El, patriarhul Moise, m-a învățat arta tăcerii. Varianta ei asurzitoare. Asortată, discret, cu un surâs spânzurat de lespedea buzelor. El, scruta orizontul legănându-și visele în aparenta învolburare a politrucilor. Umbre neînțelese îi traversau chipul. Săracii de ei, umblă pe uliți ca și când ar fi înțeles ce este nemurirea. El, renunțase la întrebările fundamentale. Oare, de unde vin? Și mai ales, încotro mă duc? Devenise o particulă aflată în suspensie. El, înota ca un pește în oceanul amintirilor. În apele monoton-curgătoare ale timpului. În sporovăiala aparent fără noimă a păsărilor călătoare. Proaspăt sosite din poienile amorțite ale depărtărilor. Purtând în ciocurile lor trandafirii crenguțe de măslin, virtuale. El, îmi spunea, cu o mișcare neterminată a capului, intră în casă, să ne uităm unii la alții, ca niște babuini al căror lăcaș este încă ascuns de marșul închipuit al omenirii către civilizație.