Senin întins și cenușiu dar îl simțeam că este viu Avea surâsul castaniu și pas săltat de bidiviu Vedea în vise căprioare cu ochi în care timpul moare Adesea mare cusurgiu el adormea noaptea târziu Trecea cu pasul pirpiriu spre universul lui chefliu Un pisc scobit încet în zare de teama lui de resemnare Părea căuș cam ruginiu la o fântână-ntr-un pustiu Veneau drumeți în pas zglobiu să bea din el argintul viu Dar a venit o ploaie mare și a rămas din el o floare Gherghini și urme de pustiu pe urma lui de moftangiu A dispărut diamantiu în ceața altui veac sălciu Eu îl aștept să-și târe pașii pe ulița copilăriei ce l-a-ntâlnit pe un geamgiu.