Blânde,
clopotele sună,
omenia
o adună.
Omenie
ce-a rămas
ca un cuget
fără glas.
Peste liniștea
din sat,
vremuri noi
s-au revărsat.
Pe tăcute,
fără valuri,
au mușcat
adânc din maluri.
Nu mai are
nici un rost
să trăiești în lumea-n care
omenia-i contracost.
Ar fi zis,
zâmbind ștrengar,
înainte să-și dea duhul,
Mitu Stanciu, popicar.
Auzind,
Neagu Prundaru
își goli iute
paharul.
De rachiu,
zicând în sine,
apoi asta
nu-i prea bine!
Trece vremea,
curge gârla,
stă la soare agitată
de dușmanii ei șopârla.
M-aș ascunde,
de-aș putea,
în pădure
undeva.
Să rămână
o cărare,
să mă pot plimba în voie
dimineața pe răcoare.
Până-n satul
unde moare
omenia zâmbitoare.