Cine știe ce visează cel mai singur om din lume în chilia lui pe care nici păienjeni n-o curtează. Pat din scândură de brad cât să stai în el pe fugă cu tavanul alb în pantă visele adevărate se lovesc de el și cad. Soba mică muruită arde lemnul și-l descântă lemn adus în timpul verii în spinarea ta tăcută și topit cu resemnare sub a sărăciei plită. Pe peretele cu soba o icoană s-a ivit îmbrăcată în tristețea zâmbetului celui care o dezmiardă când se roagă pentru clipa care încă n-a venit. Ușa mică și-o fereastră cât să vezi prin ea apusul lungi sunt zilele de vară și amiezile în care soarele topește-n tine amintiri din vremea-n care îți dădeai cu presupusul. Nevăzut, cel mult o umbră pentru cei ce te-au rănit eu vedeam în tine cerul zâna zorilor și gândul care nu mai știe drumul către cel ce l-a rostit.