Fost-am singur pe un deal un arțar mi-a fost prieten de plimbare prin real. Doamne eu m-am rătăcit în acest ținut ce pare că ar fi nelocuit. Pot să strig de crapă norii și se-adună-n stol cocorii. Bate vântul iarba-n vale soarele-a pornit agale să se plimbe prin livezi după cetele de iezi. Doamne cine-a împărțit vrerea ta fără sfârșit dacă-i viu îmi vine-a râde de surâsul lui uimit că-n împărăția Ta pulberea și negura pe tarabă s-au trezit. Eu pe unde am umblat când eram în vis purtat nici un gând nu îndrăznea prin nisipul timpului să se-abată-n hăis ori cea trâmbițându-și neodihna de a fi prin a avea. Jeluindu-mă în gând stau pe prispă fredonând viscole de altădată primăveri desculțe-n vatră fir-ar chipul ei uitată, lume altfel colorată. Poate c-am înnebunit a trecut o veșnicie cei ce-au fost cândva pe dealuri la apus și răsărit astăzi au ajuns să fie doar motiv de nostalgie decrepit.