PATRIARHUL

El,
patriarhul Moise,
m-a învățat arta tăcerii.
Varianta ei asurzitoare.
Asortată,
discret,
cu un surâs 
spânzurat de lespedea buzelor.

El,
scruta orizontul
legănându-și visele 
în aparenta învolburare a politrucilor.
Umbre neînțelese îi traversau chipul.
Săracii de ei,
umblă pe uliți 
ca și când ar fi înțeles
ce este nemurirea.

El,
renunțase 
la întrebările fundamentale.
Oare, 
de unde vin?
Și mai ales, 
încotro mă duc?
Devenise 
o particulă aflată în suspensie.

El,
înota ca un pește
în oceanul amintirilor.
În apele monoton-curgătoare 
ale timpului.
În sporovăiala 
aparent fără noimă 
a păsărilor călătoare.
Proaspăt sosite
din poienile amorțite 
ale depărtărilor.
Purtând în ciocurile lor trandafirii
crenguțe de măslin,
virtuale.

El,
îmi spunea, cu o mișcare 
neterminată a capului,
intră în casă,
să ne uităm unii la alții,
ca niște babuini 
al căror lăcaș
este încă ascuns
de marșul închipuit al omenirii
către civilizație.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *