Atunci când privesc în zare, îmi deschid ferestrele sufletului. Gândurile negre care și-au făcut cuib pe acoperișul plăpând al prezentului o zbughesc, ca niște ciori. Croncănind indiferente, către alte lumi. În care uitarea învățăturilor simple a transformat ceea ce era viu și temeinic într-o poveste. Cu personaje care au înghețat în memoria de dincolo de închipuirea zbuciumului nefiresc al universului. Apele nu mai vor să curgă la vale. Viermele egoismului mi-a ros temeliile veșniciei virtuale. Zice-se că trăim într-o vreme în care omul se retrage în el însuși. Fugind de accidentele de care nu se pot feri la nesfârșit cei ce iubesc cu blândețe natura. Spun toate acestea intrigat de propria mea slăbiciune în fața cuvintelor. Când eram la început de drum pe ulița mea din câmpiile verzi ale vieții fiecare cuvânt era o metaforă grea. Acum am sentimentul că încrederea mea în puterea cuvintelor a fost surpată. Strădania lor de a spune adevărul despre om este ridiculizată de rătăcirea dezinvoltă a celor care le folosesc tăvălite savant în sirop de minciună.