CIOARA

Auzi,
Doamne,
cum răsună
gândul meu
umblând pe lună?

Întrebam,
nu dam cu parul.
Stau ca prostul 
pe un scaun
și-mi înec 
în vorbe goale
neputința și amarul.

Multă vreme
m-am visat
demiurg de spiță rară,
de aceea,
clar să fie,
am plecat de bunăvoie
dintr-un sat.

Nu am vrut-o
explicit,
dar plecatul meu
aiurea
m-a umplut de nostalgia
altui fel de asfințit.

Să mai pot,
nespovedit,
să primesc un fulg de nea
în căușul minții mele
iar pe stâlpul fânăriei
să aud un croncănit.

Ce i-o fi trecut
prin minte,
biata cioară
se oprise,
cu luare de aminte,
să mă vadă 
de aproape
zgribulit.

Am uitat
ce-am vrut să spun.
S-a dus vremea,
cam prea iute.
Nu am fost 
destul de bun.

Ce-ai crezut,
îmi zise cioara,
cercetând substanța zării,
că te paște nemurirea
chinuindu-te să afli
de ce latră
câinii seara?


 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *