Infinit omagiu
Tatalui Ceresc infinit omagiu
de la cel care a invatat tarziu
ce este adevarata umilinta.
Poate mai este drum lung
pana cand voi sti sa port camasa umilintei.
Dar,
cat timp mai am ochii deschisi
macar stiu ce departe sunt
de lumina de dincolo de ratiunea limitata.
In memoria fratelui meu… (13 ani de la despartire)…
Era genul de om
care stia mai multe decat cei de-o seama cu el.
De aceea,
cuvantul lui era ca o apa care curgea domol
pe sub salciile plangatoare ale adolescentei mele.
Multe din cararile importante ale destinului meu
au fost batatorite de el.
Ironiile lui au fost intodeauna bine primite de sufletul meu.
Autoironiile lui,
mereu la granita dintre suras si plans.
Am stiut mereu ca are alte vise decat mine.
Eu voi muri
privind la chipul vesnic neinteles al departarilor.
El a murit
zambind obosit numeroaselor fete si promisiuni
ale momentului.
Pentru ce?
Timpul zboara.
Intr-o zi,
doar cu zambetul pe buze,
spre apus de vom privi,
ne vom intreba,
retoric,
pentru ce exista stele,
pentru ce exista suflet,
pentru ce,
in loc de zero,
infinitul se intinde
peste taina lui a fi.
Cel plasmuit din tarana eternitatii
Ceea ce are lacas
in aburul departarilor,
se poate vedea
doar folosind lumina credintei.
Demiurgul
contempla creatia lui
tinand sub obroc intelept
sentimentele.
Cel plasmuit din tarana eternitatii
va fi inghitit
de falcile iuti ale clipei
de nu va gasi in sine
aripi de soim
care sa-l poarte
spre lumea credintei.
Astept cuvantul tau de indreptare
Doamne,
pentru ca stiu sa ascult,
te rog,
spune-mi ce vrei.
Tu esti inceputul si sfarsitul
in fiece punct al universului.
Iar eu sunt muzica
care poate umple paharul singuratatii tale de o clipa.
Smerindu-ma
si preamarindu-Te,
astept cuvantul tau de indreptare.
Spre o mai buna intelegere
a celor ce-au fost,
sunt
si vor fi de la Tine.
Si de nu-ti va aduce mangaiere cuvantul meu,
sa ma certi, Doamne!
Singur fiind cu-ale mele,
ma pot rataci
si pot adormi.
increzut,
in gradina nimicului.
Să fie…
Să fie timpul
doar o uliţă pe care
se scurg
ideile curente în uitare
iar punctul
să ne fie
pulberea din care
îşi construiesc savanţii
sisteme arbitrare?
Să fie gândul
doar un semn în care
se-aude dimineaţa
foşnind de nerăbdare
iar punctul
să ne fie
pulberea din care
apusul se întrupă
aici şi-n depărtare?
Să fie zarea
doar o vorbă pentru care
am cercetat
adesea
surâsul unor clipe
plângând şoptit
pe dealuri
iar punctul
să ne fie
pulberea din care
ne adunăm puterea
de-a rupe timp
din soare?
Doar buruienile
Cu fruntea plecata pana la pamant
iti cer indurare
Creatorule
Eu
cel ce a inceput prea tarziu sa vada
dincolo de stanoaga sinelui.
In sufletul meu
s-au amestecat toate evidentele
astfel incat ceea ce altadata era simplu
si putea fi amanat
astazi este trist
urgent si foarte complicat.
Nu mai am timp sa zambesc.
Reperele de altadata au fost smulse din pamantul rabdator
si aruncate in calea apelor buldozer ale timpului.
Doar buruienile mai sunt sanatoase
gurese
si neclintite in fata istoriei.
Nu exista popas…
Sufletul omului
orbecaind in calea furtunilor
privind pe furis la spectacolul lumii
fara bariere de spatiu si timp
mereu aplecat asupra lucrurilor neinsemnate
unele avand radacini adanci
in vechile plasmuiri ale eternitatii
altele asemenea frunzelor care mor
de singuratate
nu exista popas pentru cel care a uitat
cuvintele parintilor
si bucuria de a privi chipul inveselit al diminetilor.
Cuvintele
Cuvintele sunt de la Dumnezeu.
Vorbele tin de metabolismul omului.
Cuvintele au intindere si sfiala
in alcatuirea lor multimilenara.
Vorbele sunt ca niste sabii
pe care omul le foloseste
pentru a reteza
ceea ce intelege el din clipa.
Cuvintele cutreiera vesnicia
in timp ce vorbele
nu inteleg nimic din spovedania infinitului.