CIOARA

Auzi,
Doamne,
cum răsună
gândul meu
umblând pe lună?

Întrebam,
nu dam cu parul.
Stau ca prostul 
pe un scaun
și-mi înec 
în vorbe goale
neputința și amarul.

Multă vreme
m-am visat
demiurg de spiță rară,
de aceea,
clar să fie,
am plecat de bunăvoie
dintr-un sat.

Nu am vrut-o
explicit,
dar plecatul meu
aiurea
m-a umplut de nostalgia
altui fel de asfințit.

Să mai pot,
nespovedit,
să primesc un fulg de nea
în căușul minții mele
iar pe stâlpul fânăriei
să aud un croncănit.

Ce i-o fi trecut
prin minte,
biata cioară
se oprise,
cu luare de aminte,
să mă vadă 
de aproape
zgribulit.

Am uitat
ce-am vrut să spun.
S-a dus vremea,
cam prea iute.
Nu am fost 
destul de bun.

Ce-ai crezut,
îmi zise cioara,
cercetând substanța zării,
că te paște nemurirea
chinuindu-te să afli
de ce latră
câinii seara?


 

Geamgiul

Senin
întins și cenușiu
dar îl simțeam că este viu

Avea surâsul
castaniu
și pas săltat de bidiviu

Vedea în vise
căprioare
cu ochi în care timpul moare

Adesea 
mare cusurgiu
el adormea noaptea târziu

Trecea 
cu pasul pirpiriu
spre universul lui chefliu

Un pisc scobit 
încet în zare
de teama lui de resemnare

Părea căuș
cam ruginiu
la o fântână-ntr-un pustiu

Veneau drumeți
în pas zglobiu
să bea din el argintul viu

Dar a venit
o ploaie mare
și a rămas din el o floare

Gherghini și urme 
de pustiu
pe urma lui de moftangiu

A dispărut
diamantiu
în ceața altui veac sălciu

Eu îl aștept
să-și târe pașii
pe ulița copilăriei
ce l-a-ntâlnit pe un geamgiu. 

Cum adoarme-n zări văpaia

În șareta ei glumeață
printre plopii resemnării
a trecut o dimineață

avea părul lung bălai
și în păr șuvoi de raze
adierea lor de rai

m-a făcut să dau uitării
toată zarva rătăcirii
gândului în slujba zării

felurite ipostaze
îmi hurducă ochi și vise
mult deșert puține oaze

m-am oprit la poarta firii
respirând ce se mai poate
și bând zațul nemuririi

cu parfum de stele stinse
între mine și Cuvântul
ce adesea plânsu-mi-se

sunt nimic și sunt de toate
subjugat de hărmălaia
miliardelor de șoapte

te-ai trezit să-ți ari pământul
ai venit bătrân acasă
lepădând-ți legământul

de-a ajunge-n Himalaia
să privești măcar o clipă
cum adoarme-n zări văpaia...











Visul

Mai acum 
o săptămână
am visat că sunt pe Lună
eram obosit 
se pare
de distanța mult prea mare
dintre satul meu cu dealuri
și străina ce veghează 
ale adormirii maluri
prin nisipul 
cam prea fin
pentru ochiul meu senin
îmi târam picioarele
foarte iute soarele
din nisip țâșneau de toate
aur 
ceasuri 
mărci selecte 
uneori și diamante
eram singur 
și în zare
doar o ceață 
și un fel de vânt 
ce toarce
din fuiorul ei răcoare
mare întâmplare mare
nu știam de ce mă doare
rațiunea 
când nisipul colcăia de chihlimbare
ea săraca studiase 
înaintea mea 
contextul
și-a dedus că nu se poate 
invoca din nou pretextul
că am fost răpit
în fine
ziua în amiaza mare
de pe ulița în care
eram singur 
dojenindu-mi 
mintea 
ce dorea să zboare
ca urmare 
ajunsesem 
zdrențuit
în acest tărâm pierit
am ajuns 
dar n-ar strica
dacă totuși aș afla
cum de ce și mai ales
sunt aievea eu pe Lună
sau m-am rătăcit de matcă
de prea mult consum de stres
deodată om cu chipul 
luminat și fără glas
apăru plutind din ceață
se opri 
privind prin mine
și-mi transmise 
telepatic
c-a venit cu gânduri bune
și cu poftă de taifas
căci în centrul de putere
unde timpul nu există
toți s-au ferecat în case
super mega unduioase
și privesc 
dormind 
gâlceava gândurilor năzuroase
ce cutreieră pământul
însuși Dumnezeu săracul
îmi dăduse întâlnire
să mă-ntrebe cum îmi merge
cu Măria Sa Cuvântul
a căzut cerul pe mine
am simțit că mă evapor
asurzit de avalanșa 
de interogări divine
ei ia spune cum mai merge
evoluția pe Terra
tot războaie
tot hoție
tot minciună și suspine
eu v-am învățat de bine
Însuși Fiul Meu pe cruce
s-a rugat plângând de Mine
să amân apocalipsa
până când sătul de Sine
omul pocăi-su-mi-sa
te-am chemat
îmi vine greu
ce folos că-s Dumnezeu
să te-ntreb
de ce-ai plecat
către locuri reci și false
fără să mă fi-ntrebat
după tine mulți pieiră
când văzură cum se schimbă
toate rosturile-n sat
știu Atotputernice
dar ce pot să fac
tot omul 
se visează împărat
sunt mai slab decât mi-e voia
și mai iute ca muștarul
când mă zgândără nevoia
toată lumea Te-a uitat
nimeni nu se mai închină
la intrarea
sau ieșirea dintr-un sat
toți sunt singuri
au palate
dar izvorul bucuriei 
pentru fiecare clipă
le-a secat
Adevărul 
greu de dus
unde l-a dorit Iisus
eu aș vrea
dar nu mai pot
nu există zi în care
să nu am o supărare
deși știu că toate-s date
omului să se întoarcă
cu smerenia mai tare
la ieșirea din strâmtoare
dacă tot ne-am întâlnit
vreau să-ți spun ce dor îmi este
de puterea mea de-a trece
printre clipe nesmintit
și să știi că eu pe Tine
benevol
nu Te-am hulit
măi copile
nu există rai niciunde
dacă omul nu se-ntreabă 
când se uită în oglindă
cum de încă n-am murit!



 



 

Umbra

Cine știe ce visează
cel mai singur om din lume
în chilia lui pe care
nici păienjeni n-o curtează.

Pat din scândură de brad
cât să stai în el pe fugă
cu tavanul alb în pantă
visele adevărate se lovesc de el și cad.

Soba mică muruită
arde lemnul și-l descântă
lemn adus în timpul verii în spinarea ta tăcută
și topit cu resemnare sub a sărăciei plită.

Pe peretele cu soba o icoană s-a ivit
îmbrăcată în tristețea zâmbetului celui care 
o dezmiardă când se roagă 
pentru clipa care încă n-a venit.

Ușa mică și-o fereastră cât să vezi prin ea apusul
lungi sunt zilele de vară
și amiezile în care soarele topește-n tine
amintiri din vremea-n care îți dădeai cu presupusul.

Nevăzut, cel mult o umbră pentru cei ce te-au rănit
eu vedeam în tine cerul
zâna zorilor și gândul care nu mai știe drumul
către cel ce l-a rostit.

Oare cineva acolo?…



Vii și porumbiști
stinghere
o cărare șerpuită
parcă sunt
din alte ere
plină de absența zării
e privirea lui
tăcută
să-l întreb
de unde vine
mi-e târșală
tot nisipul din Sahara
a intrat
în el și-n mine
ne privim
ca niște dealuri
defrișate de suspine
fir-ar verdele să fie
veșniciei temelie
căci uscat
surâsul moare
când pornește la plimbare
eu i-am spus 
în gând
bădie
cât mai suntem
nu se știe
dar privirea lui
intensă
m-a făcut să tac
tăcere
polimorfică
imensă
măi
nu știu de ce sunt
oare
martor la atâta ură
când ideea
cea mai pură
are rădăcini în soare
iată
apa cum își taie
drum în formă de copaie
prin pământul
care rabdă
lacrimi
zarvă
rugăciune
când primește-n el cuvântul
n-are sens
ajuns pe creasta
evoluției
știută
el să fie
prost 
și leneș ca o plută
da
nu-i glumă
vișinul a dat în floare
oare cineva
acolo
a făcut o resetare?

Timpul

Poate că timpul
este reper absolut
pentru cei care
aleargă,
mereu,
după umbra lucrurilor
fără însemnătate.
Nu și pentru cei
care trec, 
într-o singură zi,
de la portanța
pe care le-o dau
unduirile parfumate ale răsăritului
la plumbul adus de deznădejde
în oasele lor,
mereu 
la granița dintre vis și realitate.
Ușor ca fulgul
este timpul copilăriei.
Neîndurător ca trăsnetul
este plumbul amintirilor
de care ne ciocnim în vis.
Amintiri despre locuri
în care ne rătăcim
amăgindu-ne că suntem acasă.
Amintiri
despre căderea miraculoasă
a trupului nostru în gol,
aterizând lin
pe pajiștile cenușii 
ale necunoscutului.
Tot ceea ce îl face pe om fericit
se află în el.
Trebuie doar 
să deschidă ochii
și să lase
pulberea fină a eternității
să dea rod,
de o clipă,
în sufletul lui
chinuit de întrebări.



Reziliența

În livadă,
cărăbușul
cu polen își dă arcușul.

Gardurile,
ponosite,
râd în soare dezmorțite.

Cu urechea mea,
ciulită,
aud muguri cum palpită.

Ev întins 
de primăvară 
se așterne peste țară?!

Sau visez
ca altădată
cum strivesc în pumni o șoaptă.

Șoapta razelor
de soare,
totu-i viu, nimic nu moare?

Ca o apă
curgătoare
mă grăbesc, deși nu pare.

Larg și plin
la temelie,
timpul vieții se subție.

Când mă uit
acum la stele
văd și bezna dintre ele.

Multe am
de învățat
despre morile din sat.

Am pierdut
îndemânarea
de a sta cu înserarea.

Să ascult
cum sună-n zare
talere de roți de care.

Și cum trag
cu țâfna vieții
în amurgul sur băieții.

Iar în sunet
de cimpoaie
orizontul se îndoaie.

Să se culce
a plecat
la o margine de sat.

Unde,
singură, se știe
are noaptea o chilie.

Toți sunt vii
și omenia
e la sfat cu veșnicia?

Sau
mai nou reziliența
și-a pierdut audiența?!

Introvertit

Mereu am fost 
introvertit.
Când se uita
din veșnicie
la felul meu de-a fi,
zărghit,
și Dumnezeu se întreba
cu ce anume a greșit.

Treceam 
prin lanuri de cicoare
în pas săltat, 
de căprioară,
în timp ce ploile de vară
tăiau prin clipă 
vad răstit.

Înfășurat 
în spuma zării
visam mereu la infinit,
tăind 
prin carnea lui bogată
alt adăpost singurătății
de visător 
introvertit.

Zâmbeam atât de clar 
în soare
încât 
nu mai simțeam pământul
sub tălpile de om grăbit,
ce adormea 
făcându-și cuibul
în țesătura egolatră
a înserării,
sub cupola
cuvântului introvertit.

Acum,
sătul de inferențe
și de metafore scârbit,
aștept 
să cadă peste mine
mânia celui 
care-n barbă
zâmbește 
când adorm smerit
abandonat,
abia o umbră
pe pânza unui mare pictor
cu un penel introvertit.

Suprema rătăcire

Cuvânt frumos,
adevărul este alungat din cetate
de minciună.

Brățară de aur,
priceperea este încolțită de haitele care slujesc
marile țeluri ale demolării.

Semn al rătăcirii,
prostului i se pune tichie de mărgăritar pe țeastă
și este ales în fruntea bucatelor.

Kilometrul zero al conștiinței,
sinele a lepădat jugul supunerii față de
binele colectiv.

Ireversibil sau accident,
crește exponențial numărul celor care se visează
centrul universului.

Suprema rătăcire,
în curând nu vom mai avea pe cine răstigni.

Nici nu-mi vine să mai spun

Rupe-s-ar din calendar
zilele fără nectar
și în locul lor să pună
Dumnezeu o vorbă bună!

Țara de s-ar îndrepta
chiar cu hoți la cârma sa
am putea la o adică
să trăim fără vlădică!

Și de unde ei plecară
fi-le-ar neamul de ocară
Noi să punem cu sfială
Duhul țării-n rânduială!

Suntem vii bătu-i-ar zarea
ni s-a terminat răbdarea
măi trufașilor cuvântul
poate mângâia pământul.

Luați o pauză în care
să trăiți în remușcare
iară noi cu modestie
vom porni din trupul țării
drumuri noi spre veșnicie.

Nici nu-mi vine să mai spun
tot ce am în mine bun
s-a uscat de supărare.

Este greu să fii o plantă 
într-o lume fără soare.











 

De ce aș fi vrut eu să am aripi?

Adevărul este că 
aș fi vrut să am aripi.
Să pot vedea lumea de sus.
Mai ales invarianții.
Și să fiu scutit de tirania fleacurilor.
Uneori mi-ar fi plăcut 
să călătoresc în timp.
Mai ales în trecut.
Ce n-aș fi dat
pentru un bilet de martor 
la bătălia de la Gaugamela!
Trebuie să fi fost ceva de înțeles
și din încleștarea lui David cu Goliat.
Dar ce fel de om aș fi devenit 
după un popas 
în mulțimea care a fost martoră
la răstignirea lui Iisus Cristos?!
Eu știu.
Limba în care vorbeau părinții era minunată.
Limba în care cuvintele curgeau îmbogățite
în containerul fermecat al amintirilor.
"Nepoate, știi de ce se mișcă frunzele vișinului
de lângă casă?".
Cum de ce? Pentru că adie vântul.
"Da, dar vântul...adie din senin sau undeva...cineva... care cumva...".
S-o lăsăm baltă, bunicule.
Mai bine mi-ai spune ce este fericirea.
"Fericirea este clipa 
în care omul se poartă de parcă ar fi ajuns 
prieten cu eternitatea".
Adevărul este că 
ascultând vorbele neticluite ale anotimpurilor 
am început să înțeleg eternitatea.
Podoabă neprețuită, eternitatea.
Praful indiferenței noastre 
o poate ascunde de închipuirea urmașilor.
Zâmbește frumos eternității, gândacule!
Chiar și atunci când ți se pare 
că ești nedreptățit de clipă.
Adevărul este că 
aș fi vrut
să rămân chiar și prietenul berzelor.
Ele soseau primăvara,
se roteau calme pe deasupra ulițelor,
spunându-mi
te așteptăm mâine în poienile Slănicenilor,
să vii singur
dacă vrei să ne vezi
ce facem noi în timpul liber!?
Tălpile mele răbdau multe.
Plin de mister era cenușiul introvertit al primăverii.
Omul sfințea locul.
Soarele lăsa o parte din razele lui
în sufletul dezbrăcat al omului.
Mari erau vâlvătăile care deschideau ferestrele dimineților.
Adâncă era liniștea în care dansau fulgii de nea
la fereastra casei părinților.
Nu-mi era teamă de viscol.
Îl înfruntam cât încă era puternic.
Spatele meu era pregătit să poarte întreg universul.
Prea multe erau de învățat.
Prea puțini cei care mă priveau direct în suflet.
Cred că fericirea lor venea din detașarea
de scurgerea clipelor.
Îmi venea să le spun.
Oameni buni, opriți-vă!
Eu sunt în război declarat cu lumea cuvintelor.
Ele sunt ca niște cameleoni ale căror afinități  pot ajunge
până la urechea lui Dumnezeu.
Atunci am simțit eu 
primele adieri ale vântului tristeții primordialeale.
Tristețea pornită
din înțelegerea exagerată a universului.
Înțelegi acum 
de ce aș fi vrut eu să am aripi?
Să pot vedea lumea de sus.
Mai ales invarianții.
Și să fiu scutit de tirania fleacurilor.

 





  


 

Dacă…

Dacă vezi un fluture
zâmbetul tău este liber
pe aripa clipei
să zboare.

Dacă auzi pitpalac în amurg
înseamnă că ești
singur,
o clipă, 
sub soare.

Dacă ești singur
poți vorbi fără teamă
cu Dumnezeul
imenselor noime stelare.

Spune-i că aștepți
de la el
doar o vorbă 
șoptită
de îmbărbătare.

Dacă vezi un bătrân
să te oprești din drum
oricare ar fi graba pentru care îți tai
prin mulțime cărare.

Îmbrățișează-l în gând
și așteaptă-i cuvântul
în care se află 
esențe
din altă idee de zare.

Astăzi sunt un fel de strană

Stau pe banca de la poartă
și privesc în gol
spre zarea
cu-ntrebări
fără răspunsuri
despre tot ce-a fost odată.

Mulți mi-au spus privind în stele
să mă rătăcesc în zare
să-i culeg zâmbind polenul 
fără să privesc în urmă
lăcrimând în alb și negru
după dealurile mele.

Am rămas fără cuvinte
ascultând cum trece vântul
prin tăcerea absolută
a fântânilor cu ghizduri
și parfumul fără seamăn
al aducerii aminte.

Dumnezeu privind la mine
slobozi din nou surâsul
dimineților cu soare
în țărâna orbitoare
a esențelor divine.

Astăzi sunt un fel de strană
în biserica rostirii
dangătul adînc al firii
a rămas fără cuvinte
care trec târziu pe uliți
de tristețe sau hârjoană. 

Jupâna

Du-te maică în chiler
și din botă 
să-mi aduci
litra plină cu oțet
și găvanul
ochi cu nuci.
Vezi pe unde mergi
căci bezna
colcăie de lilieci
și nici diavolul nu doarme
în butoaiele din beci.
Apoi vino Prâsleo
iute
să-mi bagi ață albă-n ac
eu mi-am ologit vederea
făcând ii din pânza vremii
și din duhul altui veac.
Nu pleca
sosesc îndată
se-auzea șoptind jupâna
și din camera secretă
aducea un șorț cu mere
busuioc
și-n mâna dreaptă 
o gutuie ireală
cum să pui pe Dânsa mâna?!