărăt. Tu să fii precum o floare, fie umbră fie soare, cât ești viu iar când din tine te vei smulge să fii calm să ai răbdare ca o frunză doborâtă de o simplă adiere pe cărare.
Epistola către oligofre….
Uneori, îmi vine să le zic celor care au mintea ocupată, până la refuz, cu misiunea lor providențială în univers, Măi, oligofrenilor, nuuuu, stai jos dârlăule, luați aminte, așa îmi zicea învățătorul când era supărat pe mine, de aceea, nu se poate să le zic așa ceva, cine sunt eu să mă pun de-a curmezișul destinului lor, halal zicere românească, pesemne inventată de doi țărani, la cârciumă, de sanchi și de balama, căci aveau ei băutură adevărată în beci, să le fie țărâna ușoară, căci nu mai există țărani cu meteahna abstractizării, suntem cufundați cu tot calabalâcul în era tehnologiilor digitale, omenirea are șansa de a întruchipa ideea de conștiință colectivă, așadar, Măi oligofrenilor, nuuuu, este sub demnitatea mea să gândesc așa ceva, darămite să scriu pe șleau, altă inovație a unor țărani cu meteahna abstractizării, mă umplu de păcate, ce rost are de când mă știu granița dintre oligofreni și restul lumii a fost neclară nici în junglă lucrurile nu stau mai bine unii babuini sunt inteligenți și impunători alții sunt piperniciți și săraci cu duhul, nuuuu, nu este vorba de înțelesul dat în biblie de cugetarea Mântuitorului, fericiți cei săraci cu duhul, de parcă fericirea ar exista cu adevărat, măcar sub forma unui bolovan care rezistă la intemperii, alt cuvânt, zgrunțuros, nu prea se asortează cu așteptările mele față de mine însumi, cine m-a pus să trag la jugul abstractizării, săraca maică-mea chiar dacă a avut ceva bănuieli, uneori, a tot sperat că o să ies într-o bună zi la liman și o să strig, Măi oligofrenilor, v-am adus mâncare din pomul cunoașterii, acolo unde începutul și sfârșitul sunt fără însemnătate, singurul lucru care contează în viață este sfiala omului în fața necunoscutului, nu mai intrați cu bocancii plini de noroi în sufletele noastre obosite de maimuțărelile voastre, unii oameni au simț enorm și văz monstruos, săracul Caragiale a murit încredințat că apogeul ridicolului omenesc, nu orișicum, ci la scară planetară, a fost atins în vremea lui, mă rog, ce atâta filozofie, cum să avem diversitate fără oligofrenii care s-au rătăcit în politică?!
TOATE TREC
Am urcat pe scara vieții și-am zburat precum sticleții. Am cântat în miez de zi și la ora dimineții. De-ajungeam aiurea-n cosmos îi tăiam moțul tristeții. Mi-ar fi fost cântul mai iute decât șuierul săgeții. Iată merg din nou pe dealuri nu mai recunosc scaieții. Pe răzoare toți salcâmii dau în floare bombănind ca precupeții. Stau destul printre cuvinte să le văd cum fac mătănii la icoana frumuseții. Toate trec și-n urmă praful se așterne peste gânduri și astupă scara vieții.
VEȘNICIA TE AȘTEAPTĂ
De-oi muri aș vrea să fiu îngropat într-un pustiu Ici și colo câte-un cactus și un scorpion diliu Eu să ies afară noaptea duh sărac și străveziu căutând pe boltă drumul către Cel ce-i veșnic viu Fără mofturi și palate rușinându-mă de umbra numeroaselor păcate Mici sau mari la fel de nule când le trecem prin lumina spuselor adevărate Mi-a ieșit în cale însuși Dumnezeu într-un târziu Și mi-a spus privind în zare lasă soarele să treacă cu privirea lui prin tine ai fost viu pe jumătate aici ești de-a pururi viu Acum poți să zbori oriunde ești doar gând într-un pustiu Dacă vrei rămâi cu mine veșnicia te așteaptă s-o cutreieri Rupt de clipă și tumultul ei zglobiu.
Portretul lui Gheorghe Moise zis și Haplea
Bombănind metecăind Gheorghe Moise zis și Haplea se apropia din vale părea sincer afumat avea pasul cam săltat asimetric căci trecuse într-o doară pe la mat cu mustața ruginită de la țuică și fumat Totuși era falnic Gheorghe Moise ca bărbat S-a oprit zâmbind pe buza șanțului de ploi stricat se uita tăcut spre mine cum se uită Sfântul Petru la copii care joacă țurcă țurcă și iar țurcă în suhat Cum te cheamă măi creștine? Dracu-n praznic țurlai-zvurlai cine știe am uitat Tu ești ăla care cântă serenade cu cimpoiul zărilor pe înserat? Bre Nea Gheorghe ai respectul meu de-a pururi dar n-am timp de trăncăneală sunt cu voia dumitale ocupat Mda se vede stai la soare încordarea cugetării se întinde pe obrazul tău bronzat Bre Nea Gheorghe ia un loc și zi mai bine ce anume te aduse dintre văi la noi în sat Mă aduse măi copile dorul de-a simți o clipă bucuria de-a-nțelege fericirea printre muște apăsat Se prea poate eu aici precum se vede din nămolul plictiselii construiesc castele-n care muștele se-aștern la sfat ...Aș mai sta dar nu se cade ditai omul să se lase de un țânc împresurat?!
OMUL SIMPLU
I se spune om simplu pentru că nu râvnește la cuceriri imposibile și realmente inutile. Nu este interesat de structura atomului sau de războaiele de cucerire a altor tărâmuri. Privește cu îngăduință deficitul de înțelepciune al celor care se cred mari în realitate fiind niște interesante rebuturi. Se însuflețește în timp ce privește cumpăna unei fântâni. Ca și când ar fi un simbol trecător al eternității. Eternitatea al cărei foșnet mângâie sufletul omului simplu dimineața devreme și în amurg când pe ulița strâmtă clipa adoarme pierită. Dincolo de simplitate este pustiul neliniștilor de tot felul. Însuși timpul își schimbă înfățișarea când își târăște indiferența prin pustiul fără orizont al neliniștilor de tot felul.
APELE NU MAI VOR SĂ CURGĂ LA VALE…
Atunci când privesc în zare, îmi deschid ferestrele sufletului. Gândurile negre care și-au făcut cuib pe acoperișul plăpând al prezentului o zbughesc, ca niște ciori. Croncănind indiferente, către alte lumi. În care uitarea învățăturilor simple a transformat ceea ce era viu și temeinic într-o poveste. Cu personaje care au înghețat în memoria de dincolo de închipuirea zbuciumului nefiresc al universului. Apele nu mai vor să curgă la vale. Viermele egoismului mi-a ros temeliile veșniciei virtuale. Zice-se că trăim într-o vreme în care omul se retrage în el însuși. Fugind de accidentele de care nu se pot feri la nesfârșit cei ce iubesc cu blândețe natura. Spun toate acestea intrigat de propria mea slăbiciune în fața cuvintelor. Când eram la început de drum pe ulița mea din câmpiile verzi ale vieții fiecare cuvânt era o metaforă grea. Acum am sentimentul că încrederea mea în puterea cuvintelor a fost surpată. Strădania lor de a spune adevărul despre om este ridiculizată de rătăcirea dezinvoltă a celor care le folosesc tăvălite savant în sirop de minciună.
PATRIARHUL
El, patriarhul Moise, m-a învățat arta tăcerii. Varianta ei asurzitoare. Asortată, discret, cu un surâs spânzurat de lespedea buzelor. El, scruta orizontul legănându-și visele în aparenta învolburare a politrucilor. Umbre neînțelese îi traversau chipul. Săracii de ei, umblă pe uliți ca și când ar fi înțeles ce este nemurirea. El, renunțase la întrebările fundamentale. Oare, de unde vin? Și mai ales, încotro mă duc? Devenise o particulă aflată în suspensie. El, înota ca un pește în oceanul amintirilor. În apele monoton-curgătoare ale timpului. În sporovăiala aparent fără noimă a păsărilor călătoare. Proaspăt sosite din poienile amorțite ale depărtărilor. Purtând în ciocurile lor trandafirii crenguțe de măslin, virtuale. El, îmi spunea, cu o mișcare neterminată a capului, intră în casă, să ne uităm unii la alții, ca niște babuini al căror lăcaș este încă ascuns de marșul închipuit al omenirii către civilizație.
VINO-ȚI TINERE ÎN FIRE…
Vine vremea să privim colb de uliță și stele asfințit de țintirim cu surâs fără perdele veac sucit cine mai știe apele din vechea matcă dacă nu vor fi pierit și în locul lor prigoana degradării a rodit nu mai sunt poteci pe care primăveri scăldate-n soare alergam lipsit de aripi și credeam că lumea-ntreagă a ajuns nemuritoare unde zbori strigau salcâmii proaspăt năpustiți de floare peste sălcii și izvoare sunt un rege care simte universul cum îi trage clipele de sub picioare Doamne de eram privighetoare aș fi plâns de parcă-n mine rapsodia resemnării avea glas de fată mare și cânta trecând voioasă peste țarini și răzoare vino-ți tinere în fire viața omului rămâne o himeră care are nostalgii de nemurire paralele cu dorința lui de-a fi stăpân pe clipa rumenă înșelătoare.
ABIA ATUNCI A PLÂNS
Bunicul imi zicea fiind bolnav căzut la pat de-aș mai putea să văd odată soarele dansând pe maluri și o ploaie care spală omenirea de păcat... Eu adolescent în criză serioasă de cuvinte i-am înțeles durerea l-am privit în ochii plini de lacrimi răvășite și pentru-o clipă pur și simplu m-am blocat. Într-un târziu mânat de-o forță neștiută l-am luat în brațe și-n ureche i-am șoptit transfigurat mereu mi-ai spus că omul este doar o umbră a celui care l-a creat. Te rog aștept un zâmbet în această clipă de la tine eu care-am mers pe urma ta adesea de când se lumina de ziuă și până când amurgul așternea tăcerea peste sat. Abia atunci a plâns uitând de sine și de setea lui de-a fi din nou bărbat a adormit ușor de amintirea unor gânduri încă ferme luminat.
Mor cuvinte…
Bâldâbâc și huștiuluc aruncam în lac cochilii de gasteropode albe culese de Moș Tăgârță zis și Nae Bașbuzuc de pe pajiștea perfectă a lui nea Avram frizerul cel cu prispa rezemată de tăcerea unui nuc. Pârghie și mangealâc lemn de fag cioplit cu barda de bunicul mare meșter din ținutul Carcalâc și tăiat la clopsic iarna ca să-i facă Doamnei Neaga scară pentru podul casei și la prispă parmalâc. Acaret și balabustă își luase Stan flăcăul pe furiș un fel de șustă să nu râdă pe la colțuri gura lumii c-așa-i omul curios ca o mangustă. Hacana și mandravelă cu mârțoaga lui gătită trece pe la porți țiganul să ne-arate gramofonul învârtind la manivelă. Caloian și paparudă a secat fântâna-n ceruri au ieșit la vaduri șerpii vlăguită, printre pietre curge gârla prin nisip și iarbă crudă. Aferim și besactea puradeii lui Nea Stere dorm sub salcia pletoasă iar zlătarul la șosea face tuciuri spoi-tingiri și mii de planuri cum să-și dreagă coviltirul stând la umbră cu muierea lui smolită ca o gură de cișmea. Dandana și balamuc a murit în zori femeia lui nea Miclea zis Ciubuc bate clopotul în dungă aferim și huștiuluc mor cuvinte mor și oameni nu rezistă mult laleaua rătăcită sub un nuc.
VALSUL IMPREVIZIBIL AL NECUNOSCUTULUI
Pentru a zbura am nevoie de un număr redus de cuvinte mamă tată adevăr surâs tristețe orizont la care se adaugă valsul imprevizibil al necunoscutului întâlnit la început sub formă de minereu multicolor opac sau pur și simplu invizibil separat de rugina acumulată pe culoarele eternității obligat să ia forma unor concepte bietul necunoscut ajuns în fața oglinzilor adevărului absolut purtând supus măștile improvizate ale conceptelor nu se mai recunoaște de aceea apar marile turbulențe în univers în rest oamenii sunt fericiți uneori vorbesc despre Dumnezeu timpul trece viitorul nu mai prezintă cine știe ce interes iar umbrele trecutului apasă insistent aripile gândului mereu deschise către o formă alambicată de infinit.
RUGĂCIUNE
Trezindu-se brusc în lumina zilei ce lumină un fel de rai pentru el sau pentru ea a făcut ochii mari deși erau mici și aveau încă forma întunericului intrauterin la ce bun să-i ții deschiși dacă mama are grijă de hrana și de somnul tău uneori îți cântă alteori se jelește impersonal făcând trandafirii și codobaturile să plângă măi copile ține minte ce se întâmplă acum cu tine nu te mai zvârcoli fără rost las-o pentru o clipă în brațele somnului se va trezi singură din visul în care era pe altă planetă și văzându-te va spune aici eram doarme somn limpede pruncul meu nu-mi lipsește nimic mulțumesc părinților mei încă vii neînsemnată cum sunt am adus pe lume acest duh în miniatură ferească-se de mine cât mai mult clipa când voi pleca pe drumul acela apăsător doar pentru că este pietruit cu diamante înfășurate în necunoscut!
ADIEREA TINEREȚII
La oborul lui Marin oile spre seară vin. Toate plâng când urcă dealul căci le cântă Nicolae cu cimpoiul și cavalul! Nu e om ca Nicolae cântă zările înmoaie. Și de-i musai el înjură parc-ar coborî din ceruri îngerii pe bătătură. Doamne de s-ar îndura Ăl de Sus de turma mea! Să-mi trimită ajutoare dinspre răsărit de soare! Și-o muiere muncitoare, de dincolo de izvoare! Dimineața când se scoală să fugim voiși prin rouă lepădându-ne de boală iar când bezna umple satul să vorbim cu luna nouă. La o zi de sărbătoare să jucăm desculți în vie până soarele ajunge la popasul de chindie. Adierea tinereții să nu moară niciodată. Nicolae și Maria. Două inimi care zboară peste lumea lor uitată.
AȘ FI TRIST DAR NU SE POATE
Află dar că timpul trece prin plămânul lumii rece. El nu este născocire ce miroase a poveste. Stau pe-o laviță-n cerdac și văd chipuri apărute din alt veac. Gârboviți sau lumânare parcă sunt atrași de zare! Domnilor priviți cum clipa a dat mugur unde moartea și-a întins cândva aripa. Aș fi trist dar nu se poate timpul trece și surâsul moare de singurătate. Multe gânduri fără rost se-adunară și-mi albiră zile tainice de post. Nu era nimic sub soare să nu-mi taie o potecă către clipa trecătoare. Vai de mine și de voi viața este o plimbare către viața de apoi?!
AMINTIRI DIN RAI
Am trecut pe lângă rai eram țânc sărac și mut nici călugăr și nici crai nu am fost și nici n-am vrut. Undeva adânc în mai ce frumoși erau salcâmii plini de flori și de albine un adevărat alai de miresme care urcă înspre cer în serpentine. În fundal părinții mei mă uitam uimit la ei se mișcau ca niște oameni care sunt și robi și zei. Undeva pierdut în zare zdroncănit de mori și care mai un chiot mai o vorbă despre cum la o adică trece timpul și nu doare. Aș fi vrut să am putere să opresc din mers volantul care scoate răsăritul când mai vesel când mai trist din apusuri efemere.
Mai ia la urmă…
Mai ia și tu un deal în spate și du-l aiurea la câmpie să vadă cei ce simt în pripă cum printre firele de iarbă răsar idile parfumate. Mai ia pe umăr o fântână cu ghizduri grele și tocite și când ajungi cu ea pe lună să nu te temi și nu uita îl ai pe Dumnezeu mereu în mână. Mai ia cu tine un apus în care cântă pitpalacul rămâi cu el ca interpus pe calea către dimineața cu rouă limpede sub vraja poveștilor ce ți s-au spus. Mai ia la urmă o privighetoare și-un crâng de tei anume pentru ea cu trilul ei călătoria ta spre soare va fi un vis în care te vei regăsi cu un preaplin de încântare.
Paradisul improvizat al universului
Am început să vorbesc cam mult am uitat cât de igenic este să vreau să ascult având doar privirea liberă să zburde pe chipurile nepereche ale oamenilor și pe cocoașele blânde ale poienilor parcă le aud chemându-mă nătăflețule vino să dormi în parfum de coada șoricelului habar nu ai cum pot lucra pentru tine invizibilele forțe care țin lumea în mișcare te-ai ramolit visezi tot mai puțin ești dependent de amintiri prezentul ce să mai vorbim de prezent a rămas fără stâlpii credințelor de altădată niciodată perfecte dar fără ele încotro vor să ne ducă mega oportuniștii universului acesta geopolitic germinat de țărâna obosită a acestui mileniu heteroclit să ne oprim așadar din împroșcarea omenirii cu vorbe fără început și fără sfârșit nu știu de ce mi-am amintit liniștea și de ce nu temerile pe care poate că le are vulturul când zboară fără busolă după siestă ca și când ar vrea să-mi spună eu după fiecare luptă cu necunoscutul mă las purtat de mângâierea vântului și acela este momentul în care îmi amintesc de vorbele dintâi ale Creatorului toți sunteți una și una sunteți toți în paradisul improvizat al universului.
CIOARA
Auzi, Doamne, cum răsună gândul meu umblând pe lună? Întrebam, nu dam cu parul. Stau ca prostul pe un scaun și-mi înec în vorbe goale neputința și amarul. Multă vreme m-am visat demiurg de spiță rară, de aceea, clar să fie, am plecat de bunăvoie dintr-un sat. Nu am vrut-o explicit, dar plecatul meu aiurea m-a umplut de nostalgia altui fel de asfințit. Să mai pot, nespovedit, să primesc un fulg de nea în căușul minții mele iar pe stâlpul fânăriei să aud un croncănit. Ce i-o fi trecut prin minte, biata cioară se oprise, cu luare de aminte, să mă vadă de aproape zgribulit. Am uitat ce-am vrut să spun. S-a dus vremea, cam prea iute. Nu am fost destul de bun. Ce-ai crezut, îmi zise cioara, cercetând substanța zării, că te paște nemurirea chinuindu-te să afli de ce latră câinii seara?
Geamgiul
Senin întins și cenușiu dar îl simțeam că este viu Avea surâsul castaniu și pas săltat de bidiviu Vedea în vise căprioare cu ochi în care timpul moare Adesea mare cusurgiu el adormea noaptea târziu Trecea cu pasul pirpiriu spre universul lui chefliu Un pisc scobit încet în zare de teama lui de resemnare Părea căuș cam ruginiu la o fântână-ntr-un pustiu Veneau drumeți în pas zglobiu să bea din el argintul viu Dar a venit o ploaie mare și a rămas din el o floare Gherghini și urme de pustiu pe urma lui de moftangiu A dispărut diamantiu în ceața altui veac sălciu Eu îl aștept să-și târe pașii pe ulița copilăriei ce l-a-ntâlnit pe un geamgiu.
Cum adoarme-n zări văpaia
În șareta ei glumeață printre plopii resemnării a trecut o dimineață avea părul lung bălai și în păr șuvoi de raze adierea lor de rai m-a făcut să dau uitării toată zarva rătăcirii gândului în slujba zării felurite ipostaze îmi hurducă ochi și vise mult deșert puține oaze m-am oprit la poarta firii respirând ce se mai poate și bând zațul nemuririi cu parfum de stele stinse între mine și Cuvântul ce adesea plânsu-mi-se sunt nimic și sunt de toate subjugat de hărmălaia miliardelor de șoapte te-ai trezit să-ți ari pământul ai venit bătrân acasă lepădând-ți legământul de-a ajunge-n Himalaia să privești măcar o clipă cum adoarme-n zări văpaia...
Visul
Mai acum o săptămână am visat că sunt pe Lună eram obosit se pare de distanța mult prea mare dintre satul meu cu dealuri și străina ce veghează ale adormirii maluri prin nisipul cam prea fin pentru ochiul meu senin îmi târam picioarele foarte iute soarele din nisip țâșneau de toate aur ceasuri mărci selecte uneori și diamante eram singur și în zare doar o ceață și un fel de vânt ce toarce din fuiorul ei răcoare mare întâmplare mare nu știam de ce mă doare rațiunea când nisipul colcăia de chihlimbare ea săraca studiase înaintea mea contextul și-a dedus că nu se poate invoca din nou pretextul că am fost răpit în fine ziua în amiaza mare de pe ulița în care eram singur dojenindu-mi mintea ce dorea să zboare ca urmare ajunsesem zdrențuit în acest tărâm pierit am ajuns dar n-ar strica dacă totuși aș afla cum de ce și mai ales sunt aievea eu pe Lună sau m-am rătăcit de matcă de prea mult consum de stres deodată om cu chipul luminat și fără glas apăru plutind din ceață se opri privind prin mine și-mi transmise telepatic c-a venit cu gânduri bune și cu poftă de taifas căci în centrul de putere unde timpul nu există toți s-au ferecat în case super mega unduioase și privesc dormind gâlceava gândurilor năzuroase ce cutreieră pământul însuși Dumnezeu săracul îmi dăduse întâlnire să mă-ntrebe cum îmi merge cu Măria Sa Cuvântul a căzut cerul pe mine am simțit că mă evapor asurzit de avalanșa de interogări divine ei ia spune cum mai merge evoluția pe Terra tot războaie tot hoție tot minciună și suspine eu v-am învățat de bine Însuși Fiul Meu pe cruce s-a rugat plângând de Mine să amân apocalipsa până când sătul de Sine omul pocăi-su-mi-sa te-am chemat îmi vine greu ce folos că-s Dumnezeu să te-ntreb de ce-ai plecat către locuri reci și false fără să mă fi-ntrebat după tine mulți pieiră când văzură cum se schimbă toate rosturile-n sat știu Atotputernice dar ce pot să fac tot omul se visează împărat sunt mai slab decât mi-e voia și mai iute ca muștarul când mă zgândără nevoia toată lumea Te-a uitat nimeni nu se mai închină la intrarea sau ieșirea dintr-un sat toți sunt singuri au palate dar izvorul bucuriei pentru fiecare clipă le-a secat Adevărul greu de dus unde l-a dorit Iisus eu aș vrea dar nu mai pot nu există zi în care să nu am o supărare deși știu că toate-s date omului să se întoarcă cu smerenia mai tare la ieșirea din strâmtoare dacă tot ne-am întâlnit vreau să-ți spun ce dor îmi este de puterea mea de-a trece printre clipe nesmintit și să știi că eu pe Tine benevol nu Te-am hulit măi copile nu există rai niciunde dacă omul nu se-ntreabă când se uită în oglindă cum de încă n-am murit!
Umbra
Cine știe ce visează cel mai singur om din lume în chilia lui pe care nici păienjeni n-o curtează. Pat din scândură de brad cât să stai în el pe fugă cu tavanul alb în pantă visele adevărate se lovesc de el și cad. Soba mică muruită arde lemnul și-l descântă lemn adus în timpul verii în spinarea ta tăcută și topit cu resemnare sub a sărăciei plită. Pe peretele cu soba o icoană s-a ivit îmbrăcată în tristețea zâmbetului celui care o dezmiardă când se roagă pentru clipa care încă n-a venit. Ușa mică și-o fereastră cât să vezi prin ea apusul lungi sunt zilele de vară și amiezile în care soarele topește-n tine amintiri din vremea-n care îți dădeai cu presupusul. Nevăzut, cel mult o umbră pentru cei ce te-au rănit eu vedeam în tine cerul zâna zorilor și gândul care nu mai știe drumul către cel ce l-a rostit.
Oare cineva acolo?…
Vii și porumbiști stinghere o cărare șerpuită parcă sunt din alte ere plină de absența zării e privirea lui tăcută să-l întreb de unde vine mi-e târșală tot nisipul din Sahara a intrat în el și-n mine ne privim ca niște dealuri defrișate de suspine fir-ar verdele să fie veșniciei temelie căci uscat surâsul moare când pornește la plimbare eu i-am spus în gând bădie cât mai suntem nu se știe dar privirea lui intensă m-a făcut să tac tăcere polimorfică imensă măi nu știu de ce sunt oare martor la atâta ură când ideea cea mai pură are rădăcini în soare iată apa cum își taie drum în formă de copaie prin pământul care rabdă lacrimi zarvă rugăciune când primește-n el cuvântul n-are sens ajuns pe creasta evoluției știută el să fie prost și leneș ca o plută da nu-i glumă vișinul a dat în floare oare cineva acolo a făcut o resetare?
Timpul
Poate că timpul este reper absolut pentru cei care aleargă, mereu, după umbra lucrurilor fără însemnătate. Nu și pentru cei care trec, într-o singură zi, de la portanța pe care le-o dau unduirile parfumate ale răsăritului la plumbul adus de deznădejde în oasele lor, mereu la granița dintre vis și realitate. Ușor ca fulgul este timpul copilăriei. Neîndurător ca trăsnetul este plumbul amintirilor de care ne ciocnim în vis. Amintiri despre locuri în care ne rătăcim amăgindu-ne că suntem acasă. Amintiri despre căderea miraculoasă a trupului nostru în gol, aterizând lin pe pajiștile cenușii ale necunoscutului. Tot ceea ce îl face pe om fericit se află în el. Trebuie doar să deschidă ochii și să lase pulberea fină a eternității să dea rod, de o clipă, în sufletul lui chinuit de întrebări.