Bunicul imi zicea fiind bolnav căzut la pat de-aș mai putea să văd odată soarele dansând pe maluri și o ploaie care spală omenirea de păcat... Eu adolescent în criză serioasă de cuvinte i-am înțeles durerea l-am privit în ochii plini de lacrimi răvășite și pentru-o clipă pur și simplu m-am blocat. Într-un târziu mânat de-o forță neștiută l-am luat în brațe și-n ureche i-am șoptit transfigurat mereu mi-ai spus că omul este doar o umbră a celui care l-a creat. Te rog aștept un zâmbet în această clipă de la tine eu care-am mers pe urma ta adesea de când se lumina de ziuă și până când amurgul așternea tăcerea peste sat. Abia atunci a plâns uitând de sine și de setea lui de-a fi din nou bărbat a adormit ușor de amintirea unor gânduri încă ferme luminat.