Iar…
Iar
a nins uitarea-n mine
bulgări mari
de răsărit.
Sunt aici
dar mi se pare
că aproape am murit.
Mi-au căzut în palme
frunze
de apus neprihănit.
Văd şi simt
cum creşte sensul
din ţărână,
din iluzii,
din mistere
şi din teama
de a fi desprins de sânul
lutului ce m-a
hrănit.
Nici nu ştiu
de când în mine
soarele n-a mai dormit.
Fiecare adiere
mi se pare o furtună
în paharul rătăcirii
de surâsul tău pierit.
Te-am pierdut
ireversibil.
Sunt un fruct
ce stă pe ramuri
aşteptând să vină bruma
să-l desprindă
de zenit.
Mai scheuna un caine-n ceruri…
Trecea un car pe ulita tacuta. Era tarziu, in miez de noapte, si nu puteam a-nchide ochii caci ma gandeam la toate cate le-am fost vazut si nu se uita. Mai scheuna un caine-n ceruri si se-auzea in salcii cucuveaua. Ma-nchipuiam in alta lume cu oameni care sorb din cupe lacrimi in timp ce dealurile-si poarta triste neaua. Trasuri si bidivii de fala treceau in zori pe langa prispa casei lui Prundaru, goala. Un somn adanc se revarsa in mine si Dumnezeu aprinse soarele pe bolta. Visam ca sunt descult si-mi tarai talpile prin roua purtand in suflet apriorica-mi revolta. Se asternuse-n somnul meu uitarea si cenusiul altor vreri canta in zare. Eram pierdut de restul lumii si aurul lucea-n nisipuri ca fata pruncului cuprinsa de intaia lui mirare.
Monolog
Au murit vremurile în care giganţii de păpădie ai altor anotimpuri au sfidat zeităţile. A murit înserarea de monolit a greierilor, care-şi cerşeau nemurirea pe sub zidurile îngălbenite de uitare ale memoriei strămoşilor. Spune-mi tu, umbră nepieritoare a mamei mele, ce cuvinte aş putea chema din adâncul fiinţei pentru a umple deşertul care îşi întinde nisipurile peste acoperişul obosit al singurătăţii mele?
Vorba mea,
mult mă mai mândresc cu ea.
Nici mai bună,
nici mai rea
decât vorba altora.
Pe-un tăpşan
să am o floare.
Sub un pom
să am un soare.
Şi în mintea mea să fie
infinitul
o tipsie.
Iar pe prispa casei mele,
construită din cuvinte,
să am poartă
către stele.
Să mai am,
aş vrea,
cărare
către nesfârşita zare.
Gândul meu,
ţesut din sfere
cu impresii austere,
să adoarmă cu speranţa
de a-şi ecloza
portanţa.
Vorba mea,
Multe mai încap în ea.
Roua,
plânsul,
învierea,
fumul clipei,
nemurirea
şi dilemele gândirii
când porneşte
la plimbare
prin abstractele ponoare.
Vorba mea,
ca o fântână,
ireală,
gânditoare,
trece seara pe la poartă
cu găleţile în mână,
şi-n găleţi,
neverosimil,
reflectând abisul firii,
stau cuvintele la sfadă,
cine are ochi să vadă,
din gâlceava lor se naşte
curcubeul nemuririi.
Într-o clipă
de sublimă
scufundare a dorinţei
în metafore rotunde,
vorba mea,
covor de stele,
praful clipei îl ascunde
şi la ceas de somn
îşi pune
viselor,
glumind,
zăbală
împletită din secunde
şi aghiazmă de genune.
Vorba mea,
au trecut culori prin tine,
chiot,
ape şi suspine.
Când părea
să fie clipa
nesecat izvor de bine,
au crăpat
de silă
stâlpii
bolţilor geometrine.
Duhul tău,
captiv în cuşca
unor fapte anodine,
taie hălci din infinitul
risipit
în semne fine.
Eu socot
că eşti o sferă,
leagăn gândului
şi lumii
ce s-a oglindit în tine.
Şi mai eşti
un punct pe harta
dorului de zarea mută.
Iară eu…
rămân orfanul,
dens
şi iute la mânie,
când,
orbit de întuneric,
veşnicia îl sărută.
Uneori
Sa nu-ti risipesti intelepciunea in vagaunile vietii! Nici macar atunci cand bratul inselator al norocului ti-a oferit vremelnica lui protectie.
Uneori,
cad stele din cer.
Alteori,
curcubeul se odihneste
pe creasta unui deal.
In mare,
nu se intampla nimic
esential.
Marile echilibre
supravietuiesc
tuturor incercarilor,
daca sufletul
a invatat sa se multumeasca
cu putin.
Cei ce tulbura apele
se vor lovi primii
de inaltimea talazurilor.
Strugurii
pe care ii vor intalni
in vis
se vor risipi
odata cu ivirea zorilor.
Timpul,
in sens absolut,
are cate putin
din timpul fiecaruia.
Trebuie doar
sa avem ochii deschisi.
Pentru a observa
fumul necontenit
al elixirelor.
Pentru a redesena
chipul aproape uitat
al parintilor.
Pentru a adormi
in parfumul fara egal
al nazuintelor.
Toata lucrarea timpului
ne va zambi.
Trecerea noastra
dincolo de negura departarilor
va fi ca o adiere de vant
pe crestetul coliliei.
Viata
Viata
curge prin venele timpului
fara ca noi sa stim
care ii sunt inceputurile
si mai ales
unde ii este sfarsitul.
Muzica invierii
si a rastignirii se aude neincetat
in cotloanele infinitului.
Darul zborului il are fiecare suflet
inca viu.
Lepadarea de sine,
insa,
o au atat de putini
incat zborul ramane un vis
chiar si atunci cand Dumnezeu
ne mangaie sufletul
cu frumusetile de o clipa
ale orizontului.
Abia mai vad…
De nicaieri
si cine stie cand sosit,
in plansul dealurilor mele cenusii
zidit,
abia mai vad
pe cerul sufletului meu tacut
cum zboara vulturii alene,
de cand rasare gandu-n mine
si pana-si pierde urma-n asfintit.
Nici un gand nu va ajunge la portile vesniciei
Ma gandesc la Cel venit din Ceruri
pentru a ne arata
noua
celor multi si neimpliniti
orizontul
dincolo de care exista
adevarata frumusete
a vesniciei
si vad firul subtire al gandului
singurul reazem al celui
care nu se multumeste cu sine
caci toate monadele
nascocite de om
vor fi inghitite
de rugina si de uitare
de aceea nici un gand nu va ajunge
la portile vesniciei
de aceea oricare ar fi gandul
camasa lui va ajunge intr-o zi
prea subtire
pentru a-l feri
de raceala si intunericul marilor echlibre.
Dumnezeu va trebui sa inventeze alt om
Incotro?
Aceasta a fost intrebarea care a stat mereu
pe buzele mele.
Nu cunosc intrebare mai grea.
Am incaruntit fara sa-i cunosc raspunsul.
Cautandu-l
am ridicat in jurul meu doar ziduri
care m-au izolat de mine insumi.
Cel dupa care tanjeste partea frumoasa
a sufletului meu.
Ape invizibile au distrus temeliile vesniciei.
Abia acum,
Ecleziastule,
desertaciunea va rodi in libertate.
Omul despre care ai profetit tu
va fi secerat
de vantul neinduplecat al singuratatii.
Iar Dumnezeu va trebui sa inventeze alt om
a carui fericire
se va adeveri
cat timp curiozitatea nu va fi mai tare
decat duhul blandetii.