Auzi, Doamne, cum răsună gândul meu umblând pe lună? Întrebam, nu dam cu parul. Stau ca prostul pe un scaun și-mi înec în vorbe goale neputința și amarul. Multă vreme m-am visat demiurg de spiță rară, de aceea, clar să fie, am plecat de bunăvoie dintr-un sat. Nu am vrut-o explicit, dar plecatul meu aiurea m-a umplut de nostalgia altui fel de asfințit. Să mai pot, nespovedit, să primesc un fulg de nea în căușul minții mele iar pe stâlpul fânăriei să aud un croncănit. Ce i-o fi trecut prin minte, biata cioară se oprise, cu luare de aminte, să mă vadă de aproape zgribulit. Am uitat ce-am vrut să spun. S-a dus vremea, cam prea iute. Nu am fost destul de bun. Ce-ai crezut, îmi zise cioara, cercetând substanța zării, că te paște nemurirea chinuindu-te să afli de ce latră câinii seara?