Frunza stejarului,
obosita,
s-a desprins din imbratisarea timpului
si
in timp ce isi da ultima suflare
a inteles
ca zborul catre limitele universului
este mai important
decat punerea neconditionata
in slujba fotosintezei
si a megalomaniei care salasuieste
in intimitatea punctului.
De ziua lui
dadea salcamul
pe dealurile blande-n floare.
Se ofilea margaritarul
si-n mine se ciocnea tristetea
de veselia trecatoare.
De-as fi putut,
tot universul
l-as fi lasat in parasire
pentru ca eu sa pot ramane
captiv in tine,
sarbatoare.
Dar,
iata-ma
privind in mine,
cuvinte am
dar mi-au murit salcamii
si-n locul lor tristetea-si face
salas pe-o lacrima de soare.
Tacerea,
culcus si scut al infinitului.
Ochiul lui Dumnezeu
in care se topesc
toate involburarile prostesti ale omului.
Sufletul
va lacrima mereu
ascultand fosnetul resemnat al gandurilor.
In asteptarea imbratisarii perfecte
a cuvintelor.
Aerul
se furisa zambind
in sufletul meu.
In mutenia zarilor
era timp din belsug.
Auzeam primavara
urnindu-si sevele
in trunchiuri si muguri de salcie.
Berzele
umblau ca niste copii uitati de parinti
pe razoarele eternitatii.
Dincolo de barierea necunoscutului
simteam ca exista un drum
care ma duce
in cele din urma
nicaieri.
Pasii
ma purtau obositi
la granita dintre pamantul strain
si putinele mele cuvinte.
Amurgul
injgheba cuib singuratatii
in sufletul meu.
Comete si ingeri
semanau miracolul vietii
in pulberea amortita a clipei.
Invatam nemurirea si zborul
umbland prin noroaiele vremii
tacut.
Sagetam orizontul,
fatala eroare sa cred doar in ziua de maine
cand sufletul trage mereu
spre al sau
relativ inceput.
Doar o realitate trista.
Nu stiu daca ati vazut o ciocanitoare
cautand insecte la inceput de primavara.
Daca da,
ati inteles ca omul nu trebuie sa fie
asemenea unei cartite
care aduna morcovii din gradina
in galeriile ei subterane.
Nu poate fi simplitate
si fericire
acolo unde gandul nu conteneste
sa se ingrijeasca de lucruri si de inchipuiri.
Uitand de frumusetea diminetilor insorite.
Uitand de magia inserarilor
pe o prispa scaldata in parfumul orizontului.
Uitand de zborul netulburat al vulturilor
pe deasupra canioanelor intortocheate
ale istoriei.
Nu mai stiu incotro merg.
Apele au ramas fara maluri.
Imi doresc sa am puterea
de a urca pe muntele indurarii
si sa ma uit cu aceeasi privire incapatoare
la cel ce aude si nu vrea
dar si la surdul care se bucura
de efectele tamaduitoare ale tacerii.
Ar trebui sa-mi golesc sufletul
de asa-zisele mele motive de amaraciune
si sa invat sa ma uit la cuvinte cu ingaduinta.
Cum ar putea ele sa incapa
suferinta dinainte de inviere
darmite piscurile stralucitoare ale eternitatii!?
Îmi amintesc
surâsul mamei,
obosit,
când ne-adunam
la asfinţit
pe prispa casei
să ne umplem
privirile de infinit.
Iar mai târziu
priveam
puzderia de stele
şi luna,
ca o zână tristă,
târându-şi umbra
printre ele.
Pe uliţi
carele treceau,
cântând din talere,
voioase,
de câte ori se poticneau
în gropile maiestuoase.
Eram cuprins de încântare.
Murise timpul
pentru-o clipă
pe prispa noastră efemeră
şi-n zarea ce părea clădită
din scânteieri nemuritoare.
Îmi amintesc
surâsul mamei,
umbrit de teama de uitare
dar
încă viu
şi plin de seve
din care ochii mei
luară
neliniştea,
din ea să-şi facă
irepetabilă lucrare.
Alta data
printre stele
alta lume
pentru care
eu am fost
un gand in calea
tatalui si mamei mele.
Timpul
se foia agale
lutul imi era prieten
si la greu
dar mai cu seama
cand visam
ca sunt sinteza
nemuririi dumisale.
Viscole
de basm
murira
chiciuri
s-au pierdut
in ceata
primaverile
bolnave
tot mai triste
revenira.
N-a trecut
un veac
prin mine
si din ce-am vazut
in stele
reci
si mute
cred ca omul
s-a indepartat
de sine.
Posomorata zi
pe dealuri
aud cum plange liliacul
si randunicile se roaga
sa mai apuce zi cu soare
de zbenguiala pe la stresini
uitand ce trist ne este veacul.
Abia acum
cand tineretea
s-a-mprastiat ca fumu-n zare
am inteles ca fericirea
in fiecare zi isi face
din cele simple si curate
un cuib din ganduri solitare.
Si uite cum
ramanem singuri
afara ploua si-i racoare
ne tot pandesc prin cranguri lupii
caci am uitat ca viata este
prin inviere sarbatoare.
Parintilor celui care a fost Timotei Centea
Timpul vindeca ranile sufletesti,
la suprafata.
In adancuri,
ramane
focul nestins al amintirilor,
care,
in loc sa incalzeasca
starneste fiori,
de parca am umbla imbracati subtire
pe cararile fara hat
ale destinului.